Toate articolele de mariusoliviu

Ca de obicei între seriile Vikingilor de pe History, cei de la BBC America ies și ei cu o serie istorică paralelă, o adaptare a lui Stephen Butchard după nuvelele lui Bernard Cornwell – The Saxon Stories, a căror acțiune se desfășoară în secolele IX – X. Aproape la fel de reușit ca Vikings, din care împrumută jocul ușor crazy al personajelor din nord, ca și comportamentul imprevizibil al acestora, The Last Kingdom este un serial ceva mai simplu (în ceea ce-și propune) despre care am mai scris aici.

Ca subiect, acest nou serial istoric prezintă legenda formării Țării Anglilor sau a Pow Sows (Țara saxonilor) de cealaltă parte a baricadei – a eroilor oponenți nordicilor invadatori. Spuneam că serialul britanic nu-și propune așa multe ca Vikingii, respectiv o rescriere a legendelor nordice cu elemente din Odiseea sau Epopeea lui Ghilgameș, după cum notam recent pe-aici.

El pornește de la premisa simplă (ca să nu zis simplistă sau fatalistă) cum că destinul este totul, folosind evenimentele istorice cunoscute (bătălii, morți și încoronări de regi) ca simple jaloane între care elemente ficționale cu iz contemporan, care să ne facă să putem privi (cu ochii de azi) lumea de altădată.

Interesantă este la acest serial mai ales combinarea vechilor denumiri istorice cu cele noi, și modul oarecum diferit în care sunt văzuți vikingii, strict din perspectiva europeană: ca potențial convertiți la creștinism, ori ca având printre ei și eroi „de cuvânt”, cu care războinicii saxoni pot face aranjamente cavalerești. Oricum ar fi, remarcăm continuarea primului sezon și ne bucurăm să putem privi istoria și din alt unghi (contemporan),

Anunțuri

Nopți lungi, dimineți scurte (2016) e o expresie ce descrie destul de bine modul de viață al unui tânăr din New York City-ul contemporan.

Încăpățânatul James (Shiloh Fernandez) s-a despărțit de iubita lui, dar la scurt timp după asta pare să realizeze că a fost un pas greșit, din moment ce încearcă s-o uite în brațele altor fete. În căutarea lui Katie (sau a ceea ce vor fi avut împreună), James are mai multe experiențe cu femeile înșirate în lungile sale nopți.

Dacă în primă fază pare c-o să asistăm la o serie destul de lungă de aventuri, unele trecătoare, altele părând ceva mai așezate, după câteva zile apare și tiparul: uneori ii este dor de Lorraine însă când se simte trist îi dă mesaje lui Rapunzel – iar aventurile nu mai par chiar întâmplătoare, fiind de fapt relații neterminate. Așa că filmul regizat de Chadd Harbold (How to Be a Man) se dovedește a fi în cele din urmă ceva mai mult decât simpla „examinare” a vieții sentimentale a unui băiat rău.

Pe parcursul scurtelor sale aventuri de noapte, personajul încearcă să se învăluie într-o aură de cuceritor al lui Natalie, Anna sau Lily, însă diminețile îi dezvăluie încetul cu încetul personalitatea reală, cea de fugar – de vânat, nu de vânător. Iar motivul îl vom descoperi abia la final: un mistery ceva mai soft, pe o structură de coming-of-age întârziat (nu l-am văzut ca o criză a playboy-ului gen Alfie, ci mai degrabă un debut festivalier – a și rulat la New Filmmakers New York Festival).

Un film despre care nu pot să spun că mi-a plăcut în mod deosebit (cel puțin la început), dar trebuie să recunosc că m-a surprins în final.

Nu știu cum de-am sărit acest film care făcuse destule valuri în sezonul premiilor de anul trecut: fie că a scris (sau speram să scrie) altcineva despre el, fie c-au fost alte filme care m-au interesat și n-am avut timp să-l văd. Brooklyn (2015) rulează zilele acestea la HBO și am apucat să-l văd pe bucăți: întâi finalul (cel mai important dintr-un film), condus cu o mână sigură de regizorul John Crowley și jucat impecabil de Saoirse Ronan, marea speranță a cinematografiei (americano-)irlandeze.

Odată văzut finalul, motivația de a urmări și restul filmului dispare, că și cum ai începe o carte de la coadă la cap. Ori, dimpotrivă, îl poți urmări ca un obiect artistic, ceva mai mult decât o simplă ecranizare a firului epic. În cazul lui Brooklyn (știind ce știe protagonista), persistă întrebarea: De ce-ar mai juca ea tot acel joc? din moment ce știa că se va întoarce acasă, la noua ei casa, pe continentul de unde venise doar pentru o scurtă perioadă. În favoarea sa stă faptul că răspunsul nu este atât de simplu, Brooklyn (2015) nefiind despre alegeri, așa cum e prezentat pentru a spori curiozitatea cinefilului, nici (doar) un film despre revenirea acasă, ci unul despre confirmări (dacă mai era cazul) – despre a doua plecare de acasă.

Călătoriile nu sunt nici acum, în secolul vitezei, și erau cu atât mai puțin la mijlocul secolului trecut, ceea ce par. Odată ajuns într-un loc – cum sunt cele din trecut – acesta revine înapoi în forță, mânat de nostalgii. Iar protagonista nu se poate abține să nu afle cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi mers bine în Irlanda și n-ar fi fost nevoită să plece pe alt continent pentru a-și găsi o slujbă și o familie.Spre norocul lui Eilis, viața bate atât filmul, cât și fantomele imaginației sau iluziile noastre, așa că un mic incident o ajută să se rupă (iar) de trecut și să plece (iar) de acasă, ca să revină senină la noul său cămin de peste mări și țări.

La sfârșitul seriei a IV-a (care, nota bene, a fost difuzată și pe History Channel Romania) serialul Vikingii merită câteva concluzii. Chiar dacă sfârșitul personajului principal Ragnar Lothbrock este previzibil încă din debutul seriei, acesta pregătindu-se de noua invazie a Frankei bolnav, în condiții chiar umilitoare pentru un erou (este nevoit să-și dezgroape averile pentru a plăti mercenari) a cărui faimă depășise încă din cursul vieții granițele peninsulei Scandinavice, această serie are însă câteva atribute ce țin spectatorul în priză.

Întâi, panta descendentă a vieții și parcursului eroic a lui Ragnar este contrabalansată de ascensiunea fratelui său Rollo (în decursul timpului, un oponent al lui Ragnar – iar în uneori chiar un anti-erou sau mai degrabă un potențiator* al protagonistului) și a fiilor săi, vorbim în principal de fiul său (și al Lagerthei) Bjorn Ironside și a tinerilor purceluși – cei patru fii pe care-i are cu prințesa Aslaug. Chiar dacă pe parcursul celor 3 serii a câte 10 episoade, care au debutat acum patru ani deja, ne-am obișnuit ca Vikings să-l aibă pe Ragnar în vizor, această schimbare de perspectivă nu ar trebui să surprindă, și nici să dezamăgească.

Această a IV-a serie mi s-a părut, în ciuda aparentei simplificări a firului narativ (respectiv dublarea lungimii seriei față de precedentele, concomitent cu diluarea „întâmplărilor” eroice ale personajului) responsabilă cu punerea în legendă a lui Ragnar. Învins în cel de-al doilea asalt asupra Parisului (prin decisiva contribuție a fratelui său Rollo, ce supraviețuiește în șerpăria politicii europene tocmai datorită naturii sale cameleonice) Ragnar dispare la sfârșitul primei părți a seriei, ca să revină în debutul celei de-a doua, cu întrebarea: Cine vrea să fie rege?

După aproape 59 de episoade eroice, Ragnar își (re)începe tot aici, în Kategat, ascensiunea spre legendă, în cel de-al 60-lea episod care practic închide ciclul „aventurilor” sale. În ciuda tradiției regicide a clanului viking și a credinței păgâne că eșecul raidului semnifică o ieșire a conducătorului din grația zeilor, lui Ragnar i se mai permite o ultimă încercare, iar personajul este conștient de tot ceea ce urmează.

Acceptă inclusiv faptul că este părăsit de cei mai buni războinici, care vor urma traseul norocos, ascendent, al fiului său mai mare și-l ia cu el pe cel mai slab (aparent, chiar neputincios) fiu al său ca martor al ultimei sale încercări. Ivar află din această primă aventură cu tatăl său că Ragnar își scrie singur destinul (ocupație atribuită până acum doar zeilor), și că îndrăzneala sa este dublată de calcule precise, venite dintr-o minte a cărui cuprindere depășește granițele sălbaticei peninsule.

Discuția sa cu regele Egbert (cel mai subtil personaj englez) desăvârșește punerea în legendă de care aminteam. Cu acest episod, serialul creat de Michael Hirst pentru History își depășește condiția de film de aventuri televizate și de unde păruse o reușită reconstituire istorică și o completare fantezistă, devine o rescriere a legendei nordice. Iar ceea ce fac aceasta rescriere credibilă sunt elementele din Epopeea lui Ghilghameș și din Odiseea – grefate pe legenda lui Ragnar Lodbrok. Mai multe pe această temă, pe platforma noastră cefilmevad.com.

* în sensul în care este folosit acest termen în studiul lui Claude Bremond, Logica Povestirii comentat pe http://www.inimadecarte.ro

Gold (2016)

Când poveștile sunt prea bune pentru a fi adevărate, apar filme precum acest Gold (2016), tradus la noi ca Goana după aur. Cu un scenariu deosebit (autor: Patrick Masset), inspirat după un caz real – un adevărat scandal petrecut la bursa din Toronto – al micii companii canadiene Bre-X din Calgary (Washoe Mining Inc – în film, mutată în Reno, Nevada) Gold e destul de departe de Goana după aur realizată de Charlie Chaplin în 1925, dar asta nu-l oprește să fie totuși una din cele mai bune intrări ale lunii trecute în cinematografe.

Și asta datorită actorilor principali: Matthew McConaughey s-a ras în cap, și-a pus dinți falși și s-a îngrășat mâncând cheesburgheri și milk-shake-uri plus pizza și bere la ore mici – iar rolul făcut (un personaj la marginea prăpastiei) este în aceeași notă cu cel din Dallas Buyers Club; Matthew l-a declarat rolul său favorit, din tot ce a jucat până acum. Iar Edgar Ramirez face un rol apropiat de cel din remake-ul Point Break – de aceea mi-am și imaginat cum e prezentat producătorilor: o combinație de Dallas Buyers Club și Point Break, pe fundal de comedie financiară gen The Big Short.

Rețeta este cam aceeași: un scenariu aparte, actori experimentați (într-o variantă anterioară de regie rolul principal i-a fost propus lui Christian Bale), glume memorabile („Inventatorul hamburgherului a fost un tip deștept, însă cel care a inventat cheeseburger-ul… un geniu“, sau toastul: „pentru raton“) și un final neașteptat, totul bazat pe o poveste prea bună pentru a fi adevărată. Și totuși, după cum afirmau producătorii, tocmai amănuntele senzaționale – cele mai puțin credibile – sunt cele reale, abia restul e ficțiune.

Autorii folosesc de regulă genul acesta de scenariu (Loosely Based On A True Story) când decid să schimbe ambalajul poveștii de viață, nu atât pentru a proteja personajele reale, prea puțini fiind interesați în ziua de azi de viața privată a cuiva, se pare – cu toate lozincile, ci pentru a o face mai atractivă. În cazul acesta situația este pe dos povestea atractivă era deja (poate chiar prea-prea) și trebuia făcută mai… credibilă. Dar cum faci o poveste adevărată să pară și credibilă?

Toată această încercare de re-asamblare a personajelor (de conturare a lor), face prima parte a filmului mai puțin atractivă pentru cinefilul cu pretenții, care vrea să vadă bomboana de pe tortul autorului încă din primele 15 minute. Așa că povestea te pune la încercare și pe tine ca spectator, acțiunea conturându-se ceva mai lent, dar răbdarea îți va fi răsplătită, chiar dacă te vei bucura de un final previzibil. Filmul tocmai asta își propune, să te bucure în final, după ce te-a chinuit puțin 🙂