Toate articolele de mariusoliviu

Capturing Mary (2007)

Un film de televiziune britanic (BBC & HBO, ce asociere!), în serie cu Joe`s Palace al aceluiași regizor Stephen Poliakoff. Britanicul probabil că a considerat destul de reușită trecerea între prezentul naratorului Joe și flash-backurile personajelor din moment ce a legat două filme folosind această tehnică.

Ele au fost difuzate la date apropiate, pe 4 noiembrie 2007 pe canalul BBC One (Joe`s Palace) și, respectiv, pe 12 noiembrie (Trecutul lui Mary ) pe BBC Two. Pe cel difuzat pe canalul principal îl știam, l-am apreciat la vremea vizionării, dar acest al doilea film al seriei – o mică bijuterie –  a fost o plăcută surpriză.

Chiar dacă ideea filmului este în mare cam aceeași, portretele personajelor sunt consistente. Rolurile feminine făcute de Maggie Smith (Mary acum) și Ruth Wilson (tânăra Mary) sunt emoționante, cu nimic mai prejos fiind personajul masculin Greville White interpretat de David Walliams.

Există o linie a cruzimii pe care o urmăresc, dinainte de război. Doar că nu pot spune nimănui.

Ruth Wilson reușește aici un foarte subtil supporting role, punându-i în valoare atât pe Walliams (din care face aproape un Gatsby) cât și pe Maggie Smith (nominalizată la 4 premii, printre care Primetime Emmy și Derby Awards, pentru acest rol).

Îmi plăcea să cred că sunt foarte sofisticată, de nezdruncinat. Dar el m-a șocat.

Chiar dacă nu se întâmplă nimic, de fapt, fanii filmului de acțiune așteptând degeaba un twist, scenariul te prinde într-o plasă extrem de fină, ajutat și de muzica originală (care a luat un premiu Bafta în 2008).

Subiectul pare cât se poate de banal: o tânără fascinată de sofisticata societate londoneză și de o casă care aproape joacă rol de personaj (cu ajutorul naratorului indian), poartă amintirea unei întâlniri și a unui dialog purtat în pivnițele acesteia. Dar atât fascinanta clădire, perfect conservată, cât și naratorul + naratoarele (deși emoționante și încă tulburate) nu sunt decât personaje secundare. Filmul se poate vedea pe HBOgo.

Reclame

Aventura

Urmărind seria a IV-a din The Affair, nu poți să nu te minunezi cât și-a rafinat telenovela mijloacele de exprimare. Un serial care a debutat atât de subtil, reușind să facă o introspecție psihologică remarcabilă într-o sordidă aventură extraconjugală, s-a spart în mii de twisturi începând cu seria a III-a.

Și nu vreau să spun că twisturile astea n-au fost reușite, sau nu mi-au plăcut mie, dar parcă s-au adunat prea multe, ca-ntr-o telenovelă sud-americană. Să fie de vină faptul că Helen se mută cu iubitul în California, făcându-l și pe fostul său soț să-și caute un job acolo, ca să fie mai aproape de copii?

În orice caz, fiecare nouă serie beneficiază de scenarii foarte bune scrise, cu dialoguri de excepție, foarte credibile. Oamenii ăia puteau scrie orice story, chiar n-ar fi contat, discuțiile dintre personaje sunt cele care au făcut povestea plauzibilă chiar și în stilul telenovelistic pe care n-ai cum să nu-l remarci. Apoi muzica, o altă chestie super-importantă pentru un serial.

Piesele inserate prin coloana sonoră etalează toată crema trupelor indie, dar treaba asta era anunțată cu buzduganul, ținând cont de cine deschide fiecare episod, recte Fiona Apple. Pe scurt, un serial bine scris, chiar excesiv de bine, și foarte bine jucat, treabă care mai salvează derapajele scenariului „îngroșat„. Nu cred că va mai urma o serie V, că ar trebui s-o dea în soft porn, iar protagoniștii să se culce și cu servitorii / servitoarele, după fazele din seria a IV-a cu vecina.

Ca să fac un pic de spoiler pe final, personajul meu preferat a fost în toate seriile de până acum Helen (foarte bună Maura Tierney în rol), pentru ca abia la final să mă prind de treaba cu Alison, și cum o fată draguță, dar o figură comună (care nu transmite mai nimic, la urma urmei), îi poate face pe toți să se îndrăgostească de ea.

Repo Men (2010)

Un SF destul de reușit care a rulat la începutul lunii august pe Film Now (noua denumire a canalului Digi Film) cu Jude Law și Forest Whitaker în rolurile principale. Ideea filmului aduce cu cea din Repo! The Genetic Opera, dar nu putem spune că este vorba despre un remake, ci cel mult despre o altă adaptare, ceva mai puțin morbidă,  a aceleiași cărți.

The Genetic Opera (2008) a fost cunoscut mai degrabă pentru Zmeura de aur primită în 2009 de Paris Hilton pentru cea mai slabă actriță în rol secundar. Nici aici Jude Law nu este departe de a realiza o contra-performanță, fie pentru că  rolul nu prea i s-a potrivit, fie că a fost eclipsat de Forest Whitaker.

Ce surprinde la acest film este că, la doar 8 ani de la lansare, nu mai e deloc un SF, iar aluzia deloc străvezie la achizițiile în rate promovate de băncile care te ajută doar pentru a te putea mulge mai mult și mai bine este deja depășită. O altă idee actuală, susținută de ambii protagoniști – A job is a job – justifică absolut orice decizie ar lua ei sau șeful lor.

Am putea spune că acesta e, mai degrabă, firul roșu al filmului. Dacă nu-ți mai permiți să plătești, bunul este recuperat de „eroii” care și-au făcut din acest job o misiune. Finalul este cel care salvează filmul, altfel destul de liniar. Scenariul este adaptat după romanul Repossession Mambo, scris de Eric Garcia.

Regizor este Miguel Sapochnik, cunoscut anterior pentru Trainspotting (unde a funcționat ca art department runner), ulterior pentru Urzeala Tronurilor (din care a regizat câteva episoade) și mai nou pentru seria SF distribuită primăvara aceasta de Netflix, Altered Carbon.

A nu se confunda cu filmul-cult din 1984, Repo Man.

La Casa de Papel

După finalul de sezon de la Billions am încercat să-l înlocuiesc cu Succesiunea, care până la urmă nu e un serial rău, dar debutează foarte lent, cu cele mai plicticoase personaje în prim-plan. Până la urmă am dat de acest serial spaniol contemporan, pe calapodul Ocean’s Eleven – o trupă de spărgători și inteligenți și simpatici, pen`că nu vor să fure bani de la oricine.

Așa că ajung tocmai la Monetăria regală a Spaniei… punct de la care mă feresc să fac spoiler. Ideea filmului e interesantă cel puțin în primele 10 episoade, care-i țin pe toți la un loc atâta timp, că te gândești că e mai degrabă un pretext pentru filmări ieftine, de interior. Dar personajele sunt bine conturate și actorii buni, așa că serialul reușește să mențină interesul și după ce te prinzi cum stau treburile.

c2

Seria se ține mai degrabă în scenariu, dpar pe parcurs ies la rampă personajele: Tokio (Úrsula Corberó) și Profesorul (Álvaro Morte) ne deschid apetitul, după care în jurul lor încep să se țeasă mai multe fire: o polițistă pe cât de divorțată, pe atât de ambițioasă; un lider (Berlin) cu multe secrete și prizonierii cu problemele lor. Se pregătește o nouă serie în 2019 așa că sigur veți mai auzi de el.

La casa… se poate compara cu „Prison break”, dar este mult mai spontan, și mai amuzant (comedie neagră). Ce-l face mai veridic însă e faptul că avem nu unul, ci mai mulți deștepți. De fapt, chiar dacă toată lumea are planuri ascunse, nimeni nu e luat de prost în filmul ăsta: toți își fac jocurile, atât cât sunt în stare, fără ca vreun personaj să stea în umbră ca să le pună în valoare pe celelalte.

Ba, ca să mă contrazic, sunt totuși vreo două gorile de la care aștept câteva surprize până la final. Bine că nu-s români 😉 că tot e plină Spania de concetățeni.

The Man Who Killed Don Quixote

Aterizat direct de la Cannes, unde a închis ediția din acest an, cel mai recent film al britanicului Terry Gilliam a fost, pentru câțiva cinefili prezenți la TIFF, o dezamăgire. Nu mă număr printre ei, mie filmul mi-a lăsat o stare de bine, chiar dacă pe parcurs nu aveai mereu senzația că urmărești o capodoperă – din cauza momentelor de parodie.

the

În ciuda „antecedentelor” regizorului (Regele pescarTideland), a faptului că e un proiect „de suflet” la care lucrează de mulți ani și a distribuției care încearcă să-l salveze (inclusiv actorul preferat de Bergman, Stellan Skarsgård), Omul care l-a ucis pe Don Quijote li s-a părut criticilor un amestec de poante răsuflate, presărate de comentarii politic flasce, sub masca unei auto-referențialități obositoare.

E uimitor cum un personaj cu atât de mult patos precum eroul lui Cervantes, poate să provoace atât de puțină emoție, susține Daniel Iftene în cronicile sale din pressone.ro, unde a preluat ștafeta de la clujeanul Ion Indolean. Acuma depinde și ce așteptări ai de la un film, cel puțin în acești ani în care bugetul dictează mai totul, eu unul eram convins că n-o să-i mai iasă chiar un Brazil.

Dar printre no-name-urile aduse la TIFF anul ăsta, filmul a fost unul chiar bun. A fost și un succes de public, ca dovadă că s-a mai cerut o proiecție. Am vrut să-l văd și numai pentru faptul că …Don Quixote devenise proiectul-obsesie al lui Gilliam, inţiat în 1998 şi pus pe tuşă de atunci în mai multe rânduri – amânări datorate unor cauze diverse (deteriorarea echipamentului la inundaţie, îmbolnărirea actorului principal, lipsa banilor).

terry-gilliam-adam-driverPrima dintre încercările ratate ale lui Gilliam cu acest proiect a fost surprinsă într-un documentar apreciat, Lost in La Mancha, apărut în 2002. În final a ieșit poate cel mai personal film al său, construit ca un amestec între povestea lui Quijote (bine jucat de Jonathan Price), născută la început de secol XVII, şi cea a ajutorului său, Sancho Panza, de această dată un publicitar modern, din secolul XXI, interpretat de Adam Driver (Kylo Ren and The High Sparrow are together).

Gilliam a declarat, după filmare, potrivit Le Figaro: „Să torn versiunea mea de Don Quijote era o obligaţie medicală – este ca o tumoare cerebrală pe care a trebuit să o extirpez!”. Nu vă luați după cârcotași, e de neratat, are de toate: e când film de Hollywood, când o interogare personală asupra artei, iar trecerea este atât de subtilă că nu o sesizezi.