Toate articolele de mariusoliviu

Ultima zi, film românesc din 12 mai în cinematografe

Am rămas stupefiat, cum adică, ultima zi?! Adică din 12 mai nu vom mai avea filme românești?! Doamne ferește, eu despre ce am să mai scriu? Am înțeles, până la urmă, că e vorba de filmul românesc „Ultima zi” al lui Gabriel Achim. Se pare că este o modă pe bloguri renunțarea la ghilimele, pe motiv că sunt comuniste, ca â din i. Unii spun că e comoditate, alții că e aroganță, sfidare sau lene.

Desigur, m-am dus să văd filmul – nu mi-am închipuit că n-am ce să văd 105 minute! Gabriel Achim este unul dintre regizorii supărați pe CNC că nu le dă bani să-și facă filmele. A mai făcut el unul, „Visul lui Adalbert”, dar n-am reușit să-l văd, pentru că numărul minim de spectatori e 6 la o proiecție.

Am ajuns la „Eforie”, dar nu vedeam afișul. Am intrat contrariat. Nu rulează filmul românesc? am întrebat eu, ce-i drept cam iritat, temându-mă c-am făcut drumul degeaba. Numai dacă sunt 6 spectatori! Păi nu sunt? afișul unde este? E afară! Nu l-am văzut! Ba este, uite-l, și-mi arată spre geamurile de la intrare. Prin transparență și inversare stânga-dreapta am citit „Vara s-a sfârșit”.

Nu ăsta, ăsta l-am văzut! Păi ăsta rulează! Cum ăsta rulează?! pe CineMagia scrie „Ultima zi”. Păi ultima zi  rulează! Dar afișul? E afară! Unde afară?! Acolo! și-mi arată mai aplicat cealaltă fereastră, unde se vedea ceva mare și negru. Am ieșit și mă uitam la coala aia imensă. Undeva, în centru cu un font idiot din niște liniuțe, scria, cu aproximație, ULTIMA ZI. În rest, nu se înțelegea mai nimic ce scrie.

Revin și întreb: păi rulează? Dacă veniți și dumneavoastră, sunteți șase! Și a rulat. Cu mare, mare greutate, dar a rulat! Pe la minutul 45 cele două mașini erau tot prin troienele unei zone muntoase. În una era Doru Ana, care vorbea tot timpul fără să-l asculte cel de alături, care avea gâtul într-o proteză, pare-se Mimi Brănescu,  iar în cealaltă mașină un polițist și un tip. Pe parcurs a mai urcat un autostopist care spunea că merge la spital la nevastă-sa, care e pe moarte.

Doru Ana, care aflăm în partea a doua că era primar, îl tot întreba pe celălalt, cu proteza în gât, răspunzând tot el, dacă-și mai aduce aminte una alta din tinerețea lor. Cred că în scenariu, acesta era la volan. Primarul! Pe ecran, n-am văzut nici-o clipă acest lucru. Eu apreciez filmele cu dialoguri puține, dar dacă-s filme!

În partea a doua a filmului, cele 4 personaje ajung la vila primarului și era vară complet. Aici, la ordinul primarului, tipul acela pune carnea dintr-un blid la grătar, primarul trage un glonț cu pușca de vânătoare în tavan, și-l pune pe polițist să-l amendeze, pe motiv de tulburare a ordinii publice, ceea ce este o  aberație, nu din punctul de vedere al primarului, care nu se afla în public, ci al scenariștilor, care în afară de faptul că au lipsit de-acasă când i-au căutat inspirația și talentul,  n-au habar nici de legislație.

Primarul mitocan îl pune apoi pe polițist să-nghită chitanța. Băuseră câte ceva-ntre timp, dar cineaștii ar fi trebuit să fie treji! Tipul cu gâtul în proteză începe să plângă, „destăinuindu-se” că a iubit o singură dată și o singură femeie în viața lui. Înțelegem că aceea acum era soția primarului, motiv de călugărire. Nu a primarului! Tocmai acestui model de „bărbat”, primarul voia să-i încredințeze nevasta și copilul, cât va sta el la pușcărie. Nu știu dacă era „la mișto”, dar așa spunea!

Primarul îi invită afară să împuște ceva porumbei. Doi câini de rasă, Cory și Nesa, singurele personaje inteligente în acest caz, vin și le mănâncă mâncarea din farfurii, dar erau din alt film. Se aud câteva focuri de armă. Atât! Cu titlul n-are rost să vă bateți capul, iar filmul decurge exact cum am scris. Să nu vă închipuiți că se creează vreun moment real de tensiune pe drumul de noapte, iarna, într-un peisaj muntos, sau cu pușca de vânătoare! Sau vreun moment emoționant la întâlnirea cu fosta iubită, sau cu autostopistul care se pare că era un escroc!

Nu se creează nimic, pentru că nu sunt elemente pentru așa ceva decât în imaginația străvezie a regizorului Achim și a coscenaristului său, Cosmin Manolache. În afară de o filozofie jenant de puerilă, care, evident, aparține autorilor, nu personajelor, filmul nu are nimic din ce scrie prin prezentări.

Citez cu aproximație:  „E greu să ceri iertare, mai ales când nu știi dacă ai greșit”,  care e de-a dreptul o prostie. Sau: „Dumnezeu nu există, există ceva care coordonează lumea asta, dar nu Dumnezeu”, care nici la utopie nu se încadrează! Dacă ai numai personaje penibile pe care vrei să le ridiculizezi, riști să obții un film penibil și ridicol. Din punct de vedere cinematografic, pur și simplu nu am ce să comentez!

Una e ce spune pe gură Gabriel Achim: „Ultima zi este un thriller comic despre credință și infidelitate, iertare și pedeapsă“, și alta ce vede spectatorul pe ecran! Dacă sunt niște discuții jenante între personaje privind existența lui Dumnezeu, nu înseamnă că filmul este despre credință! Dacă prietenul îți suflă iubita, fie nu era o iubire adevărată, fie prietenul suflă prea tare! De unde infidelitate?! Cât despre iertare și pedeapsă, să mă ierte Dumnezeu, nimic! Despre comic, e de-a dreptul tragic… Thriller, nici atât!

Îmi tot pun întrebarea: în facultatea de film, chiar nu se pun aceste problemele?! Păi dacă personajul este primar, și vrei să vorbești despre „ credință și infidelitate, iertare și pedeapsă“, atunci le bagi pe toate în aceeași oală cu primarul, altfel putea fi cercetător științific la meteorologie. Idem și cu celelalte personaje! Dacă tipul era liderul Asociaţiei Tinerilor Creştini, păi să fie, nu să „spue”. Dacă era „regizor amator”, mai corect spus cineamator, pentru că nu regiza nimic, atunci acest lucru trebuie să aibă măcar o minimă importanță în film.

Am văzut în alte filme scene convingătoare de umilire a slugii obediente, nu înghițirea procesului-verbal. Cu motivații puternice, nu cu vorbe și înjurături, ca în filmele românești! Genericele erau cu același font idiot, de trebuia să ghicești ce scrie, iar Gabriel Achim mulțumea unui șir imens de cineaști, care crede el că l-au ajutat să urce pe val, dar care l-au împins în prăpastie cu acest film. Scria undeva că a fost și premiat la TIFF. Nu știu cu ce fel de premiu, că există și „Zmeura de Aur”! apoi mai e o vorbă: dacă ești în juriu și vrei să termini un regizor, dă-i un premiu pentru un film care nu merită!

Articol de Doni Mirodoni, Cinemagia

 

 

Anunțuri

La ley de Herodes (1999)

ley2Un film făcut cu buget mic, Herod’s Law (1999) este după gen, o comedie neagră. Pe acest fundal simplu (și sub acoperirea genului invocat) se derulează o agreabilă satiră politică mexicană. Produsă de Bandido Films, este prima satiră a corupției și a partidului PRI, de fapt prima producție mexicană care critică explicit cel mai important partid politic, spunând lucrurilor pe nume, fără ascunzișuri.

La ley de Herodes a stârnit multe controverse și luări de poziție (inclusiv guvernamentale), fiind răsplătit în cele din urmă cu multe premii, inclusiv pentru cel mai bun film mexican. Asta deoarece problemele ridicate sunt mult mai interesante decât subiectul în sine: corupția generează sărăcie sau invers? Apoi, este posibil ca un ins nepregătit să intre curat în administrație și să iasă corupt?

ley3Iar corupția este un fenomen întreținut cu ajutorul indivizilor cu o slabă pregătire profesională, sau aceștia sunt singurii interesați de posturi în administrație? Sunt întrebări pe care acest filmuleț cu final previzibil (care mi-a amintit de Afacerea Est) le ridică un subsidiar și te lasă puțin pe gânduri.

Mi-a amintit puțin de mai-modernul El Soborno del Cielo (2015), coproducție columbiano-mexicană. Regizorul Luis Estrada și-a continuat parodiile politice cu Un mundo maravilloso (2006) și El infierno (2010) cu același savuros actor (Damián Alcázar) în rolurile principale. De urmărit: 

The circle (2017)

Lansat săptămâna trecută în cinematografele noastre, Cercul este un film cu buget restrâns realizat de Tom Hanks – restrâns pentru Hollywood, desigur. Din păcate, aceasta este singura miza a acestui film pentru tineri, al cărui scenariu se înscrie în tiparele celor realizate de James Ponsoldt (The Spectacular Now, serialul Master of None, etc): coming-of-age, comedii romantice.

Tânărul regizor – care semnează și scenariul alături de David Eggers – este adus pentru a transpune pe ecran întâmplări din viața tinerilor, la ale căror probleme se pricepe. De data aceasta tema filmului, puțin Sci-Fi (lumea dominată de tehnologie) îi dă ocazia să urce la alt nivel, să facă un film complet, în care nimic nu e ceea ce pare. Din păcate, eșuează într-o poveste cu substrat moralizator. De ce se întâmplă asta? Poate fiindcă apelează la prea multe clișee.

La angajarea în compania The Circle, într-un campus credibil construit pe modelul Apple, Google sau Facebook, protagonista trece testul afirmând că se teme cel mai mult de neîmplinirea potenţialului său. Personajul Mae (o anagramă a numelui actriței, Emma Watson) evoluează în continuare credibil, punându-și la dispoziția angajatorilor săi toată naivitatea. Din păcate, cu excepția personajelor din jurul său (familia, prietenii) cele din companie sunt mai puțin credibile.

În mod paradoxal, cel mai bine ies în The Circle personajele superficiale din companie, responsabilii micilor diverse compartimente, în vreme ce personajele principale, inclusiv cel al fondatorului interpretat de Tom Hanks, ies mai puțin în evidență. Chiar în punctul în care promitea să devină interesant, scenariul recurge la clișee, lăsând cumva în suspans subiectele deschise (neducându-le până la capăt).

Asta deoarece, așa cum aminteam, principala miză a filmului este cea financiară. Povestea este scoasă cumva la capăt și se termină bine, oferind tinerilor spectatori un final plin de speranță, livrând chiar și o morală – sau cel puțin propunându-și să lase câteva întrebări spectatorilor, la ieșirea din sală. Dar asta nu înseamnă că reușește să atingă măcar nivelul unor simple (aparent) biopice gen Snowden.

Collateral beauty

Un film pus pe listă încă de la-nceputul anului, când a fost anunțat. Am tot amânat să-l văd cu suspiciunea că ar fi unul lacrimogen. Și am cam avut dreptate, este în genul belgianului Paradisul spulberat / The broken circle breakdown, aproape la fel de reușit – dar nu chiar.

Will Smith face aici un alt rol bun de tată, după și parcă în continuarea celui din În căutarea fericirii (2006) / The Pursuit of Happyness: același tată dispus să meargă până în pânzele albe pentru copilul său. Un film manipulator, aproape religios – menit să te pună pe gânduri cu privire la felul în care oamenii reuşesc să găsească frumuseţea vieții, în ciuda suferinţei pe care aceasta le-o presară pe traseu.

Până la urmă din dramoleta pe care o suspectasem (și care se construiește în fața ochilor spectatorului) iese în cele din urmă o dramă cuprinzătoare și destul de convingătoare, dacă faci abstracție de câteva momente plictisitoare și reziști până la sfârșitul filmului. Cred că meritul aparține actorilor care fac roluri mai bune decât partitura pusă la dispoziție, umanizând schematismul scenariului.

Partea bună a filmului este despre a doua șansă pe care o primim / acceptăm greu, dar nu ne-o refuzăm niciodată. În rest, nimic altceva decât un alt film de Crăciun, care-și propune să ne vândă emoție de sezon.

Ghost in the Shell (2017)

A 99-a e cu noroc, așa că o vedem pe Scarlett Johansson brunetă în remake-ul după Kôkaku kidôtai (1995), în rolul unei gazde care reușește să controleze un creier după mai multe încercări ratate ale savanților corporației Hanka.

Debutul filmului respectă întocmai animația făcută după celebra serie manga. Celor care n-au văzut originalul din 1995, Ghost in the Shell le va aminti însă de altceva, și anume seria HBO cu roboți Westworld (scenele de început, în care observăm cum sunt creați androizii sau gazdele).

Mai departe, vom remarca faptul că filmul de animație după seria anime mecha a constituit o sursă de inspirație și pentru celebrul Matrix, ceea ce justifică cu vârf și îndesat vizionarea remake-ului. Acesta se inspiră mult în efectele vizuale dintr-un SF celebru, respectiv Blade Runner (1982).

Așa că Ghost in the Shell nu este chiar un film pentru oricine, din mai multe motive:

  1. Datorită efectelor vizuale, nu are rost să-l vezi altundeva decât la cinema, pe IMAX
  2. Ca să-l apreciezi trebuie să ai idee de referințele sale: să fi văzut și apreciat seria manga creată de  Masamune Shirow.
  3. Este o încercare de film-cult, care se apropie mai mult decât alte filme de cinema de anime-urile din care se inspiră, dar încearcă să-și definească propriul story, astfel încât pe parcurs se îndepărtează atât de originalul Ghost in the Shell cât și de Blade Runner.

În concluzie, un film care fuge după doi iepuri (două surse de inspirație) dar nu prinde nici unul, poate fiindcă încearcă să fie original și să facă mai mult, în 2017, decât filmele din anii 90. Puteți merge fără griji cu copiii la el, se vor distra – este un  film făcut pe mintea lor. Ca să vă distrați și dvs (părinți, unchi sau mătuși) recomand însă vizionarea surselor sale de inspirație, pentru a putea aprecia cât a evoluat (sau nu, ori în ce direcții) producția modernă față de cea clasică.

Fanii primului film au fost nemulțumiți de remake pentru faptul că personajul negativ, The Puppet Master a fost transformat într-un tip emo, iar fondul sonor nu s-a ridicat la înălțimea muzicii excepționale (pentru cunoscători, cum aminteam) din prima parte. Greșeală în care, spre exemplu, producătorii serialului Twin Peaks (a cărui serie a II-a debutează în această seară pe HBO) nu au căzut, genericul filmului respectând întocmai muzica originală a primei serii.