Toate articolele de mariusoliviu

Nelyubov

După Leviathan, o dramă socială (cu substrat politic) îndelung aclamată pe scena cinematografică internațională, dar interzisă în Rusia natală (asta până când filmul a fost nominalizat la Oscar), era doar o chestiune de timp ca regizorul să recidiveze. Andrey Zvyagintsev revine cu Loveless, o altă poveste rusească dezarmant de simplă, cu care urcă însă la un alt nivel al compoziţiei sale regizorale, păstrând stilul care uimea încă de la primele sale filme: imagini sumbre și poetice, care închid în unele secvenţe poveşti infinite și muzica sincopată uneori, răvășitoare în cele mai delicate momente.

Drama are aici loc în cuplu(ri), iar viziunea critică a regizorului sau substratul poveștii nu este mai e asupra sistemului politic (precum în Leviathan) ci asupra noii ordini economice. Dintr-un punct de vedere, aș compara acest film cu Marți, după Crăciun (2010) în care criticii români de film remarcau, dincolo de acolada epică a celor câteva zile din viața unui cuplu autohton, tocmai introspecțiile în banalul cotidian, în psihologia noii clase de mijloc – sau, în orice caz, a unei clase sociale în curs de constituire, cu pretenții de middle class.

Ce observăm din această comparație la 7 ani distanță este că dacă middle-class-ul rusesc pare s-o ducă mai bine decât cel autohton (puncte comune: nelipsitele iPhone, iMac, skype-ul, convenționalismul corporatist sau pseudo-corporatismul cu influențe locale), și pare că-și permite mai multe (nu se insistă pe scenele din bucătărie, ba chiar mama aruncă la gunoi micul dejun lăsat în farfurie de copil, iar nelipsitul moment estic al cinei are loc într-un restaurant de lux), dramele sunt cam aceleași: consolidarea și chiar exacerbarea ego-ului (cu accent exagerat pe aspectul fizic, viata sexuală și cea virtuală – vezi numeroasele selfiuri ale protagonistei) este contrabalansată de ușurința destrămării cuplurilor.

nelyubov2Nu e foarte clar ce lucrează Zhenya sus la etajul salonul de cosmetică (excelentă interpretarea Maryanei Spivak, iar premiul la Cannes absolut meritat), cert e că se ține cu nasul pe sus și își trăiește viața ca și cum ar fi singură pe lume, căutând fericirea cu orice preţ. La prima vedere, Nelyubov pare a fi un film minimalist, cu o alegorie pe care nu cred că spectatorul occidental o poate procesa pe deplin, mai ales că este plin de aluzii: de la criza din Ucraina, la extrema religioasă întinerită a Rusiei, până la efectele acestora asupra vieții personale trăită într-o cultură politică hiper-masculină, prezente toate în cadrul unei narațiuni despre dispariția unui copil. Însă, dincolo de cinematografia rece ca gheața, performanțele actoricești care te țintuiesc în scaun fără suflare și o coloană sonoră întunecată și claustrofobă, această mostră de film minimalist oferă în cele din urmă suficiente teme pentru meditație, care fac să merite călătoria deprimantă până la final. Imaginile din clădirea părăsită mi-au amintit de cele din Portocala mecanică, acolo într-un soi de distopie capitalistă a ceea ce făcea lipsa supravegherii din tinerii londonezi – aici despre indiferența, nepăsarea și până la urmă, lipsa iubirii în familia moscovită și cum se reflectă asta în societatea contemporană.

Cu toată „analiza” sociologică, Nelyublov rămâne drama micului Alioșa, abia apoi a celor care realizează prea târziu golul lăsat de dispariţia copilului. Pentru că, din păcate, abia atunci când pierdem ceva realizăm că nu mai avem nimic valoros, fiindcă mai mult decât orice, absenţa valorizează corespunzător cele mai importante lucruri în viață.

Anunțuri

Lady Bird

M-am uitat puțin curios la Lady Bird, mai mult ca să văd cine a detronat The Greatest Showman din poziția de cel mai bun film comedie / musical. Saoirse Ronan face un rol bun, nu chiar la fel de bun precum cel din Brooklyn, dar totuși un rol credibil.  Mare parte din merit pentru acest reușit portret semi-biografic îi aparține scenaristei-regizor Gretei Gerwig, a cărei amprentă se simte pe tot parcursul filmului – care e unul „pe stilul” său.

lb1Foarte bun începutul, în care Saoirse Ronan si Laurie Metcalf oferă o imagine autentică a relației tensionate dintre mamă și fiică, atât de intensă încât Christine sare din mașină în timpul mersului. Un film al formării adolescentei care-și zicea Lady Bird. Cuminte, educativ, care te lasă cu o senzație bună la final: copiii își iubesc părinții, chiar și pe cei severi. Sunt recunoscători chiar, afirmă Geta Gershwin.

Cu toată „burta” specifică filmelor cu adolescenți, a căror rețetă o respectă cu fidelitate, filmul își revine pe final, iar protagonista Lady Bird își zice până la urmă Christine, acceptând odată cu numele dat de părinți și așteptările investite în ea.

Avem de toate, pe parcurs: presiuni școlare, iubiri adolescentine, prietenii, petreceri, fete fițoase, joburi part-time, pizza în noapte și nu în ultimul rând, melodramă. Chiar dacă este un film reușit, numărul de Globuri primite se datorează mai degrabă trendului feminist de la Hollywood.

 

#meeNoo în Franța

În Franța, o sută de femei celebre, printre care și Catherine Deneuve, apără libertatea bărbaților de a inoportuna, după scandalul Weinstein:

Nu ne recunoaștem în acest feminism care ia chipul unei uri față de bărbați.

Un editorial semnat de o serie de vedete și intelectuale franceze, printre care celebra actriță Catherine Deneuve, apără în ziarul Le Monde „libertatea de a inoportuna” a barbatilor și se pronunta impotriva campaniei de denunturi care a aparut dupa izbucnirea scandalului Weinstein, scrie AFP. „Violul este o crima. Dar curtea insistenta sau stangace nu este un delict, nici galanteria o agresiune machista”, scriu cele o suta de actrite, scriitoare, cercetatoare sau ziariste, care resping „puritanismul” care a apărut dupa primele acuzatii de hartuire sexuala care l-au vizat pe puternicul producător american.

„Campanie de delatiuni”, „justitie expeditivă”: bărbații au fost „sanctionati in exercitiul meseriei lor, constransi sa demisioneze, cand nu au facut decat sa atinga un genunchi, sa incerce sa fure un sarut, sa vorbeasca de lucruri intime in cadrul unui dineu de afaceri sau pentru ca au trimis mesaje cu conotatii sexuale unei femei” fata de care atractia nu era reciproca”, scriu acestea, evocand un „val purificator”. Pentru acestea, „aceasta febra de a trimite ‘porcii’ la abator, departe de a ajuta femeile sa devina independente, serveste in realitate intereselor dusmanilor libertatii sexuale, extremistilor religiosi, celor mai aprigi reactionari si cei care cred (…) că femeile sunt fiinâe aparte, copii cu chipuri de adulti, care au nevoie sa fie protejate”.

„În calitate de femei, nu ne recunoastem in acest feminism care, dincolo de denuntarea aCabuzurilor de putere, ia chipul unei uri fata de barbati si de sexualitate”, continua semnatarele textului, care afirma că apăra „libertatea de a inoportuna, indispensabila libertății sexuale”.

Globurile de aur 2018

Aseară s-au decernat primele premii ale anului cinematografic, care a început cu vești bune, după cum afirma prezentatorul Seth Meyers la începutul ceremoniei:

Marijuana este în cele din urmă autorizată, iar hărţuirea sexuală nu mai este. Va fi un an bun.

La categoria filme de lungmetrajThree Billboards Outside Ebbing, Missouri” a câştigat premiile pentru „cel mai bun film – dramă”, „cea mai bună actriţă în rol principal” (Frances McDormand), „cel mai bun scenariu” (Martin McDonagh) şi „cel mai bun actor în rol secundar” (Sam Rockwell).

Sam-Rockwell.jpg

Cel mai bun film din categoria musical sau comedie a fost considerat „Lady Bird”.

Cea mai bună actriţă într-o dramă: Frances McDormand (Three Billboards Outside Ebbing, Missouri). Cea mai buna actriţă într-un film musical sau comedie: Saoirse Ronan („Lady Bird”). Cea mai bună actriţă în rol secundar: Allison Janney („I, Tonya”)

Gary Oldman a primit premiul pentru cel mai bun actor într-o dramă pentru rolul din „The Darkest Hour”, învingându-i pe Timothee Chalamet („Call Me by Your Name”), Daniel Day-Lewis („Phantom Thread”), Tom Hanks („The Post”) şi Denzel Washington („Roman J. Israel, Esq.”).

75th-Golden-Globe-AwardsCel mai bun actor într-un film musical sau comedie: James Franco („The Disaster Artist”). 1Cel mai bun regizor a fost considerat Guillermo del Toro  pentru „The Shape of Water”.

La categoria filme de televiziune cel mai bun serial – dramă a ieșit „The Handmaid’s Tale„. Producţia Amazon „The Marvelous Mrs. Maisel” a fost desemnată „cel mai bun serial de comedie”, iar actriţa Rachel Brosnahan a fost premiată pentru interpretare. Cel mai bun miniserial sau film de televiziune a fost considerat „Big Little Lies”.

Nicole Kidman a primit trofeul pentru cea mai bună actriţă în rol principal iar Laura Dern, pentru „cea mai bună actriţă în rol secundar”, ambele interpretate în fabulosul „Big Little Lies”; făcând referire la producţiile lansate în 2017 care au avut în rolurile principale actriţe, Kidman a declarat că:

Să pui femeile în centrul poveştilor nu este doar un lucru corect, este o afacere bună.

Cel mai bun actor într-un serial de televiziune – dramă a fost desemnat Sterling K. Brown, pentru „This Is Us”. Ewan McGregor a fost premiat la categoria „cel mai bun rol într-o miniserie sau film de televiziune”, pentru „Fargo”, iar Elisabeth Moss, la categoria „cea mai bună actriţă într-un serial – dramă”, pentru rolul din „The Handmaid’s Tale”.

De cealaltă parte, la categoria „cel mai bun actor într-un serial de televiziune – comedie” a fost desemnat Aziz Ansari, pentru „Master of None”. Cel mai bun actor într-o comedie/ musical a fost James Franco, premiat pentru interpretarea din „The Disaster Artist”, pe care l-a şi regizat.

Alexander-Skarsgard.jpg

Actorul l-a adus la gală pe Tommy Wiseau, regizorul supranumitului „cel mai prost film realizat vreodată”, care l-a inspirat în realizarea lungmetrajului său, nominalizat la această categorie alături de Steve Carell („Battle of the Sexes”), Ansel Elgort („Baby Driver”), Hugh Jackman („The Greatest Showman”) şi Daniel Kaluuya („Get Out”).

Cea mai bună actriţă în rol secundar a fost desemnată Allison Janney, pentru interpretarea din „I, Tonya”. Alexandre Desplat a fost premiat pentru cea mai bună coloană sonoră, pentru „The Shape of Water”, iar cel mai bun cântec a fost „This Is Me”, din „The Greatest Showman”, compus de Benj Pasek şi Justin Paul.

 

ReStarT Wars

Din ce în ce mai multe remake-uri sunt stricate de lozinci „politically correct”, iar ultimul Star Wars nu face nici el excepție. La „The Force Awakens” am înțeles că era schimbare de echipă, început de serie, etc și trebuiau schimbate personajele (o eroină, un anti-erou negru), în fine, debandadă mare – unii intrau și alții ieșeau – dar cu The Last Jedi ce-ați avut?

w5Că sunt ironizate miturile brodate de George Lucas (Luke Skywalker aruncă laserul în spate: ce, credeai c-o să mă lupt aiurea cu un laser împotriva întregii galaxii?) treacă-meargă. Dar când am auzit-o pe chinezoaică, cum tre` să-i distrugem cu iubire, am râs de m-am spart: deja nu mai era ironie, ci penibil 100%. Înțeleg că trebuie mulțumite și minoritățile sexuale din sala de cinema, drept pentru care unul din personaje e fie gay, fie bisexual, fie transsexual.

w0M-am prins că și omul ceva mai puțin ocupat intelectual merge la film, și de-asta firul poveștii este lejer și presărat de cât mai multe explozii. Dar că abia la sfârșit îți pui problema cum facem o rebeliune din asta? mi se pare infantil. Adică știi că n-ai nimic, dar vrei totuși să faci un film… din întrebări – iar asta mi se pare destul de arogant. Filmul se ține doar din astea, din aroganțe – sunt singurele „poante” care ies – în rest zero substrat. În loc de asta, mai multe pastile enervante, gen Chewbacca convertit de mici animăluțe la vegetarianism – tocmai el, combinația păroasă de gorilă & oaie cu dinți de lup.

Singurele personaje cât de cât cursive și fără deviații sunt trei masculi introduși în penultimul episod: pilotul aventurier Dameron Poe (jucat de Oscar Isaac) reciclează un pic din personalitatea lui Han Solo, fostul stormtrooper Finn devine dintr-un dezertor un anti-erou aproape reușit (chit că „relația” lui cu Rey nu prea evoluează), iar antagonistul Kylo Ren, după ce e luat la misteaux de Snoke și provocat să devină mai mult decât o clonă de Darth Vader se supără și-i surprinde pe toți cu ce ambiții zac sub pleata lui tăcută.

w2Ca să dăm și cu parul, Rey (bine aleasă Daisy Ridley) continuă să fie același personaj necizelat și nesigur din episodul trecut, iar la asta contribuie și taica Luke. Acesta nici măcar nu se prea chinuie să ia treaba cu Forța în serios: după ce acceptă să-i predea un curs rapid cum să fie Jedi în trei lecții, până la urmă o face din două – iar mesajul subliminal e că nici profii nu mai sunt ce-au fost, de-aia-s elevii cum îs. Deși clișeice la greu, măcar filmele anilor ’80 și ’90 te învățau chestii. Puteai extrage din ele învățăminte indirecte și face câteva inferențe fără să fie nevoie ca acestea să-ți fie livrate pe tavă.

w7Ziceai că mergi la un film cu bătăi și ieșeai de-acolo lăcrimând de fericire că Rocky se-mpăcase cu iubita, sau la unul de război, cu pac și bum, de la care ieșeai mai patriot ca pușcașii marini. E drept că vine din urmă o generație mai pragmatică și mai diversă, cu alte curiozități și variabile demografice. Plus că în ziua de azi, oricine poate face un film, concurența e mare iar producătorii au la dispoziție mai puțin de o lună ca să încaseze grosul din vânzări, după care vânzările scad vertiginos. Așa că e mult mai profitabil să faci continuarea filmului și să repeți schema, decât să aștepți un an să mai scoți mărunțiș din ceea ce-a rămas din filmul anterior, mai ales că memoria publicului e tot mai scurtă acum că s-a mărit oferta cinematografică.

w10Asta a dat naștere acestor reacții bizare ale producătorilor. Echipele fac tot posibilul să se muleze pe public ca să atragă cât mai mulți spectatori în acele prime două-trei săptămâni de la premieră, după care Dumnezeu cu mila: întâi mulțumim persoanele de culoare, așa că băgăm persoane de culoare în film. Apoi mulțumim feministele – așa că personajele principale sunt femei versate, care izbutesc în ciuda piedicilor, iar bărbații sunt niște aventurieri tratați totuși cu înțelegere de marile duamne (vezi „relația” înfiripată între Poe și viceamiralul Holdo).

Majoritatea personajelor pozează în ce ar trebui să fie, astfel că singurele scene convingătoare sunt cele de grup, mai ales în orașele bizare ale galaxiei cum este și orașul jocurilor de noroc, pe care eroii îl decodează politic foarte corect înainte să-l distrugă. Genul de film după care la ieșire, dacă faci greșeala să mergi cu copiii, trebuie să treci și pe la McDonalds, unde, după ce le iei meniul ăla Kids, să fii pregătit să le mai spui și-o poveste, ca să rămână totuși cu ceva.