Toate articolele de Razvan

Fireworks Wednesday (2006)

In the name of God. Așa își începe Asghar Farhadi toate filmele. E o rugăciune și un tribut adus cenzurii în anii post revoluției iraniene. Dar în acest film are chiar și sens. De ce? Pentru că filmul lui Asghar Farhadi, Fireworks Wednesday (2006) este despre un chador. Nu știți ce un chador..? Nu-i bai nici eu. Citiți un pic despre el. Eu am stat cam o oră să pricep ce și cum.

Așadar, filmul lui Asghar Farhadi este despre un chador. În prima scenă, purtat de o tânără fată, înainte de măritiș, transportată de viitorul său soț pe o motocicletă, intră în lanțul roții din spate și le întrerupe astfel abrupt călătoria celor doi. Deh, tradiția și modernitatea nu se împacă..! Însă apoi își găsește locul într-o altă familie, mai modernă, poate chiar prea modernă. Pentru că, se pare, acolo chiar ar putea fi nevoie de el.

Filmul lui Asghar Farhadi este din nou, despre relații și despre încredere. Despre cât de greu se păstrează și cât de ușor se poate distruge o relație, o familie și o viață. Totul din prisma unei tinere fete care face cunoștință, chiar înaintea căsătoriei sale, cu viața ”normală” a femeilor căsătorite din clasa de mijloc din Iran, considerată cea mai progresistă. Tradiția, purtată simplu și aproape naiv, sub forma unui chador, se întâlnește cu o lume frământată și chinuită, așa-zis lume ”nouă”, ”modernă”, în care vechile tradiții nu mai sunt respectate însă nici noile valori nu sunt încă recunoscute.

E o poveste spusă cu mult talent și la care contribuie și personajul principal Taraneh Alidoosti (da, cea din About Elly, din The Salesman) care joacă minunat rolul tinerei viitoare neveste dar și Hediyeh Tehrani în rolul femeii mature și moderne, a celei care are nevoie de chador tocmai pentru a-și valida valorile moderne ale încrederii, fidelității și respectului reciproc.

Un film excelent, puternic și cu sens, cu o fibră morală cât odgonul de vapor însă care coase cu delicatețe și ușurință, cu ajutorul lui Taraneh Alidoosti și Asghar Farhadi, toate întâmplările ciudate dintr-o după amiază de sfârșit de an, înainte de focurile tradiționale de artificii. Și le dă sens chiar și pentru noi, europenii și ne spune cam așa: unde e dragoste nu e nevoie de chador iar unde nu e, nu mai poate fi de folos.

Reclame

Salesman: o pildă ironică și crudă

Farhadi a amânat turnarea altui film, cu Penelope Cruz, pentru a termina The Salesman. Si non e vero, e ben trovato. Pentru că filmul merită. Este o peliculă laborioasă, alcătuită din piese atent prelucrate, ca un ceas elvețian. Scene scurte, montate cu atenție, ca un puzzle. Oameni care nu râd, care nu plâng (deși casa se prăbușește pe ei la începutul filmului, lumea se prăbușește pe ei sau ei se prăbușesc în lume), oameni care sunt loviți, răniți, infectați și care sunt lăsați să se zvârcolească singuri. Sunt oameni care, treptat, se transformă din victime, în vite.

Actorii preferați ai lui Farhadi Taraneh Alidoosti (care a strălucit în About Elly) și Shahab Hosseini (din A Separation) își fac treaba. Scenariul este minimalist. Montajul este lucrat cu atenție. Muzica nu există, doar tăcerile sunt aici importante.

Filmul e intenționat formalist și minimalist. Jocul actorilor este liniar, aproape abstractizat și schematizat (furia redată doar cu gestul frecării tâmplelor, dezgustul fără nici un fel de mimică). Nu se ridică vocea, nu se fac gesturi largi. Totul este reținut, clar și exact. Este o pildă care trebuie să ilustreze povestea de la început: cum ajung oamenii vite.

Este un film cu puternică structură morală dar destul de puțină fibră umană. Ca subiect, este un fel de ”Elle” în care, în locul dramei umane, se pune masca artificială a moralei. E o piesă de teatru moralizatoare filmată ironic. O pildă sarcastică și crudă.

Filmul este, ca mai mereu la Farhadi, despre cum se pot infecta relațiile între oameni. Filmat exact și clean, fără ”scurtături”, fără close-up-uri, păstrând distanța regulamentară față de eroii poveștii și lăsându-ne mereu să avem acces la întreaga perspectivă. Aproape ca un experiment social, cuplul nostru este urmărit cum, sub influența întâmplărilor (aproape neverosimile, care par mai mult dintr-un scenariu premeditat decât simplu destin dramatic) este rănit, rana se infectează, supurează și, la final… vedeți voi.

Pe dedesubtul acestei infecții curge plotul paralel al piesei de teatru ”Moartea unui comis voiajor” a lui Miller, piesă de teatru în care, în viața reală din film, profesorul nostru victimă joacă rolul principal. Al victimei propriilor lui iluzii așa cum este și în viață.

Filmul se încheie cu o imagine cadru cu rol de simbol: cei doi care sunt machiați, pentru că de acum își poartă mască. Pentru scenă dar și pentru viață de acum înainte.

Nimic despre femeia care a îndurat violul.

Fundamentals of caring

Prima regulă din ”caring” este să ai grijă întâi de tine și apoi de cel de care ai grijă. Acest film este despre cineva care a încălcat această regulă. De fapt, a încălcat toate regulile.

Dacă ați văzut Intouchables al lui Olivier Nakache, Eric Toledano atunci să știți că și Fundamentals of caring e pe același subiect: fragilitatea fizică a celui țintuit în scaunul cu rotile și vitalitatea sa sufletească în conflict cu „normalul” îngrijitor sau ”caregiver”, capabil să meargă, dar mort pe dinăuntru. E vorba despre o poveste de adaptare reciprocă a doi schilozi sufletește pentru care, problemele fizice aproape că nu mai contează.

Ben îngrijitorul, este el însuși incapabil să ofere îngrijire deoarece, după experiența dramatică prin care a trecut, crede că nimeni și nimic nu îl mai poate ”repara”. Trevor, cel care ar trebui să fie cel îngrijit dar care își refuză cu obstinație această poziție, își trăiește totuși viața din sufragerie, în fața televizorului, blocat în rutine mai mult autoimpuse decât forțate de boala de care suferă. Trăiește doar în sarcasm și frică. Unul în scaunul cu rotile, incapabil să facă pipi din picioare, celălalt mergând pe picioare însă în cerc, ca o marionetă stricată, obsedată de trecut.

Cei doi se întâlnesc și, ca în mai toate filmele americane de văzut duminica, totul iese bine pentru amândoi până la urmă. Cei doi ologi învață să meargă fiecare din poticnelile și căzăturile celuilalt.

Filmul este acceptabil și e de văzut. Nu la intensitatea din Intouchables, bineînțeles, dar are destule momente în care până și locurile comune și banalitățile sunt coerente și te țin în poveste. Selena Gomez (Dot, puștoaica rebelă nelipsită din astfel de povești) și Craig Roberts (Trevor) fac roluri bune. Se completează bine, evoluează bine împreună, sunt armonizați și dezinvolți. Măcar și pentru acest dialog între ei doi și tot cred că merită văzut filmul.

Pe Rob Burnett, regizorul filmului, doar scenariul și cei doi puști l-au salvat. Altfel, cum acesta este primul lui film ca regizor după ce zeci de ani a fost producător la TV (”David Letterman Show”), nu are sens să vorbim prea mult despre treaba lui. Simplă, adesea plictisitoare și plată, a fost cât pe-aici ca regia lui să îngroape complet filmul.

Să-l vedeți când nu aveți ce face și când nu o să vă pară rău de timpul pierdut. Măcar veți învăța despre ALOHA.

Autism in love. A lesson from outside.

Probabil că rădăcina tuturor lucrurilor frumoase și importante din viața noastră este de fapt, foarte simplă. Poate că, la origini, acolo unde toate lucrurile încep, este o formă de simplitate care nouă, acum, ni se pare naivă. La fel de naiv cum ni s-ar părea, de exemplu, o formulă pe care cineva ne-ar spune-o pentru a fi cu cineva într-o relație. O formulă simplă de genul Relationship = L+P+2T. Adică merită să ai o relație cu cineva dacă formula 25% Looks + 25% Personality + 50% how they Treat you îți dă un scor bun. Unde how they treat you contează întotdeauna mai mult.

Asta o spune un autist. O persoană care, prin definiție, este incapabilă sau, în orice caz are dificultăți semnificative de a se integra social, de a lega și păstra legături afective cu oamenii, de a comunica și de a se exprima abstract. Și despre un astfel de om noi ceilalți, normalii, spunem că are autism, că are o formă de ASD (autism spectrum disorder), că e bolnav.

Autism in love este un documentar care, după ce o să  îl vedeți, o să vă pună în mari și grele dificultăți. De exemplu o să vă întrebați câți oameni și de câte ori v-au pus inima pe tavă și v-au destăinuit, așa cum face Lindsay-autista-din-film, că ”..știi, un motiv pentru care îmi place să port bijuterii masive este că mi se pare că îmi oferă un fel de protecție, că funcționează ca un fel de scut pentru mine, că mă apără astfel de  ceilalți, că mă face mai puțin vulnerabilă”.

Oamenii ăștia ”bolnavi” sunt cei care spun, privind drept în cameră că ”…mi-am dat seama destul de repede că modul în care eu ar trebui să mă percep pe mine însumi e ca și cum m-aș privi din afară, din afara lumii… și este radical diferit de modul în care eu mă percep cu adevărat pe mine, din propria mea lume. Și de aceea este foarte dificil pentru mine să ajung să mă accept pe mine însămi. Așa că am învățat doar cum să fiu o actriță bună”.

La finalul acestei declarații, care nouă, oamenilor normali ne ridică părul pe ceafă și ne face să ne simțim ca niște vite, Lindsay zâmbește ușor încurcată și ridică din umeri. E mai mult aici spus de un om cu ASD decât am auzit eu de la zeci de oameni normali până acum.

Autism in love mai este, din punctul nostru de vedere, al oamenilor normali, un oximoron. Este o ”gheață fierbinte”, o contradicție în termeni. O absurditate. Căci cum ai putea măcar să vorbești despre dragoste în cazul unor oameni a căror principală ”dezordine” este chiar incapacitatea de a intra și păstra o relație socială cu oamenii..? Fuck logic! Uite că se poate! Uite că oamenii ăștia ”dezordonați” și cu ”probleme”, își trăiesc viața împreună, cu eforturi, cu disperare, căutând de fiecare dată calea de comunicare, de fiecare dată una nouă, în fiecare zi, de parca în fiecare zi și-ar începe propria relație de la zero.

Atunci când Stephen a văzut-o pe Gita a știut că se va căsători cu ea. Știe perfect data în care s-au cunoscut: acum 23 de ani pe 7 februarie 1993. Era o zi de duminică. Sunt, pentru Stephen, adevăruri fundamentale, la fel ca legile gravitației și tabla înmulțirii. Îl privește pe reporter zâmbind. ”Cum de știi când ești îndrăgostit de cineva?” întreabă reporterul. ”Nu știu”, spune Stephen imediat. Dar apoi zâmbește și privește în stânga pe geam. Știe dar nu ne-o poate spune. Poate pentru că noi n-am înțelege. Să vedeți scena dialogului dintre ei, de la spital. E dincolo de real. Deși nu poate fi mai reală de atât.

Nici Dave, pe de altă parte, nu știe ce e dragostea. Nu o poate defini deși e om de știință. Dragostea, spune el, e mai mult ca o forță. Ar fi bine să o putem defini ca pe o particulă subatomică însă, totuși, parcă e mai mult ca o forță. Ca în fizică, știți..? O forță de atracție.

În final o să vedeți poveștile reale ale unor oameni care, pentru că nu știu cum să iubească ca noi, restul, o fac la superlativ. Sau nu o fac deloc.

 

The wrong man with lack of luck

Hitchcock mi s-a părut întotdeauna un regizor atât de conștient de geniul său, încât e aproape nesuferit. Și în acest film, The Wrong Man, primul personaj care apare nu e cel a lui Henry Fonda, ci o silueta filmată într-un con de lumină contre jour, parcă prea slim pentru Hitchcock și vocea lui care ne explică pedant, nouă, muritorilor din public, că acest film este inspirat de fapte reale. Deci, privitorule, nu e un thriller, nu un suspense movie, e un fel de documentar dramatizat. Un reportaj creativ.

The Wrong Man spune povestea –  de atât de multe ori spusă –  a inocentului căzut ca musca în lapte în plasa unor întâmplări, coincidențe fatale și  dramatice din care nu poate ieși decât plătind prețul necesar. Preț mare, scump și greu de îndurat. Se pare însă că inocenții chiar știu să îndure și numai ei sunt în stare să îl plătească. Henry Fonda – personajul principal care se vede prins într-o încrengătură de confuzii, probleme și greutăți care culminează cu îmbolnăvirea soției sale – joacă de parcă ar fi sedat.

O să vedeți un Henry  Fonda cu mimica victimei perfecte și supuse. Dacă veți dori vreodată să aflați cum arată o victimă, acesta este modelul perfect: Manny Balestrereo, jucat de Henry Fonda. Un om căruia i se întâmplă lucruri și care le acceptă pe toate cu o resemnare mioritică (numai noi știm ce e aia). Soția lui, dimpotrivă, clachează. Ea nu înțelege de ce unei familii norocoase ca a lor, li se întâmplă asemenea lucruri groaznice unul după altul. Și pentru că nici nu înțelege și nici nu acceptă. Și atunci clachează.

În final, lucrurile se termină bine cu un deus ex machina simplu (dacă nu știți ce și cum revedeți Adaptation al lui Spike Jonze și Charlie Kaufman): persoana cu care era permanent și fatal confundat Manny Balestrereo este prinsă în flagrant. Totul se termină. Povestea se închide. Dar prețul de plătit rămâne. La final, apare imaginea soției lui Manny, Rose (înfiorător de perfect de frumoasa Vera Miles) care spune ”It’s good for you. You may leave now”. Cei norocoși și inocenți sunt, de fapt, cei care pot suporta senin loviturile sorții. Ceilalți nu.

Dincolo de story, Hitchcock, ca de obicei, face filmul din jocul camerei. Două treimi din suspansul filmului este dat de unghiul de filmare (când de jos, făcând din profilul anchetatorilor o imagine amenințătoare și autoritară, când de sus, din colțul camerei, făcând din Manny Balestrero, un personaj mic, supus vremilor, o marionetă a destinului) și de coloana sonoră. Dar și din inovațiile de montaj sau de imagine. Obișnuite la Hitchcock. E un film de văzut cu atenție mai ales pentru tehnica cinematografică a story-ului (pe care numai Hitchcock o putea gândi astfel) însă și pentru o întrebare simplă: cât de norocos te simți pentru a fi în stare să suporți un eventual astfel de ghinion? Clachezi sau înghiți totul cu stoicism…?

Personal, cred că aș fi Rose, nu Manny. Voi?