Toate articolele de oanasimaicum

127 de ore sau despre esența spiritului uman

127 de ore”, regizat în 2010 de Danny Boyle este povestea extraordinară de supravieţuire a alpinistului Aron Ralston (James Franco) rămas captiv timp de 5 zile și jumătate, în anul 2003, într-un canion izolat din Utah.
Titlul filmului reprezintă numărul de ore petrecute de Aron, cu mâna strivită de un bolovan, departe de orice urmă de civilizaţie, având ca aliaţi o cameră video şi amintirile celor dragi.
Cu un rating de 7,6 din 10 pe “IMDB”, cu 6 nominalizări la Oscar, un premiu pentru “Filmul Anului” de la “AFI Awards” în 2011 şi multe alte nominalizări ori premii obţinute, acest film NU este recomandat celor care nu au inimă pentru scenele „tari” (în special vreo 10 minute aproape de final).

Însă tocmai împotriva acestui argument este un film pe care nu se poate îl ratezi.
Bazat pe carteaBetween a rock and a hard place”, scrisă de însuşi protagonistul acestei experienţe terifiante, filmul face parte din categoria celor care te fac te întrebi dacă ai putea trece printr-o astfel de aventură şi, mai ales, dacă i-ai putea supravieţui. Şi dacă ar exista cea mai mică şansă îi supravieţuieşti, care ar fi preţul pe care ai fi dispus îl plăteşti?  
Inginer de profesie, Aron este un explorator neînfricat, îndrăgostit de formele extreme de relief, aşa pleacă pentru o aventură de week-end, fără a spune nimănui care este destinaţia sa.
La coborârea între pereţii înguşti ai canionului “Blue John”, în ciuda verificării preliminare a terenului pe care se aventurează, Aron alunecă şi ajunge jos cu mâna prinsă între un bolovan imposibil de îndepărtat şi unul dintre pereţii canionului. La ora 3:14 începe cea mai dureroasă experienţă din viaţa protagonistului filmului şi, de ce nu recunoaştem, una cu care nu multor oameni le este dat se întâlnească în timpul vieţii. Cu puţinele lucruri pe care le are la îndemână – o minilanternă, o pereche de ochelari, un mini CD player, ceva de mâncare, un furtun, câţiva metri de coardă de căţărare, un rucsac, o pereche de căşti, 4 baterii, un card bancar, cheile de la casă, un fel de briceag, un ceas de mână, un termos cu apă, o cameră video – Aron se vede nevoit găsească o cale de ieşire din capacana mortală în care se află.
Filmul culminează cu o scenă pe care eu nu am văzut-o nici la prima vizionare, când am dat pe alt canal, nici acum, la revizionare, când am “derulat” câteva minute mai târziu.
„127 de ore” este genul de film care te face sari de pe scaun când îl vezi, repetânduţi obsesiv în minte “nu se poate aşa ceva” şi care te bântuie după ce se termină, o perioadă variabilă de timp – de la câteva ore, poate la câteva luni.
De unde acest impact atât de puternic?
În primul rând, din extrem de autentica transformare ai cărei martori suntem: dintr-un Aron un pic îngâmfat, plin de energie şi gata de o nouă aventură îndrăzneaţă, la începutul filmului, vedem pe rând pe rând un Aron decis facă orice ca îşi elibereze mâna, apoi un Aron străpuns de gândul s-ar putea moară acolo, un Aron asaltat de halucinaţii şi amintiri şi peste ceva timp un Aron descurajat care îşi iala revedere” de la cei dragi, filmându-se.

Îmi luam la revedere. Şi îmi împărţeam bunurile celor rămaşi. A fost foarte emoţionant pentru mama vadă partea asta, când i-am arătat-o. Şi pentru tata. Şi pentrucâţiva prieteni. Cu toate astea au reuşit redea în film cu maximă acurateţe această parte.” (întreg reportajul, aici; ATENŢIE! conţine spoiler film)

Impactul este puternic şi pentru în Aron nu vedem un american, inginer, alpinist, tânăr, bărbat, alb. Ci pentru în el găsim esenţa condiţiei umane când este pusă în faţa unei triple situaţii limită: aceea de a-şi pierde fie minţile, fie viaţa, fie pe amândouă, doar tăria de caracter fiind cea care va dicta rezultatul acestor confruntări.
De aici vine al treilea motiv pentru care filmul are un efect atât de puternic asupra spectatorului şi implicit, un motiv pentru care filmul merită (re)văzut: lupta dusă pe mai multe fronturi:
– Aron cu mâna blocată, din ce în ce mai puţin vascularizată, contra bolovanului care nu se mişcă indiferent de cât îl împinge, trage, ridică, ciopleşte protagonistul filmului;
– Aron izolat, cu “bateriile” din ce în ce mai consumate, din cauza insuficienţei apei şi hranei, epuizat de lipsa unui somn adecvat, contra ideii nu va scăpa de acolo,  moartea se apropie cu paşi repezi; altfel spus, războiul contra propriei minţi (vezi conversaţia de încurajare pe care o poartă cu sine: “nu-ţi pierde minţilesau emisiunea live pe care o difuzează din fața camerei de filmat, auto-ironizându-se pentru „inteligența” de a fi plecat fără anunţe pe nimeni unde se duce) ;
– Aron plin de regrete, meditând la viaţa pe care a trăit-o, contra remuşcărilor nu a făcut tot ce şi-a propus sau tot ce era bine (“mamă, te iubesc şi îmi doresc să îţi fi răspuns de fiecare dată când m-ai sunat”) ori analizând cum a ajuns aici şi mai ales, de ce. Tot mintea este cea care îl urcă într-un montagne-rousse şi îl poartă prin frânturi de amintiri ale clipelor trăite: duşul de dimineaţă, un recital la pian al surorii sale, din vremea când erau copii, petrecerea în pielea goală ţinută pe bancheta unei maşini, în plină iarnă, despărțirea de iubita sa.

Ultimul motiv pentru care acest film merită văzut este empatia reală pe care o simţim faţă de Aron. Suntem acolo cu el, clipă de clipă, trecând prin tot registrul de stări pe care el le încearcă: determinare, teamă, deznădejde, epuizare, melancolie, tristeţe, groază, recunoştinţă.
Rolul este magistral interpretat de James Franco, mai ales actorul se află într-o poziţie statică şi are la îndemână  foarte puţine “instrumente” pentru a reda ce se întâmplă înlăuntrul fiinţei lui: mimica, tonalitatea vocii şi gesturile limitate la perimetrul în care este blocat. Aşa oferă un adevărat regal cu ajutorul buzelor crăpate, al ochilor încercănaţi, al vocii din ce în ce mai scăzute, al luminii din ochi, din ce în ce mai stinse.
Despre acest rol, James Franco spunea:

Când l-am întâlnit prima dată pe Aron, m-a întrebat de ce vreau joc acest rol. Şi eu am spus “cred este interesant vezi un om scos din mediul său şi forţat să vadă din ce este făcut cu adevărat. Şi lui Aron nu i-a plăcut acest răspuns. A zis: mulţumesc, dar unul dintre lucrurile care m-au ajutat în acele momente a fost legătura cu cei dragi. ”

 

Regizorul Danny Boyle aducea acest film după succesul de box-office cu “Slumdog millionaireaşa aşteptările erau mari, atât din partea publicului, cât şi a criticilor. Şi Boyle nu doar s-a ridicat la nivelul acestor aşteptări, ci le-a dat un nou înţeles, pur şi simplu: excelenţăprin atenţie la detaliu, fidelitatea reconstituirii cinematografice a unui eveniment real, tehnică de filmare perfect adecvată momentelor filmului.

„127 de ore” NU este despre chin, disperare şi izolare, ci despre cum toate banalităţile vieţii cotidiene pălesc atunci când eşti înconjurat de chin, disperare şi izolare. Despre cum o minte puternică face diferenţa între a te da bătut şi a nu renunţa indiferent cât de imposibilă este situaţia în care te afli. Este un film despre cât de mult cântăreşte în dorinţa noastră de a supravieţui iubirea pentru cei dragi. Şi mai ales, este un film despre cum spiritul uman nu poate fi zdrobit. NICIODATĂ!

Anunțuri

Balto sau povestea unui erou

“Balto” (1995) este o poveste emoţionantă despre determinarea de a nu te lăsa niciodată învins şi despre nevoia de a-ţi demonstra că poţi să îţi depăşeşti limitele.
Un desen animat al cărui erou este Balto (Kevin Bacon), jumătate câine, jumătate lup, pe care îl găsim tocmai în Nome, un orăşel din îndepărtata Alaska, unde săniile trase de câini sunt principalul mijloc de transport pentru locuitorii aflaţi atât de departe de restul civilizaţiei.
Evenimentul care îl va ajuta pe Balto să îşi dezvăluie cu adevărat caracterul este unul trist: o epidemie de difterie îmbolnăvește copiii din Nome, aşa că trebuie ca o sanie trasă de câini să ajungă la Anchorage de unde să aducă anti-toxina necesară vindecării lor.
Echipa selecţionată pentru acest drum anevoios este una condusă de vedeta locală în cursele de sănii – infatuatul şi autoritarul Steele (Jim Cummings). Tocmai aceste două trăsături de caracter îl vor face pe Steele să eşueze în călătoria spre Anchorage, punând în pericol nu doar viaţa camarazilor săi, ci şi pe cea a omului care conduce sania.


Văzând imensa durere pe care o îndură părinţii copiiilor bolnavi , printre care şi Rosy (Juliette Brewer), stăpâna căţeluşei Jenna (Bridget Fonda), de care Balto este un pic îndrăgostit, câinele nostru singuratic decide să plece în căutarea expediţiei conduse de Steele, rătăcită fără urmă printre troienele de zăpadă şi viscolul neiertător. Înainte de această aventură, Balto este un câine temut sau dispreţuit de oameni şi de semenii săi canini, pierdut între ceea ce îi lipseşte ca să fie recunoscut drept un câine autentic şi ceea ce el refuză ca să îmbrăţişeze ideea că este lup. Poate tocmai de aceea “pleacă să îngheţe de frig, în căutarea unui câine pe care nu îl place, ca să aducă medicamentul unui oraş care nu îl place pe el”.
În cursul călătoriei sale, Balto va înfrunta numeroase pericole, va fi ajutat de prietenii săi – gâscanul cu accent rusesc Boris (Bob Hoskins) şi urşii polari Luk şi Muk (Phil Collins), îşi va testa rezistenţa la frig, durere, dezamăgire şi eşec, îşi va accepta apartenenţa şi la familia lupilor, nu doar la cea a câinilor, altfel spus se va auto-descoperi dincolo de tot ce îşi putuse imagina la începutul drumului.


Desenul merită vizionat nu doar de copii și nu doar împreună cu ei. Văzându-l, ţi-e greu să decizi dacă personajelor canine le-au fost împrumutate trăsături umane –rezistenţă, determinare, consecvenţă, inteligenţă, spirit de echipa, altruism – sau dacă, de fapt, prietenii canini au posedat aceste trăsături dintotdeauna şi le-au dăruit şi oamenilor. La fel ca stăpânii lor oameni, câinii au în acest desen animat şi defecte: sunt linguşitori, nestatornici, falşi, încăpăţânaţi, aroganţi, fricoşi. Tocmai această descriere lipsită de idealizare face ca personajele să fie autentice. Ca şi oamenii, câinii sunt umbră şi lumină.
De la un capăt la altul, filmului nu îi lipseşte nimic: umor, aventură, suspans, intrigă, iubire, eroism.
Toate fac din acest desen unul ce merită văzut şi revăzut ori de câte ori avem nevoie de o doză de discurs motivaţional auto-indus, de tipul “pot să fac asta”, “nu mă voi lăsa doborât de nimic” ori “ştiu cine sunt cu adevărat”.
Dacă toate cele scrise mai sus nu v-au convins să (re)vedeţi acest film, mai am un argument extrem de important:
În Central Park din New York, lângă “Tisch Children’s Zoo”, o statuie de bronz îl întruchipează pe Balto, câinele erou care în 1925 a călătorit 674 de mile pe o vreme extrem de dificilă ca să aducă anti-toxină de la Anchorage în orăşelul Nome, pentru a vindeca toţi copiii bolnavi de difterie.

 

Balto a existat cu adevărat, iar povestea lui este spusă în acest film de însăşi Rosy (Miriam Margolyes), devenită o bunică recunoscătoare pentru eroismul câinelui care i-a salvat viaţa.
Şi pentru că mi-este atât de drag acest personaj, pe primul meu câine l-am botezat în urmă cu 8 ani, Balto:)
Aşadar, cu sau fără copii, bucuraţi-vă de desene animate!

Căsnicia – „Micul Infern”?

Micul Infern, adaptare după piesa scrisă de Mircea Ştefănescu, merită văzută, auzită și simţită asemeni unui răsfăţ pe care îl savurăm din când în când. Dacă ar fi să clasific piesa în universul dramaturgic, aş spune că este în egală măsură o comedie dramatică şi o dramă comică.

Este o comedie dramatică pentru că asemeni vieţii, îţi oferă din plin momente în care îţi vine să dai din râs în plâns. Este o dramă comică pentru că tot asemeni vieţii merită urmărită cu sufletul la gură, până în ultima secundă, pentru a-i trăi momentele vesele, uneori abil deghizate în adevărate drame – mai mici sau mai mari.

Jucat la Teatrul „C.I. Nottara” în 1979 şi adaptat pentru televiziune, „Micul Infern” te invită în casa familiei Vernescu pentru a-i savura bucuriile, melancoliile şi pietrele de încercare pe parcursul a patruzeci de ani. Piesa debutează într-o seară de 30 martie, când Sandu (Ion Dichiseanu), căpitan de infanterie, demisionează din armată pentru a urma facultatea de drept şi pentru a deveni avocat.

Este căsătorit cu Viorica (Lucia Mureșan), după care suspină Cornel (Ştefan Radoff), un „doctor” vecin, îndrăgostit de ea din vremea în care fata era în clasa a cincea. Portretul familiei este completat de coana Eleonora (Silvia Dumitrescu-Timică), mama Vioricăi, soţie de cadru militar de carieră, care îi instruieşte pe cei din jurul ei cu aceeaşi mână forte şi precizie cu care a condus, în vremea când nu era văduvă, ordonanţele soţului.

Şi pentru că veni vorba de ordonanţe, să nu îl uit pe Mielu (Ion Siminie), ordonanţa căpitanului, care nu se va „libera” niciodată din serviciul familiei superiorului său, devenită odată cu trecerea timpului, propria familie. În aparenţă, piesa este o argumentaţie pro-căsnicie, un „mic infern”, „în care îţi trebuie mai mult curaj să intri, decât să ieşi din el”, după cum spune Sandu.

Spun „în aparenţă” pentru că sub pretextul dramaturgic al neabandonării corabiei în care s-au urcat atunci când s-au căsătorit, Sandu şi Viorica ne vor oferi în anumite momente exact opusul: motive pentru care ar fi îndreptăţiţi să se despartă. Printre acestea se numără gelozia lui Sandu, încăpăţânarea lui de a renunţa la cariera militară, flirturile Vioricăi cu locotenentul Mavropol, iubirea eternă pe care i-o poartă Cornel Vioricăi, gata oricând să o ia de nevastă, îndrăgosteala târzie a lui Sandu de secretara lui, cu vreo 40 de ani mai tânără, neobositul amestec al soacrei în căsnicia celor doi. Tocmai în asta constă, în opinia mea, provocarea autorului: dacă ai fi tu în locul lor, dacă ar fi a ta căsnicia lor, ce ai face? Ai renunţa la viața în doi ? Sau ai merge mai departe, așteptând calmul de după fiecare furtună?

Iar motivația dramaturgului în scrierea acestei piese vine cumva din cuvintele pe care i le spune Viorica lui Mavropol: “dumneata nu ştii ce înseamnă o căsătorie … vorbeşti ca un om obişnuit să facă curte. O căsătorie e un lucru mult mai serios, mai grav”. În ciuda acestor hopuri (sau poate tocmai datorită lor), Sandu şi Viorica ridică rutina traiului lor la rang de fericire din lucruri simple şi mai ales fericire datorată iubirii care, atunci când e profundă şi continuă, depăşeşte cu bine piedici mai mici sau mai mari.  Latura dramatică este accentuată de ultima parte a piesei, în care îi găsim pe membrii familiei Vernescu aproape de apusul vieţii lor, rememorând clipele trăite, reflectând asupra viitorului urmaşilor lor şi mai ales, fiind învăluiţi într-o pânză dulce-acrișoară de bucurie pentru viaţa trăită şi de regret pentru anii care nu se mai întorc.

Este, de altfel, cea mai emoţionantă parte a piesei, pentru că te îndeamnă să te opreşti din iureşul cu care îţi trece viaţa şi să arunci o privire înapoi spre tot ceea ce ai visat, sperat, împlinit, trăit. În asta constă de fapt farmecul piesei şi implicit al vieţii: în a trăi cu bucurie fiecare clipă, reuşind ca recunoştinţa pentru ceea ce ai trăit să fie mai mare decât regretul că viaţa are o durata determinată. Şi acesta este şi motivul pentru care am ales piesa pentru recenzia de astăzi – mesajul ei motivaţional de a trăi viaţa cu bucurie, oricât de greu ar părea totul uneori.
Pentru că, aşa cum spune coana mare, “eu vreau să văd lebede, să văd copii mulţi, să miros flori multe, verdeaţă. A venit primăvara şi mie îmi place să trăiesc” şi “eu aş vrea să mai trăiesc încă 90 de ani degeaba”:)

Piesa are un ritm alert, fără urmă de plictiseală ori previzibil, cu mult umor – de situaţie şi mai ales de limbaj. Un exemplu de umor de situaţie este cel în care coana Eleonora descoperă după 30 de ani că „toată viaţa” a fost tratată de un doctor în drept, nu în medicină. Reacţia ei la mărturisirea lui Cornel, care îi dăduse consultaţii, este delicioasă: „câte boli or fi trecut prin mine şi habar n-am avut”:)

Tot umor de situaţie este jocul “rece-cald-frige” pe care aceeaşi coană Eleonora îl joacă cu Sandu, când acesta caută cu înfrigurare locul în care sunt ascunse scrisorile „compromițătoare” trimise de Cornel Vioricăi, pe vremea când aceasta era doar o adolescentă. Sau tirada de critici pe care Cornel o adresează Vioricăi şi coanei Eleonora pentru cât de modern au crescut-o pe Măriuca, fiica cuplului Vernescu, femeie care la fel ca  mama ei, are prilejul de a divorţa şi alege să rămână căsătorită. Umorul de limbaj încântă de la un capăt la altul:

“cum poţi să fii atât de prost, Cornel, să îţi închipui că o femeie o să se ţină de cuvânt după 5 ani, când ea de obicei nu ştie ce face peste 5 minute?”
“mai bine că nu te-ai însurat, miop cum eşti”
“gemeni, pe doi cai suri. Pe doi cai surzi? Suri, surdule!”
“nicio coano Elenoro, mie să îmi spui doamnă Arbore, cu nebunii nu sunt intimă”

“tu nu te-ai săturat mâncând toată viaţa gratis la noi?”
“mă duc să îmi pun haina că am pe cineva la masă. Pe cine? Pe tine.”
“vrea Coana Mare să facă nani-nani înainte de masă? Da’ de ce îmi vorbeşti aşa ca la copiii tâmpiţi?”
“este pentru prima dată când mi se spune în casa asta că bine am venit”
“tot e bine să ai un amant în casă, are cine să îţi amintească când trebuie să îţi pupi nevasta”.

În varianta radiofonică a piesei, pe care o aveam pe o placă de pick-up şi o ascultam demult, există un dialog în care Sandu îi dezvăluie Vioricăi cum l-a pus pe fugă pe pretendentul ei din tinereţe – locotenentul Mavropol şi, în replică, Viorica îi povesteşte soţului ei cum a scăpat de secretara de care se amorezase domnul avocat. Din păcate, în varianta televizată, acest pasaj lipseşte. De ce am menţionat acest lucru?

Pentru că atât Sandu, cât şi Viorica au ştiut să îndepărteze două dintre ameninţările care au planat asupra căsniciei lor, întruchipate de cei doi “pretendenţi” – secretara şi locotenentul – printr-o inteligenţă, diplomaţie şi nu în ultimul rând, umor, care nu cred să mai existe în relaţiile de azi. De altfel, întreaga piesă se derulează într-o atmosferă de rafinament al purtărilor, al vorbelor, al însăşi mişcării scenice. Poate că sunt eu nostalgică după o vreme pe care, paradoxal, nici nu am trăit-o. Însă urmărind piesa cu atenţie, cu siguranţă îmi veţi da, cel puţin parţial, dreptate. Autenticitatea piesei, ritmul ei vibrant şi mai ales, umorul fin şi inteligent se datorează atât dramaturgului, cât mai ales interpretării actoriceşti.

Protagoniştii piesei îi redau atât de firesc subiectul și atmosfera, încât timp de o oră şi 48 de minute, reuşesc să transpună privitorul în casa lor, în familia lor, în inimile şi gândurile lor. Ce altă recompensă mai mare poate exista pentru un actor de teatru decât să ştie că privitorul i-a fost cu adevărat aproape, în povestea pe care a jucat-o? Bucuraţi-vă de teatru!

„Dangerous minds” sau despre puterea unui dascăl

“Dangerous minds” regizat în 1995 de John N. Smith este un film bazat pe povestea reală a unei profesoare de limba engleză ce încearcă să schimbe traiectoria vieţii elevilor săi, învăţându-i că întotdeauna AU de ales.

“Gangsta Paradise” a lui Coolio – coloana sonoră a acestui film – era o piesă nelipsită de la chefurile din anii ’95-’97 şi cum pe vremea aia nu aveam nici calculator, darămite internet, mi-am scos din cap ideea că voi ajunge să văd vreodată filmul. Dar, 21 de ani mai târziu, iacătă-l 🙂

Scenariul peliculei este semnat de Ronald Bass, dupa cartea „My Posse Don’t Do Homework„, scrisă în decembrie 1993 de LouAnne Johnson și republicată sub titlul de „Dangerous minds” în 1995.
Povestea filmului este aceasta:  LouAnne Johnson (Michelle Pfeiffer) este un fost puşcaş marin care acceptă un post ca profesoară de engleză într-un liceu dintr-un cartier sărac, cu o rată ridicată a infracţionalităţii. Ea reuşeşte, prin metode nonconformiste, să îşi apropie elevii şi să le deschidă mintea spre învăţătură, pentru a-i face mai puternici în faţa greutăţilor vieţii.  
Dangerous minds” pare la prima vedere un alt film cu mult bla-bla, despre cum reuşeşte câte un “domnu’ Trandafir” să trezească în elevii săi conştiinţa propriei existenţe, a responsabilităţii faţă de propriile acţiuni şi nu în ultimul rând, a înţelegerii că întotdeauna ai de ales.  Însă pelicula este departe de reticenţa cu care a fost primită de critici, care au judecat-o, probabil, fix prin îngustimea argumentului de mai sus.
Filmul NU este un stereotip cinematografic. O dată pentru că Michelle Pfeiffer face un rol deosebit în acest film, oferindu-i cel mai greu apanaj al vocaţiei de actor: autenticitatea. Apoi, pentru că poveştile şi temperamentele elevilor aflaţi în prim planul filmului sunt diferite şi unice în felul lor:
Raul Sanchero (Renoly Santiago) este un hispanic provenit dintr-o familie săracă, care se împrumută 200 de dolari cu care își cumpără o geacă de piele pentru a avea cu ce să se îmbrace la o cină importantă cu profesoara lui. Pentru a evita să fie omorât dacă nu returnează banii, Raul trebuie să accepte un „șantaj emoțional” din partea profesoarei lui care îi dă banii doar ca să nu lipsească de la școală.
Când îl priveşti şi în celelalte scene din film, concluzionezi că Raul este genul de copil care are nevoie de puţină încurajare pentru a dobândi acea fragilă şi totuşi esenţială încredere că valorează ceva, că poate face ceva cu viaţa lui, ceva de care părinţii lui să fie mândri. El este cel care sintetizează regulile din lumea lui:  “În cartierul nostru, dacă nu te aperi, nu poţi să mergi pe stradă, pentru că toată lumea te va ataca, înţelegi?” 
Callie Roberts (Bruklin Harris) este o tânără de culoare, extrem de inteligentă, gata să renunțe la școala ei pentru o altă şcoală unde sunt acceptate tinerele mame. Și asta doar pentru că direcţiunea şcolii la care este profesoară LouAnne preferă să se descotorosească de toate complicaţiile aduse de viitoarele tinere mame, fără vreo justificare susţinută de regulamentul şcolar. Callie este prima care o acceptă pe LouAnne ca profesoară, inițiind primul răspuns la una dintre întrebările acesteia. Gestul are însemnătate în dinamica filmului, pentru că odată cu această participare, îi antrenează pe toţi ceilalţi elevi într-un dialog cu profesoara pe o voiau moartă, potrivit declaraţiilor teribiliste din timpul primei ore de engleză. 
Lui Callie îi vor fi dărâmate toate părerile preconcepute pe care le are în legătură cu LouAnne, atunci când aceasta îi va mărturisi că a fost căsătorită (şi nicidecum nu face parte din categoria femeilor care urăsc bărbaţii) şi că a fost şi însărcinată, însă nu a dus sarcina la capăt pentru că soţul ei o bătea. 
Emilio Ramirez (Wade Dominguez) este o altă figură centrală a filmului care, privit de colectiv ca leader, influenţează felul în care copiii îşi privesc şi inter-relaţionează cu oamenii de la catedră. Provenit dintr-o familie destrămată, Emilio nu ezită să se bată pentru a-şi apăra “onoarea”, cu doi colegi hispanici ca şi el. Din dialogul pe care îl are cu LouAnne după această bătaie, se conturează portretul unui adevărat supravieţuitor al junglei urbane, ce îşi croieşte drumul prin puterea pumnilor la nevoie:
“- A meritat să te baţi?
– Da, m-a făcut să mă simt bine că l-am lovit în faţă.
– Îţi place să loveşti oamenii?
– Da, îmi place.
– De ce? Eşti furios mereu?
– Acum o faci pe psiholoaga cu mine? Vrei să mă citeşti? Te ajut eu. Provin dintr-o familie destrămată şi suntem săraci, bine? Văd aceleaşi filme nenoricite la care te uiţi şi tu.
– Aş vrea să te ajut, Emilio.
– Mulţumesc foarte mult. Şi cum vrei să faci asta? Ai să îmi dai nişte sfaturi înţelepte? Cum ar fi “spune nu?” O să mă iei de pe străzi? Las-o baltă. Cum dracu’ ai să mă salvezi tu de viaţa mea? ”
Aceştia sunt trei dintre copiii cărora LouAnne le influenţează drumul şi caracterul, fie captându-le atenţia cu demonstraţii de karate (în joacă, evident), fie prin recompensarea cu dulciuri pentru participarea la oră sau prin oferirea unei excursii în parcul de distracţii (excursie plătită din buzunarul ei), fie printr-o diplomă şi o cină la un restaurant cu ştaif celor care câştigă un concurs de poezie. Important este că acest concurs necesită timp petrecut la bibliotecă pentru documentare, dar, şi mai presus de asta, necesită folosirea propriilor minţi pentru aflarea răspunsului corect.
Deşi avem în jurul nostru suficientă realitate în ceea ce priveşte sărăcia, violenţa, ignoranţa ori duritatea vieţii în cartierele ori familiile foarte sărace, “Dangerous minds” este un film motivaţional pentru că are un final (oarecum) optimist și pentru că arată că un om dedicat vocaţiei sale, aşa cum este profesoara LouAnne Johnson, va găsi întotdeauna, mai ales în nopţile de insomnie, modalităţi prin care să implice participanţii într-un dialog din care aceştia din urmă să iasă în câştig: mai ştiutori, mai conştienţi de ceea ce pot face, mai încrezători că îşi pot făuri propriul destin. 
Este un film motivaţional pentru că pune pe tapet tema alegerii – subiect delicat, tratat de mai multe discipline, în felurite chipuri (literatură, filozofie, logică, teologie) și așezat aici într-un context actual. Este un film motivaţional pentru că profesoara de engleză devine pentru aceşti copii, în ciuda unui sistem de învăţământ cu multe lipsuri, un adevărat antrenor de cuget şi suflet: 
“Nu există victime în această clasă”
“Ştiţi, mintea este ca un muşchi, OK? Şi dacă vreţi ca ea să fie cu adevărat puternică, trebuie să o antrenaţi, bine? Fiecare lucru nou vă oferă încă o alegere. Fiecare ideea nouă construieşte un alt muşchi, OK? Şi acei muşchi vă vor face cu adevărat puternici. Acestea sunt armele voastre și în această lume periculoasă, vreau să vă înarmez cu ele.”
Este un film motivaţional pentru că te inspiră să te gândeşti la toţi oamenii pe care i-au cunoscut şi cărora le datorezi o parte din drumul tău în viaţă. Este un film motivaţional pentru că îţi reaminteşte că indiferent de obstacole, trebuie să mergi înainte, mai ales atunci când menirea ta influenţează viaţa atâtor oameni din jur:)

(Re) vizionare plăcută!

 

Ben-Hur (1959), mai mult decât un film religios!

“Ben-Hur”, regizat de William Wyler, este o dramă epică în care argumentul religios şi cel politic creează cadrul grandios al unei tulburătoare poveşti de viaţă despre voinţă şi determinare.

În 1880, fostul general unionist Lew Wallace termina de scris romanul “Ben Hur – A Tale of the Christ”. Punctul de plecare al acestei cărţi a fost o discuţie avută cu Robert Ingersoll, un colonel cunoscut în epocă sub numele de “Marele Agnostic”, discuţie în care Ingersoll încerca să îl convingă pe Wallace că nu există argumente pentru credinţa în Divinitate. După încheierea discuţiei, Wallace a decis să pornească o investigaţie personală în care să încerce să afle răspunsuri la întrebările (în mare parte retorice) adresate în acea discuţie de Ingersoll. Investigaţia a durat 7 ani şi la capătul ei a rezultat cel mai bine vândut roman al secolului al nouăsprezecelea, pus în scenă şi imortalizat pe peliculă în mai multe rânduri.

Ecranizarea despre care vorbim astăzi prezintă călătoria spirituală a prinţului Iuda Ben-Hur (Charlton Heston) de la traiul său liniştit în Iudeea la anii plini de suferinţă petrecuţi pe galerele romane şi lupta pe viaţă şi pe moarte din arena carelor cu cai împotriva celui mai aprig duşman al său, Messala (Stephen Boyd), odinioară cel mai apropiat prieten. Filmul debutează cu momentul naşterii lui Isus din Nazaret căruia Cei Trei Magi îi aduc darurile menţionate în Scriptură.

De altfel, prezenţa argumentului religios pe parcursul filmului, deşi sporadică, este plasată în momente cheie: în drumul spre galere un străin îi oferă lui Iuda apă, salvându-i astfel viaţa, Esther (Haya Harareet), femeia care îl iubeşte pe Iuda vrea să le ducă pe mama şi sora acestuia la noul profet care propovăduieşte iubirea pentru a fi vindecate de lepră, finalul filmului stă, de asemenea, sub auspiciile elementului religios. Pelicula este singura turnată la Hollywood care se află pe lista aprobată de Vatican la categoria „filme religioase”, însă acest regal cinematografic merită văzut din mult mai multe motive decât nevoia de (re) confirmare a credinţei sau aceea de a găsi în realizarea lui argumente care nu se încadrează în “realitatea biblică”.

Merită văzut pentru că tratează un subiect important al istoriei universale – măreţia Romei, datorată în parte şi provinciilor cucerite una după alta.

Din Roma este Messala, prietenul din copilărie al lui Iuda, care se întoarce la maturitate în Iudeea în calitate de mâna dreaptă a noului guvernator al acestei provincii romane. Din Roma este şi amiralul Quintus Arrius (Jack Hawkins), comandantul galerei pe care se află Iuda în momentul unei bătălii cu flota Macedoniei, bătălie din care Ben Hur îl va salva pe roman.

La Roma ajunge Ben-Hur în ciudata întorsătură a destinului care îl transformă din condamnat la galere în fiul adoptat al cel căruia îi salvase viaţa – unul dintre cele mai importante personaje din peisajul capitalei Imperiului Roman.

Cât despre argumentul politic, acesta este cel care desparte drumurile celor doi prieteni, pentru că Iuda nu poate accepta propunerea lui Messala de a-i dezvălui acestuia din urmă cine sunt evreii care condamnă prezenţa Romei în Iudeea. Iuda priveşte această propunere ca pe o invitaţie a tribunului de a-şi trăda poporul şi ţara.

În timpul sosirii noului guvernator în Iudeea, Tirzah (Cathy O’Donnell) sora lui Iuda, dărâmă din greşeală o ţiglă a terasei de unde priveşte împreună cu Iuda alaiul ce însoţeşte venirea guvernatorului. Ţigla îl loveşte pe guvernator şi Iuda ia vina asupra lui, insistând că a fost un accident. Messala foloseşte însă acest prilej pentru a se răzbuna pe prietenul său întrucât în mintea lui, Iuda se opunea visului de preamărire pe care Messala îşi închipuie că o poate obţine făcând din Iudeea o provincie supusă, cu atmosfera stabilă – ambele priorităţi pentru însuşi împăratul Tiberius (George Relph).

Din acest moment, soarta prinţului Ben-Hur se schimbă dramatic şi îl regăsim trei ani mai târziu pe o galeră romană, total schimbat: slăbit fiziceşte, încătuşat şi condamnat pentru tot restul zilelor la o viaţă de sclav. Evenimentele de pe galeră îi schimbă drumul lui Iuda, aducându-l tot mai aproape de Iudeea, în dorinţa sa nestăvilită de a-şi revedea mama şi sora şi de a se răzbuna pe Messala. În drumul spre casă, Ben-Hur îl întâlneşte pe Balthasar (Finlay Currie), unul dintre cei Trei Magi care au adus daruri la naşterea Mântuitorului (conform tradiţiei creştine, Balthasar este magul cu pielea închisă la culoare şi Melchior este cel cu tenul alb, în timp ce în film personajele sunt interpretate invers). Balthasar îi face cunoştinţă lui Ben-Hur cu excentricul şeic Ilderim (interpretat magistral de Hugh Griffith – demn de admirat şi în “Cum să furi un milion”, de exemplu) un pasionat de cursele din marea arena – carele trase de cai. Şeicul va juca un rol esenţial în planul lui Iuda de a se răzbuna pe Messala, pentru că îi va oferi ocazia de a-i lua tribunului roman lucrul la care ţine cel mai mult: mândria.

Însă destinul lui Iuda Ben-Hur nu se va împlini în forma pe care şi-o doreşte şi asta pentru că omul care i-a salvat viaţa dându-i apă să bea atunci când s-ar fi stins fără ea, este acelaşi care îi va arăta că nu sabia din mână – ura neostoită – este motivul pentru care el, Iuda, a supravieţuit tuturor grozăviilor îndurate, oferindu-i darul suprem: liniştea sufletească.
De ce mai merită acest film văzut?
Pentru că povestea se scurge firesc, fără sforţare ori grabă, spre un deznodământ care face privitorul să creadă că există “Justiţie Divină”.
Pentru că toate personajele secundare (Tirzah, Esther, Balthasar, şeicul Ilderim, Pilat din Pont) sunt extrem de bine creionate, reuşind să facă din fiecare moment în care apar în film unul memorabil prin autenticitatea şi convingerea interpretării.
Pentru că atenţia la detalii nu este una ostentativă, ci dimpotrivă, una menită să recreeze întocmai luxul Romei, deznădejdea condamnaţilor la galere, izolarea leproşilor din Valea Seacă sau cruzimea luptei din arena carelor cu cai.

Totul în acest film – peisajul, decorurile, recuzita, costumele, coloana sonoră – este creat anume pentru încântarea spectatorului.

Dincolo de argumentul religios şi de cel politic, întrebarea care mi-a stăruit în minte după fiecare vizionare a acestui film este aceasta: ce anume îi dă forţă lui Iuda, cât este condamnat la galere, să continue? Să rămână în viaţă? Să facă orice pentru a se întoarce acasă?
Într-un dialog avut cu amiralul Arrius pe galeră, acesta îi spune: “Ai ochii plini de ură, 41 (numărul purtat de Iuda). Asta-i bine. Ura ţine un bărbat în viaţă. Îi dă forţă”.

Să fie ura împotriva lui Messala cea care îl împinge spre întoarcerea acasă şi implicit spre răzbunare? Sau dragostea pentru mama şi sora lui?
Întâmplările din film par să dea câştig de cauză pe rând urii, apoi dragostei. Finalul filmului răspunde într-o oarecare măsură acestei întrebări, dar numai judecând prin prisma stării spirituale a personajului principal în încheierea călătoriei sale.
Dacă argumentele de sus nu v-au convins totuşi să (re) vedeţi acest grandios film, mai plusez cu câteva superlative:

Este primul din cele trei filme care au câştigat 11 Oscaruri vreodată, inclusiv pentru “Cel mai bun film”. Va fi egalat ca număr de premii de “Titanic” în 1997 şi apoi de “Stăpânul Inelelor – Întoarcerea Regelui ” în 2003. Totuşi, spre deosebire de cele două, are şi cel mai mare procent de premii câştigate pentru că în 1959 şi 1960 existau doar 12 categorii de premii, ceea ce înseamnă 91, respectiv 91,667% rată de succes.

Este primul remake care a câştigat un Oscar pentru “Cel mai bun film” (varianta originală a filmului datează din 1925 şi este o peliculă mută). Al doilea remake care a egalat această performanță este “The Departed”, 47 de ani mai târziu. Filmul a costat MGM 15 milioane de dolari şi a fost un pariu menit să salveze studioul de la faliment. A meritat, filmul obţinând câştiguri de 75 milioane de dolari.

Producătorul Sam Zimbalist i-a oferit lui Willian Wyler 1 milion de dolari ca să regizeze acest film – cea mai mare sumă oferită la acel moment unui regizor pentru un film. Nu mai puţini de 78 de cai au fost antrenaţi pentru film, cu luni înainte de începerea filmărilor, caii albi folosiţi fiind aduşi din Lipica, Slovenia, ţara de origine a rasei “Lipizzaner”. Ajustat la inflaţia de azi, “Ben-Hur” ocupă poziţia 13 în topul filmelor cu cele mai mari încasări din toate timpurile.

Pentru scena cursei carelor trase de cai au fost construite 18 care, dintre care jumătate au fost folosite pentru antrenamente.

În film au fost folosite peste 1 milion de elemente de recuzită. În iunie 2008 „Ben-Hur” a fost ales de Institutul American de Film pe locul 2 în lista celor mai bune filme epice din toate timpurile. Cele 300 de platouri folosite în film au necesitat 5 ani de cercetare şi 14 luni pentru a fi construite.

Efortul scenaristic, regizoral şi nu în ultimul rând, al actorilor acestui film, reprezintă un alt gir că pelicula merită locul fruntaş pe care îl deţine în galeria clasicelor din toate timpurile: Timp de 6 ani, MGM a cumpărat 40(!) de scenarii pentru acest film. La scenariul selectat, scris de Karl Tunberg, au lucrat şi Gore Vidal şi dramaturgii Maxwell Anderson şi Christopher Fry.

De mai multe ori pe parcursul filmului, Iuda atinge o cutiuţă zidită în peretele de la intrarea casei sale. Aceasta este Mezuza, o cutie ce conţine un pasaj din Tora, cutie pe care evreii o încadrează în rama uşii de la intrare ca un memento permanent al prezenţei lui Dumnezeu.
Pentru a oferi cât mai multă autenticitate filmului, regizorul Wyler a adus aristocraţi reali să joace rolul patricienilor din scena petrecerii romane. Printre aceştia s-au numărat Contele Marigliano del Monte, Ducesa Nona Medici şi Prinţul Raimondo din Italia, Prinţesa Nina Hohenlohe din Austria alături de soţul ei, cât şi Baroneasa Lillian de Balzo a Ungariei.

Platoul care întruchipează Ierusalimul este o copie fidelă din punct de vedere istoric a Ierusalimului din acea vreme. În scena în care corpul lui Messala este târât de carul său, iniţial a fost folosit un manechin, însă momentul nu era convingător în felul acesta. Aşa că lui Stephen Boyd i s-a confecționat o carcasă de oţel modelată după corpul lui pentru a interpreta scena. În ciuda măsurilor de precauţie luate, Boyd s-a ales cu arsuri ale pielii şi cu câteva cicatrici permanente.

Scena cursei carelor a fost co-regizată de legendarul cascador Yakima Canutt, avându-l pe fiul său, Joe Canutt ca dublură a lui Heston. În secvenţa în care caii lui Iuda sar peste un car accidentat, tânărul Canutt a fost aruncat din car pentru că nu a ascultat instrucţiunile tatălui său despre cum să ţină frâiele. În acel moment toată lumea, inclusiv tatăl său, a crezut că tânărul Canutt a murit. În afară de o tăietură la bărbie, cascadorul nu a păţit nimic şi astfel secvenţa neplanificată, însă memorabilă, a fost inclusă în film.

Lui Miklós Rózsa i-a luat mai mult de un an să creeze coloana sonoră, iar efortul i-a fost răsplătit, acesta declarând că din cele trei Oscaruri câştigate, cel acordat pentru “Ben-Hur” îi este cel mai drag. În jurnalul său, Charlton Heston (care avea 35 de ani la momentul turnării filmului) nota despre regizorul William Wyler: Mă îndoiesc că îi plac actorii prea mult. Nu se pune în locul lor, îl irită pe platou. Devine foarte nerăbdător, dar în cele din urmă îi face pe actori să interpreteze foarte bine. Singurul răspuns pe care îl am este că are un gust impecabil şi fiecare actor ştie asta.

Dincolo de religie, politică, superlative, premii şi cronici pozitive, “Ben-Hur” este un film motivaţional pentru că vorbeşte despre puterea omului de a nu se da bătut, indiferent de obstacolele ce i se aştern în cale.

Este un film motivaţional pentru că arată cum natura umană, atât de încercată uneori de întrebări, căutări şi preumblări în întuneric, îşi găseşte în cele din urmă drumul spre pacea interioară – cel mai de preţ avut al său în timpul vieţii pe pământ. 

Este un film motivaţional pentru că dragostea – în toate formele ei – reuşeşte să ţină în viaţă spiritul uman chiar şi în clipele de mare deznădăjduire. Pentru toate motivele menţionate în acest articol, cred cu tărie că “Ben-Hur” este un film ce merită (re) văzut!

Singurul lucru pe care îl mai am de adăugat este ca aștept remake-ul acestui film, programat pentru lansare luna aceasta. Tind să cred că nu se va ridica la nivelul capodoperei din 1959, în ciuda progresului mijloacelor cinematografice din ultimii 57 de ani însă, când vine vorba de filme, e mai bine să nu avem păreri preconcepute 🙂