Toate articolele de mariusoliviu

OCTAV sau cum să te îmbeți cu apă plată

Încă din vară era plin „facebocul” de… Octav! De obicei, nu merg cu sacul la pomul lăudat. Adică merg, dar nu cu sacul! Așa că am mers și la acest film românesc, regizat de Serge Ioan Celebidachi, când i-a venit vremea, adică în octombrie. Dar nu imediat, pentru că am avut treabă în satul natal – culmea, să îngrijesc de casa părintească rămasă singură, s-o pregătesc pentru iarnă. Dar nu asta e problema, ci că am venit special în București și trebuia să plec înapoi iar până atunci mai aveam un alt film de văzut. Așa că, pentru a ajunge la un alt cinematograf, am fost nevoit să ies de la „Octav” înainte de final. Final pe care l-am așteptat îndelung și mi se părea că nu mai vine.

Nu intenționam să scriu despre film, pentru că aveam impresia că mă voi contrapune, inutil, unei imense campanii de promovare. Dar m-am apucat de scris pentru că toate cronicile și comentariile – pe care n-am avut timp să le citesc decât pe diagonală – erau extrem de elogioase, și parcă nimeni nu văzuse în film ce se vede cu ochiul liber. Nu văzuse, nu înțelesese, sau n-a avut curajul a spune/scrie. De exemplu, Octav și Spiridon, interpretați, cu măiestrie, se poate spune, de Marcel Iureș și Victor Rebengiuc, sunt prezentați ca fiind cei mai buni prieteni care se reîntâlnesc peste secol. Se despărțiseră în secolul trecut, după naționalizare, și se reîntâlnesc la retrocedare.

În realitate, este vorba de o relație între stăpân și servitor. Ce-i drept, ei se despărțiseră când erau copii, și nu conștientizau încă această relație.

Mai mult decât atât, este vorba de un stăpân cult, care știe că nu-ți vei ține aproape servitorul umilindu-l, ci lăsându-l să se umilească singur. În acea „minunată” perioadă interbelică, funcționa fără greș  principiul „fiul stăpânului nostru va fi stăpânul fiului nostru”, la care s-a revenit ulterior, după ce a trecut prin forma comunistă  „fiul șefului nostru va fi șeful fiului nostru”. Cine a trăit mai mult, înțelege despre ce e vorba!

Se spune că Spiridon, nume de slugă, l-a așteptat zeci de ani pe Octav să revină. În film, dimpotrivă, Octav îl așteaptă  în gara pustie, iar Spiridon cu fiu-su întârzie. De fapt, n-aveau nicio grabă, pentru că Octav venea să vândă conacul părinților săi, pe care îl redobândise cu mare greutate în Instanță, iar bătrânul Spiridon urma să părăsească anexa în care locuia. Ca dovadă, când ajung, Octav îi întoarce spatele lui Spiridon și intră în casă. Chiar și când venea cu trenul, Octav „mergea” cu spatele, iar trenul care înainta din stânga spre dreapta, sosește în gară din dreapta spre stânga – ceea ce se numește săritură peste axă.

În film nu se insistă, pentru a nu umbri nostalgia întoarcerii pe meleagurile natale, dar unii dintre noi știu că, după naționalizare, Spiridon a rămas în spațiul pe care îl ocupa, plătind statului o chirie modică. Mentalitatea lui Spiridon se vede încă de copil, moștenită, desigur, de la părinți. Tatăl lui Octav aduce de la București două locomotive electrice de jucărie și oferă, la egalitate,  câte una celor doi copii. Spiridon, care-și cunoștea statutul, spune: nu trebuia…  Numai că Octav avea în conac o cameră cu o machetă imensă cu gară, poduri, tuneluri, căsuțe și pomi, iar Spiridon nu avea nici șine. Când venea să se joace cu Octav, se considera un privilegiat.

În timp ce copiii stăpânului se băteau cu desertul în sufragerie, Spiridon nu avea altă prăjitură decât coliva de „Sâmbăta morților”. Dar el era mulțumit, chiar și acum, cu pensia de la stat, era mulțumit. E drept că nu avea „plasmă” și „microunde”, ci doar o DACIA. Ba chiar dezagrea „cutiile de chibrituri”  în care locuiau tinerii orășeni. Iar faptul că acum stăpânul se întorsese și voia să vândă i se părea normal, firesc. El n-avea decât să pice pe capul unui nepot mai înstărit, de pe lângă Cluj! Se pare, însă, că Marcel, fiul lui Spiridon, avea alte gânduri. Îl primește pe Octav cu răceală. La un moment dat, i se destăinuie. Tatăl său, Spiridon, nu fusese la căpătâiul soției, mama lui Marcel, când aceasta a murit. Plecase la București cu niște documente la Tribunal, pentru că punea datoria  înainte de toate. Nu spune mai mult, dar faptul că-i spune lui Octav, e suficient. Când Octav, la 84 de ani revine, Spiridon îi spune cât de greu i-a fost să-i vadă pe „nenorociții ăia” stând la biroul tatălui său și mâncând la masa din sufrageria lor.

E vorba de aceeași mentalitate, „nenorociții ăia”, comuniștii adică, erau inferiori. Mai mult, Spiridon spune ce crede el că vrea să audă stăpânul.

Dacă spectatorii acestui film, mobilizați pe facebook, 27 de mii doar în prima săptămână, ceea ce nu s-a mai văzut la un film românesc, ar citi câte ceva din ce s-a scris după perioada interbelică, sau ar vedea ceva filme de-atunci, ar afla că în unele „conace” – naționalizate cu forța, că de bună voie nu le-a cedat nimeni – s-au făcut internate pentru copiii din satele îndepărtate, pentru a învăța 7 clase, sau, la oraș, pentru liceeni.Aceștia luau Bacul aproape integral, nu ca acum, și cu puține excepții ajungeau profesori, medici, ingineri, construind tot ce s-a construit! Cum spune un cronicar despre „Octav” că este o nepoveste, adică o realitate, așa și ce spun „cronicarii” de atunci este o realitate.

Dar nu poți spune așa ceva fără să fi acuzat de propagandă comunistă,  aşa că mulţi scriitori pe facebook preferă să nu facă pipi contra vântului! Mă așteptam ca finalul acestui film să ducă în zona condamnării distrugerii intelectualității și culturii interbelice, mama lui Octav fiind o pictoriță „celebră”, iar tatăl nu știu ce era, dar îl preocupa politica la București, iar la conac avea pian cu coadă și cunoștea teorie muzicală. Dar în acest film, Octav găsește casa intactă după 50 de ani.  Mult timp am crezut că e doar o iluzie a personajului și urmează deconspirarea, dar n-a urmat.  Așa că, intrigat, văzând că numărul spectatorilor se apropie de 60 de mii, am vrut să aflu cum s-a sfârșit filmul și am întrebat prin MP un ilustru cinefil/comentator. Mi-a recomandat să merg să-l văd. Și m-am dus.

Surpriză! Octav vinde conacul, dar nu și căsuța în care stătea îngrijitorul, adică Spiridon, și o lasă acestuia moștenire. Și brusc se face lumină.

Filmul se sfârșise! Atunci am înțeles valul de comentarii și cronici elogioase ale filmului, considerat „o lecție de generozitate, dublată de una de noblețe și bun-simț, care țin de o eleganță a omului etc., etc….” De fapt, Octav n-a făcut decât singurul lucru firesc pe care putea să-l facă. Adică n-a făcut nimic. Spiridon era în acea casă și a rămas în acea casă. Și cu pensie de la stat, că de la Octav n-ar fi avut pensie! Cum nici tatăl lui nu a avut pensie de la tatăl lui Octav. Dar e vorba de propagandă, noua propagandă. Sau, mai bine zis, noua direcție a propagandei, care acum beneficiază de o mașinărie perfecționată de spălat creiere, facebook-ul!

Acești cronicari și comentatori, născuți de curând, ca și zecile de mii de spectatori ai filmului, generalizează atitudinea lui Octav, care de fapt este aproape o excepție, uitând, neștiind, sau ignorând sutele de mii de cazuri în care Spiridonii au fost aruncați în stradă, sau au picat tot în grija „statului”. Ce spun eu nu sunt povești, sunt nepovești! Dar să lăsăm politica, deși e cam greu, și să revenim la filmul „Octav”.

Mi-aș fi dorit foarte mult un film biografic, chiar și romanțat, despre compozitorul și dirijorul Sergiu Celebidache, tatăl regizorului scenarist, dar n-a fost să fie! Într-o astfel de abordare, totul ar fi stat în picioare.

Sau aproape totul. Conacul, respectiv toată proprietatea, s-ar fi putut pune, pe bună dreptate, pe seama muncii sale de-o viață, a talentului și recunoașterii internaționale, și nu pe moștenire sau speculații, cum s-au obținut averile în acești ani de nou capitalism, ca și în capitalismul anterior, călcând pe cadavre. Deși Serge Ioan Celebidachi spune că a lucrat vreo 30 de ani la scenariu, împreună cu  James Olivier, i-au scăpat unele greșeli, sau, mai blând spus, inadvertențe sau inconsecvențe. Filmul are scene memorabile, foarte bine realizate, emoționante, cum este cea din gară la plecarea pe front, unde îi regăsim pe cei doi frați şi sora lui Octav adolescenți, dar și iubirea lui neîmpărtășită, Ana.

Deși se dorește elogierea educației interbelice, secvențele alese pentru exemplificare sunt rupte de context, ba mai mult, contrazise de altele. De exemplu, copiii nu sunt primiți în camera de pictură a mamei. Când Octav îndrăznește, i se reproșează că nu a „ciocănit” . În traducere, însemnând să fi bătut la ușă. Apoi mama compară un tablou cu o „fotografie vie”. Dacă facem o socoteală, la vremea aceea, fotografia era o perspectivă îndepărtată. Tot întâmplător și izolat, Octav primește o lecție de teorie muzicală, scenă considerată memorabilă de cronicari, tot așa, analizată separat, fără să-i fie căutat un sens în evoluția personajului principal. Interpretul micului Octav, Eric Aradits, parcă plutește. Fără niciun efort, arată blândețe și înțelegere, ceea ce se potrivește foarte bine cu Octav octogenarul. La fel, micuța Ana, interpretată de  Alessia Tofan.

Inedit pentru filmul românesc este amestecul, bine dozat aici, dintre personaje reale și cele imaginare, mai ales când au altă vârstă decât cea corespunzătoare replicilor.

Tatăl lui Octav, deși mai trăgea la măsea în sala de biliard, era un soț iubitor, rezultatul fiind 4 copii, deși se pare că era iubit mai mult de servitoare, decât de soția sa, pictorița. Cu toate acestea o respectă și-i înțelege sacrificiile, căutând să-i transmită verbal aceste sentimente fiului său, Octav, într-o altă secvență remarcabilă, dar izolată. Relația dintre părinți și copii rămâne totuși rece, cazonă. Dacă Octav avea 10 ani, ultimul dintre frați, adică sora, nu putea avea decât cel mult 6 ani, în mod normal, 4, iar în film, interpreții aveau toți cam aceeași vârstă. Și aceasta încă nu ar fi o problemă, dar toți s-au evaporat brusc, rolul lor în film fiind suprimat fără nicio justificare și fără moștenitori.

Întoarcerea octogenarului la casa părintească este prezentată exclusiv… la modul boem! Verdeață, spațiu, soare, liniște și pace. Acestea au produs un tsunami literar în aproape toate cronicile, încât în multe se insistă excesiv pe lângă film, în afara lui, această tendință fiind considerată un merit al filmului. Cineva chiar scria că și-a reamintit „mirosul bunicii”. Din păcate, cei care cunosc realitatea sătească de atunci s-au abținut să scrie. De fapt, bunica mirosea a vacă. Știu că sună macabru, dar nu avea baie să se spele, nu avea apă caldă, iar apa cărată cu cobilița îngheța în găleți. Primăvara și toamna, lutul înmuiat din jurul casei îi scotea galoșii din picioare, iar iarna devenea derdeluș, desigur, spre bucuria copiilor. Colțurile mai îndepărtate de la „camera bună” miroseau a mucegai, iar toți cei 4 copii dormeau în același pat, unde era și soba, adică în bucătărie. Desigur, este vorba despre cei care nu aveau grăjdar, și nu aveau pentru că nu aveau pământ.

Să nu cunoști sau recunoști toate aceste realități și să crezi că totul era minunat,  înseamnă să te îmbeți cu apă chioară, apă rece, sau, mai modern, cu apă plată! Și, de fapt, era atât de simplu de dres busuiocul, pentru ca filmul și personajul principal să merite risipa de elogii. În primul rând, să fi lipsit replica „nenorociții ăia”. Putea lipsi și secvența de început și referirile ulterioare din care rezultă cât de greu a intrat Octav în posesia moștenirii. Marcel Iureș spunea la conferința de presă că personajul său nu are resentimente. Păi dacă nu are, nu trebuia să facă ce au făcut toți îmbogățiții din retrocedări, adică să vândă  și să ducă banii peste hotare. Pentru că dezastrul retrocedărilor nu a constat în revenirea averilor la proprietarii de drept, acceptând că le dobândiseră cinstit,  ci în faptul că foarte multe au fost evaluate însutit, iar banii plătiți de stat au plecat în țările calde.

Generozitate, noblețe și prietenie adevărată ar fi însemnat ca Octav să rămână  în anexă cu Spiridon, iar conacul să capete o destinație cu adevărat memorabilă, nu locuință pentru o familie, care nu înțeleg de unde avea atâta bănet ca s-o cumpere! Îmi și imaginez secvența din gară, văzută dinspre peron, cadru fix:

Printre alți călători, Octav își îmbrățișează prietenul și pe fiul acestuia, care se duc apoi la DACIA lor. Trenul intră în gară, umple cadrul, stă o clipă, se pune în mișcare, iese din cadru, iar pe peron nu mai rămâne decât Octav cu bagajul său nesemnificativ. Cei doi însoțitori coboară contrariați din mașină.

  • guest-post by: Doni Mirodoni
Anunțuri

Capace

Probabil că nu vă vine să credeți, dar „Capace” este titlul unui film regizat de Sorin Marin. Regizat, vorba vine, pentru că aflu de pe internet, că Sorin Marin este… inginer.

c3Asta nu-nseamnă că n-ar fi putut regiza un film, dacă are talent și cunoștințe, cinematografice, desigur, nu printre cineaști, dar să aibă ce regiza, adică un scenariu.

Or, textul folosit a fost scris tot de el. Și tot n-ar fi o problemă, dar a fost aprobat și, firește, finanțat de CNC. Și-atunci mă-ntreb, ce punctaj a avut ca regizor, dacă e inginer!? Cum de a aprobat CNC un astfel de scenariu, când altele sunt respinse ani la rând, iar când ajung filme, sunt filme ca lumea! Ca să nu vă mai pierdeți timpul căutând, vă spun ce am găsit eu:

Sorin Marin are vreo 59 de ani și a fondat Festivalul Internațional de Film Independent ANONIMUL, care se desfășoară în Delta Dunării, la Sfântu Gheorghe.

Și ce și-a zis el, văzând atâtea filme proaste, de ce să nu facă și el unul?! Nu pe banii lui, desigur! Și l-a făcut (praf)! Dar să trecem la obiect, adică la subiect. Și-mi pun problema „ce a vrut să spună” autorul? Că regizor nu e! Păi scrie în sinopsis: povestea unui bărbat bogat și puternic, dar singur (interpretat de Vlad Ivanov), care își conduce afacerile cu autoritate și fără scrupule.

c1N-ar fi rău, numai că în film nu se vede câtuși de puțin că e bogat și puternic, nu rezultă de ce e singur, iar conducerea autoritară se rezumă la tonul categoric față de partenerii lui, nu față de concurență, și lipsa de scrupule nu depășește limbajul trivial: suntem cu chiloții în vine și p…la sculată! Ivanov n-a zis-o cu puncte-puncte!

Nu aflăm nimic despre afacerile sale, doar de niște speculații la bursă, și asta pe vorbe, nu pe imagini, subiect fabulos în multe filme străine, dar penibil în economia noastră de piață și filmul lui Sorin Marin, „Capace”. Mai ales că, oricâtă imaginație ai avea, o asociere între jocul cu capace de bere al unor puști de cartier, cu „jocul” la bursă nu poate fi decât penibilă. Mai ales că nu există elemente în secvențele cu puști care să localizeze acțiunea în timp, cu vreo 30 de ani în urmă.

Recunoașterea „personajelor” este de-a dreptul imposibilă, nici măcar după nume, și nici după „vocabular”, deși un puști îi spune altuia: ești un labagiu, un mare labagiu! Așa că nici nu se pune problema recunoașterii personajelor după „trăsăturile de caracter”, câtă vreme „intriga”, atât în trecut cât și în prezent, este sub nivelul pueril, ca și imaginea filmului, încadratura ș.a.m.d.

Ideea este că băieții au crescut, unul dintre ei ajungând mare medic. Atât de mare, că numai după EKG stabilește că fostul său coleg de gașcă are nevoie de un transplant de inimă și unul de ficat, eventual cu schimbarea cuzineților. Nici măcar coronarografie nu i-a făcut, să vadă și spectatorul ce e aia! Astfel, îl trimite pe Ivanov în deltă, să bea și să fumeze liniștit acolo, să nu se mai streseze cărând pietre de moară la bursă. În acest timp, moartea să-l caute derutată la domiciliul stabil din București!

Dar Ivanov, n-am reținut numele personajului, trece mai întâi pe la rude și cunoștințe, pentru orice eventualitate. Astfel, ajunge la bătrâna sa mamă. Aici, Sorin Marin pune placa, mai nou, DVD-ul cu reproșuri din partea bătrânei, respectiv clișeul clasic. Pe canapea era o pisică albă cu pete negre. De fapt, motan, care se apropie  prietenoasă(os) de Ivanov pentru a fi alintată(tat). Aici, cu puțin bun-simț cinematografic, nu cine știe ce finețuri, pisica trebuia să sară pe pereți la venirea străinului, că doar nu-l mai văzuse de când era de-o palmă. Pisica, nu Ivanov!

Tot în acest context, după 5 ani, o vizitează pe o duduie la un spital. Acolo lucra! Am crezut că-i e fiică, dar mai târziu avea să spună că n-a fost însurat, iar toți copii lui au fost… avortați. Putea fi o iubită, dar aceasta avea o fetiță și un bărbat. Mai rămâne să-i fi fost soră, dar nu e sigur! Sorin Marin reușește să coboare sub acest nivel de exprimare când e vorba de ilustrarea simptomelor gravei boli a personajului său. Astfel, Ivanov gâfâie și transpiră în baie, în fața oglinzii, dezbrăcat. Ba chiar cade în cap. Cameramanul nu prinde momentul, iar cascador n-a avut, așa că-l arată pe Ivanov direct pe gresie, în fundul gol.

Dacă ar fi fost fundul lui Schwarzenegger în tinerețe, mai mergea, dar așa, momentul nu mărește dramatismul, nu stârnește hazul, ci doar frizează penibilul. După o astfel de căzătură, rezultatul nu poate fi doar un simplu plasture pe frunte. De regulă, hematomul format coboară lent și învinețește tot ochiul. Dar ar fi fost necesar un machiaj mai complicat!

Chiar dacă Sorin Marin n-a trecut pe la școala de film, ar fi trebuit măcar să vadă filmele prezentate în festivalurile organizate de el, sau măcar să fi fost ca spectator în cinematografe. Ar fi observat că, dacă într-un ghiveci pui morcovi și ceapă, poți pune și fasole verde, dar nu poți pune ananas! Într-un film, toate cele se leagă organic. Nu plouă, decât dacă vrea scenaristul/regizorul. O pisică nu traversează strada, decât cu acordul acestora. Dacă personajul se îmbolnăvește de inimă, trebuie s-o facă cu un rost. Dacă merge în deltă să întâlnească  oameni simpli și obiceiuri străvechi, cum scrie în sinopsis, acestea/aceștia trebuie să fie cu dedicație.

Subtilă, cât mai subtilă, dar să fie! Obiceiul ca oamenii… simpli să bată în tigăi, cratițe și oale pe ulițe, eventual în… capace de oale, nu e elocvent, chiar dacă e străvechi! Și, totuși, nu pot spune că-i cel mai prost film românesc. Am o listă foarte lungă…

*guest-post by Doni Mirodoni

 

 

Un minut de tăcere

s3Coproducția germano-daneză tratează un subiect în vogă, care este de altfel tot mai des întâlnit în societatea contemporană – relațiile amoroase între profesori și elevi (vezi „A Teacher”, 2013). Stella Petersen – o profesoară cu o vârstă incertă și aspect adolescentin, ingenuu, se întoarce din Anglia (de la studii) ca să predea engleza într-un sat de pe coasta Mării Baltice. Fiul pescarului Christian Voigt, aflat în ultimul an de liceu, se îndrăgostește de ea.

s2Rezultatul este o dramă ușor amoroasă, care odată ce te-a prins, cu siguranță nu te plictisește. Schweigeminute se bucură în primul rând de o cromatică deosebită, imagini în nuanțe frumos prelucrate, ca să pară culorile șterse ale amintirilor.

Apoi, abordarea unui subiect delicat se va justifica prin nuanțele fin moralizatoare strecurate în scenariul adaptat de André Georgi (cu experiență în filme „de familie” ca Löwenzahn – Das Kinoabenteuer) și Claudia Kratochvil alături de regizorul Thorsten Schmidt după un roman de Siegfried Lenz.

s7Nițel SPOILER: femeia îi va răspunde adolescentului cu reticență, dar, deși conștientă de natura relației, îi cedează. Ambii uită că oamenii din localitățile mici știu tot despre ceilalți – dar nu e vorba de răutăți aici (gen gura lumii, slobodă), ci de sfaturi bine plasate prin care cei apropiați le vor atrage atenția.

Până la urmă, experiența îi va marca pe amândoi, atât pe adolescentul grăbit să se maturizeze cât și pe profesoara ce-și va retrăi tinerețea cu el. Un film de TV bine primit de critica din Germania care l-a nominalizat la patru premii.

 

Ethan Hawke

gAm văzut interviul realizat de Cătălin Ștefănescu la Garantat 100% chiar după filmul Maudie (2016) în care Ethan Hawke a făcut un alt rol reușit. Răspunsurile actorului au fost cu efect întârziat, în sensul că s-au propagat pe toată perioada interviului.

Apropo de diferența între actoria de film care n-ar fi chiar același lucru cu actoria de teatru, actorul american a vorbit în primă fază despre naturalețe, despre cum e să joci firesc, astfel încât să nu pară că ai juca un rol, ca să amintească apoi, vorbind despre Denzel Washington, că acesta e un mare actor și în același timp un star de cinema.

Unii sunt actori foarte buni, iar alții pot fi staruri de cinema.

m2A arătat apoi cum este asta (a fi star de cinema) o altă meserie, una în care reziști la stres și ești capabil să iei cea mai bună decizie în timp scurt, să ai succes în condițiile în care toate privirile sunt ațintite asupra ta și orice detaliu (cum îți stă părul, de ce te-ai îmbrăcat așa) contează.

Cât despre Maudie (2016), a avut o parteneră pe măsură, o Sally Hawkins foarte naturală în rolul artistei folk  Maud Lewis, care a trăit în insulele canadiene Nova Scoția. Filmul regizat de irlandeza Aisling Walsh a primit o grămadă de premii la festivaluri și merită văzut pentru subiectul inspirat de un caz real, muzica extraordinară și jocul celor doi protagoniști.

De vorbă cu regizorul Daniel Sandu

După ce Doni Mirodoni a scris și ne-a trimis cronica filmului, ne-a anunțat că vrea să facă și un interviu cu tânărul regizor, pentru că i-au rămas câteva nedumeriri. Nu în privința filmului, ci colateral:

„De exemplu, cum ajunge un tânăr, respectiv Daniel Sandu, la seminarul teologic, de ce după absolvire nu devine preot, cum de ajunge regizor, cum reușește să scrie acel scenariu și de ce acesta este respins 5 ani la rând la CNC, de unde a avut atâta tenacitate să nu renunțe și cum vede lucrurile acum, după reușită.  Cum am aflat lucruri foarte interesante, m-am gândit că ar fi bine să le știe și alții.

Mai întâi trebuie să menționez că a răspuns prompt invitației, deși nu ne cunoșteam, dar e drept că citise cronica mea atât el, cât și PR-ul filmului. Am vrut să înregistrez convorbirea, dar numai pentru a putea redacta apoi în materialul, așa că am folosit o singură cameră video și nu am dat importanță ambientului. În prealabil, mi-am pregătit  niște întrebări, ca să nu-l rețin prea mult, gândindu-mă că trebuie să se ocupe de promovarea filmului său.

Numai că după prima întrebare a început să vorbească cu atâta lejeritate și aplecare, că nu mi-a venit să-l întrerup. La fel s-a întâmplat și după celelalte întrebări.

Astfel, chiar și  după ce am eliminat abaterile de la tema propusă, a rezultat un interviu prea  lung pentru a fi prezentat ca text. Așa că m-am hotărât să păstrez înregistrarea video la care să fac trimitere pentru cei interesați de detalii, iar textul să conțină doar… ideile principale. Am aflat astfel că Daniel Sandu a intrat la seminar la 15 ani și a absolvit la 20. Dar hotărârea  a trebuit s-o ia, cum spune, din convingere, de fapt mai mult din necunoaștere, pe la 13 ani, pentru că urma să se pregătească din timp, concurența fiind cam de 30 pe un loc.

La acea vârstă nu avea în cap fum de țigară, chefuri, sau… alte prostii. Mai târziu, cum singur spune, și-a dat seama că e riscant ca un copil la 13 ani să aleagă un drum pe care să meargă tot restul vieții. Dar aceasta și este stratagema, zic eu, pentru că tinerele creiere sunt mai ușor de îndoctrinat, respectiv spălat, că-s mai mici și mai necoapte. Când s-a mai copt puțin, cu toate riscurile, tânărul Daniel Sandu s-a hotărât să nu se mai facă preot după absolvire. Și nu s-a mai făcut, chiar dacă părinții și profesorii lui nu au fost de acord cu el. L-a dus gândul la Conservator, pentru că avea ureche muzicală, apoi la Psihologie, dar fără convingere.

Trebuia, totuși, să aibă o meserie. Și, cum începuse să gândească, și-a pus problema că dacă meseria e brățară de aur, înseamnă că trebuie să fie ceva plăcut.

Cum plăcerea lui, când scăpa de la internat, era să vadă un film la cinematograf, s-a gândit că în acest domeniu ar trebui să lucreze. Pentru că la Secția Imagine se cerea optică, iar la Seminar nu făcuse fizică, pentru că Biserica nu prea e de acord cu „Eppur si muove”, a dat la Regie și a ajuns regizor. La Regie era și un curs de scenaristică, iar pentru  licență trebuia să pregătească  un scenariu de lungmetraj, așa că s-a gândit ca în loc să folosească apă de ploaie, ca alți colegi, să scrie despre seminarul teologic pe care-l știa el bine, și mai și observase că prietenii erau interesați de povestirile lui de pe acel tărâm.

Ulterior  a sunat un producător, pe Ada Solomon, și, cum avea îngerii lui păzitori, că nu degeaba bătuse mătănii 5 ani la Seminar, aceasta i-a citit scenariul. Asta înseamnă destin, pentru că pe alții producătorul i-a respins, pe motiv că e ocupat următorii 20 de ani. Ce-i drept, avea ceva fler, așa că n-a putut renunța la un subiect atât de ofertant. Dar scenariul nu avea tocmai forma necesară, iar regizorul scenarist era mult prea tânăr pentru debut, așa că HiFilm Productions l-a luat pe Daniel Sandu sub aripa sa protectoare. L-a școlit și instruit pe la diverse workshop-uri prin țări străine la care a fost selecționat, mai ales după ce a câștigat la secțiunea „Dezvoltare de proiect” .

Astfel, scenariul, limpezindu-se, a ajuns de la 216 pagini la 150. Numai că la CNC își cam băgase coada ucigă-l-toaca, iar în comisia de evaluare a scenariilor erau numai dintre cei rămași cu lozinca „pe aici nu se trece”. Norocul a fost că scenaristul nu a accesat finanțarea pentru „dezvoltare de proiect”, altfel ar fi trebuit să dea banii înapoi. Abia după 5 respingeri s-a întâmplat o minune și „Un pas în urma serafimilor” a câștigat pe primul loc. Daniel Sandu crede că s-au făcut schimbări importante la CNC, dar eu știu că  nu, ba chiar deloc în regulamentul CNC. Criteriile de evaluare a scenariilor sau de constituire a comisiilor de selecție sunt aceleași.

Numai că Biserica Ortodoxă a lăsat „ciocul” mai mic, ieșind la iveală diverse abuzuri și fărădelegi. Astfel că oamenii au căpătat curaj și au cam început să cârtească, să  nu se mai supună orbește celor de sus. Ada Solomon era conștientă de valoarea scenariului și de interesul pe care îl va avea pentru public, pentru că se pricepe, l-a încurajat și pe tânărul regizor, așa că nici nu și-au dat seama când a trecut timpul. Daniel Sandu a mai scris, a mai regizat „La bloc” , a mai căpătat experiență.  Acum consideră că nu a pierdut acest timp, a lucrat, se simte ușurat văzând filmul pe ecrane. Merge să vadă dacă are succes și se simte responsabilizat și este hotărât să păstreze ștacheta măcar la același nivel, sau chiar să o ridice mai sus. Dă, Doamne!

*interview by Doni Mirodoni