Toate articolele de mariusoliviu

Joker – isteria ca armă

Râsul lui Arthur Fleck alias „Joker” interpretat de Joaquin Phoenix în filmul cu acelaşi nume este, într-un prim registru (cel vizibil), o consecinţă a sindromului pseudobulbar – o tulburare neurologică de care suferă personajul. Atâta doar că filmul nu se adresează doar privirii noastre pasive. De îndată ce intrăm în sala de cinema şi ne aşezăm în fotoliu, după ce se stinge lumina intrăm în rolul de spectatori.

Dintr-o dată IQ-ul nostru creşte, nefiind supuşi greşelilor, din moment ce nu participăm activ la cele de pe ecran. Filmul regizorului Todd Phillips ne provoacă intelectul încă din start: personajul își exersează mimica pe fundalul sonor al știrilor de la radio, apoi se „vede” pe el însuși în emisiunea preferată a mamei sale de la TV. Dar poate că și noi ne identificăm cu vreun personaj, mai ales în filmele cu super-eroi.

Despre super-eroul care a stat la baza personajului Joker a scris Adriana-Ortansa aici. La un moment dat, (anti)eroul notează în jurnal că…

…partea cea mai nasoală atunci când te confrunţi cu o boală mintală e că oamenii se-aşteaptă să te comporţi ca şi cum n-ai avea-o.

Ca şi cum ai fi la fel de sănătos ca şi ei. De aici filmul devine tot mai greu de digerat, o tragedie de un cinism… convingător. Joaquin Phoenix a slăbit 24 de kg pentru acest rol. Potrivit Indie Wire, ideea că personajul suferă de sindrom pseudobulbar i-a aparţinut regizorului Todd Phillips. Phoenix  spune însă, în același interviu, că el nu ar fi pe deplin convins că Fleck suferă de această boală, adăugând că personajul prezintă şi simptome ale sindromului post-traumatic:

Nu m-am decis ce boală este, dar mi-a plăcut ideea că de fapt era scoasă la iveală adevărata sa natură, pe care ceilalţi încercau să o înăbuşe.

Să amintim şi că lung-metrajul este interzis copiilor sub 16 ani. Părerile despre el sunt împărţite: în timp ce unii îl cataloghează drept „o capodoperă“, cu şanse la 3-4 premii Oscar, cei mai mulţi cred că „Joker“ instigă la violenţă oarbă. Şocul ultimilor este că un film atât de întunecat şi deranjant a fost totuşi foarte bine primit de public…

Reclame

Aventura – sezonul 5

M-am mirat că acest serial care a mers bine înainte, serie după serie, fără să pice în telenovelă, n-a mai fost nominalizat la ultimele premii Emmy. The Affair are inițial în vizor unul, apoi două cupluri care se destramă. Se definește în diverse sinopsisuri ca urmărind „efectele emoționale ale unei relații extramaritale”. De fapt, șocul relațiilor extramaritale ocupă doar primele trei sezoane, parțial și al patrulea.

Ce deosebește The Affair de orice altceva de pe piaţa serialelor este adâncimea psihologică la care ajunge fiecare din relaţiile de familie de aici: soţ-soţie, tată-fiică, tată-fiu, mamă-fiică şamd, nicio legătură dintre personaje nu scapă nesondată. Dacă la început pare ușor neclar cum intră într-o relație Noah cu Alison, o banală chelneriță locală ce încearcă să-și adune cioburile căsniciei după tragica moarte (accidentală şi nu prea) a fiului ei, la vârsta de patru ani, treptat povestea începe să se lege.

Dar asta abia după vreo 10 episoade, în care întâmplările sunt reluate din perspectiva amantului Noah și ale soțului Cole, adesea în scenarii mult diferite, iar ceea ce părea o simplă și prozaică aventură devine cu totul altceva. Mai ales după ce, spre final, odată asimilat şocul despărţirilor, personajele încep să se învinovăţească singure pentru eşecuri, în loc să-şi blameze doar foştii parteneri.

După cum am mai scris pe-aici, startul sezonului V nu prea m-a încântat, lăsând la o parte găselnița amuzantă prin care devine auto-referențial (se toarnă un film după romanul lui autoficţional al lui Noah), şi ironia cu care își sondează propriile structuri narative. Apoi am început să înţeleg de ce-l joacă Dominic West atât de bine pe Noah Solloway – rolul fiind scris anume pentru el.

Dacă până acum serialul se limitase la jocul pe linia subţire între ceea ce crede despre el fiecare personaj şi ce cred celelalte, în aceleași situații, alternând scenele din perspectiva unuia (din soţi sau parteneri) cu cele din perspectiva celuilalt, în seria a V-a perspectiva temporală se extinde.

Apare un personaj din viitor – Joanie, fiica lui Alison Bailey și Cole Lockhat – cu un rol neclar în primele episoade, ca apoi să devină principalul purtător de mesaj al seriei, desluşit abia spre final. După ce în prima jumătate trecem prin scandalul #metoo, supriza este că şi anxietatea cu care se luptă personajul aproape SF Joanie, ca şi prejudecăţile despre mama sa, sunt învinse la final.

Dacă în primele episoade ale sezonului final doar Helen părea să ducă greul, la fel ca în piesa din generic a Fionei Apple (She has only one thing to do and that’s be the wave that she is and sink back into the ocean), finalul e salvat de Joanie într-o frumoasă discuţie cu Noah. Una peste alta, la final avem parte ca premiu pentru răbdare şi de o nouă piesă (rara avis) a Fionei – închizând parcă un cerc, cu o piesă pe generic şi alta pe final:

The King / Regele (2019)

Regizorul David Michôd propune în rolul unui personaj istoric (Henric al V-lea, rege al Angliei între 1413 și 1422) un actor tânăr, aproape un puștan, ce reușește să aducă o viziune proaspătă – chiar dacă ușor prea seacă la început, și aparent fără greutate. Este vorba de actorul american Timothée Chalamet, nepot al regizorului Rodman Flender (unchi) și al scenaristului Harold Flender (bunic maternal) care se achită în final de sarcina destul de dificila pe care o presupune acest rol.

Henry_V_of_EnglandÎl veți vedea anul viitor ca Paul Atreides în mult-așteptatul „Dune” al lui Denis VilleneuveRevenind la Regele, tema filmului pare a fi maturizarea forțată a tânărului rege – bine intenționat, dar naiv și destul de ușor de influențat – dar subiectul istoric este doar un pretext al filmului, mai puțin important aici. De fapt, nu ar fi exclus chiar să asistăm la o rescriere deformată a istoriei, pentru că în realitate, Henric V a jucat un rol esențial în guvernarea regatului englez la la începutul secolului al XV-lea.

k3Singura realitate istorică pe care se bazează filmul este că prin 1411, cu doi ani înainte de moarte, tatăl său Henric al IV-lea îl înlătură din consiliul regatului, din motive rămase obscure. Pe această pagină obscură a istoriei marșează regizorul-scenarist împreună cu actorul-scenarist Joel Edgerton, ultimul rezervându-şi şi cel mai interesant rol din film, cel al mareşalului de război John Falstaff. În distribuţia filmului găsim şi alte nume cunoscute, precum Lily-Rose Depp, tânăra fiică a lui Johnny Depp, cu un mic rol pe final, în care reușește să impresioneze. 

k1The King este frumos filmat, în special cadrele largi de exterior ajutând cinematografia să iasă în evidență, alături de coloana sonoră puternică, prezentă și bine utilizată. Datorită acestor atu-uri, povestea istorică devine pe alocuri chiar captivantă, cât de cât credibilă, ținând spectatorul atent, chiar dacă filmul trece  peste două ore.

Acest neajuns nu se simte însă, datorită tensiunii care crește într-un ritm susținut și datorită finalului modern, ușor imprevizibil. Chiar dacă sunt parți din film prea actuale pentru a fi credibile, cum ar aspectul și comportamentul personajelor, acestea nu fac decât să sublinieze faptul că asistăm de fapt la o fantezie istorică, în care încercăm să re-interpretăm modern niște timpuri care, la urma-urmei, ne sunt inaccesibile.

Silicon Valley la ultimul sezon

Al șaselea și ultimul sezon al comediei Silicon Valley surprinde mica companie Pied Piper, care a debutat într-un hostel de hackeri, după ani întregi (şi sezoane, sic!) de false începuturi, la fel de mare ca și celelalte companii din San Francisco. Deja Pied Piper începe să se confrunte cu aceleași probleme ca şi competitorii săi )colectarea datelor personale ale utilizatorilor şi nevoia de bani), care distrug ideile generoase ce-i animau la început.

Ajuns treptat o prezență legitimă și cu timpul un jucător tot mai important în industria IT, liderul Richard (jucat de Thomas Middleditch) încearcă să-și mențină integritatea, în condițiile în care prin fața ochilor îi trec sume tot mai mari de bani. Ce a deosebit de la început compania lui de competiție, angajamentul de a nu se atinge de datele utilizatorilor şi de a construi un internet al tuturor, este ameninţat.

Așa cum va afla Richard în scurt timp, păstrarea principiilor are un preț într-un domeniu care se dezvoltă într-un ritm atât de rapid și care este nemilos cu participanţii săi. Cu toate că a reuşit să o atragă şi să o păstreze pe Monica (Amanda Crew) în echipa lui, Richard riscă să-l piardă pe Jared (Zach Woods), care nu se mai simte confortabil în noul Pied Piper, pe care îl vede tot mai departe de compania în care s-a înrolat.

Observând că Pied Piper a crescut și are alte necesităţi, Jared este atras oarecum inconştient (vezi faza cu maşina) înapoi spre hostelul condus acum de Big Head (Josh Brener) și Jian-Yang (Jimmy O. Yang). Între timp, la birourile scumpe ale Pied Piper, Dinesh (Kumail Nanjiani) și Gilfoyle (Martin Starr) se confruntă fără prea mare succes cu cu responsabilitățile funcțiilor de manageri de mari echipe.

Până și Gavin Belson (excelent în rol Matt Ross) refuză să-și abandoneze compania, chiar dacă aceasta e în curs de a fi asimilată, și se îndreaptă spre o direcție anti-tehnologie. În timp ce tinerii geeks de la Pied Piper se confruntă cu stresul de a administra o organizație în creștere și situațiile sociale incomode care vin la pachet cu asta, „Silicon Valley” promite o concluzie e amuzantă, isteață și mai ales care se potrivește cu eroii tehnologici stângaci.

Înstrăinați (serial TV)

M-am uitat la el ca la o curiozitate, inițal pentru jocul de cuvinte din titlu, Before + foreigners = Beforeigners, apoi pentru subiectul (auto)ironic. Un polițist din Oslo se trezește cu un partener viking, unul (una, de fapt) cu nume imposibil de reținut: Afhildr Enginnsdottir. Hmm, primul polițist viking?

În treacăt fie spus, tot un serial nordic autoparodic – căci cine putea să-și bată mai bine joc de Vikingi decât ei înșiși? – de pe Netflix mi-a atras atenția și luna trecută: Norsemen. Vi-l recomand cu căldură, până la următoarea serie din Vikings.

Revenind la Beforeigners, nordicii își ironizează aici corectitudinea politică și răbdarea cu care-și privesc (primesc?) migranții. Dar dacă migranții ăștia ar fi chiar ai lor, persoa-ne care vin din trecutul lor eroic, din trei perioade de timp diferite: epoca de piatră, epoca vikingilor şi de la sfârşitul secolului al XIX-lea?

b2Bun, asta e premiza din 2014, iar acțiunea serialului se petrece cinci ani mai târziu, când migranții ajunși inexplicabil aici s-au adaptat cumva vremurilor moderne, societatea asigurându-le integrarea, ducând acceptarea diversității și a corectitudinii politice pe coordonate absurde, atemporale.

Apar desigur şi ONG-uri care sprijină coabitarea indivizilor cu probleme de identitate, care cred că s-au născut în secolul greșit, în comunități trans-temporale. Cu toată dramedia SF care se străduie să facă povestea asta plauzibilă, nu poți să eviți paralela între lumea din Fremvandrerne și realitatea norvegiană a ultimilor ani, cea în care imigranții din țările sărace ale Orientului Mijlociu chiar par din altă lume.

Refugiații (numiți în serial timp-migranți) le vor fi produs localnicilor o frică de străini şi probabil aceeași consternare ca și cum ar fi venit direct din Evul Mediu – un mesaj, desigur, livrat în subsidiar.