Toate articolele de mariusoliviu

Hateship, Loveship (2013)

Un film al cărui titlu vine dintr-un joc de copii cum e şi mă iubește, nu mă iubește: Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage. Acesta e și primul titlu al volumului de povestiri scurte scrise de Alice Munro, volum publicat în 2001. În 2006, povestirea The Bear Came over the Mountain este adaptată în filmul Away from Her, regizat de Sarah Polley, cu Julie Christie şi Gordon Pinsent in rolurile principale.

După apariţia filmului, volumul de povestiri Hateship, Friendship, Courtship, Loveship, Marriage este republicat sub titlul Away from Her. În 2013 apare pe ecrane (la TIFF-ul canadian) cea de-a doua adaptare a unei scurte povestiri din volum, cu Kristen WiigGuy PearceHailee Steinfeld și Nick Nolte. hatePe lângă protagoniști, în roluri secundare mai apar Jennifer Jason Leigh sau Christine Lahti – un film cu actori puțini, dar roluri bine făcute. Este lansat în cinematografe în 2014 şi înregistrează la Box office doar $80,588, o sumă ridicol de mică vizavi de calitatea filmului, şi mai ales după precedenta adaptare, care strânsese nu mai puţin de 9.1 millioane $.

Ceea ce înseamnă că nu toate poveştile bune se vând la fel de bine. Iar Hateship, Loveship chiar este o poveste bună, foarte bine adaptată la peliculă, un film de savurat care oferă câteva momente speciale. Regizoarea Liza Johnson e de urmărit, a mai regizat Elvis & Nixon pentru Amazon Studios, de văzut. Am remarcat filmul după reviewul de pe blogul de cinema rogertebert.com – pe care vi-l recomand cu căldură.

 

Reclame

Succesiunea – seria a II-a

Inegal la prima serie, Succesiunea (despre care a punctat și Lucian aici) urmărește o disfuncțională familie americană, poate ultima implicată în mass-media clasică – după cum afirmă Logan Roy. Magnatul interpretat de Brian Cox controlează împreună cu cei patru copii ai săi unul dintre cele mai mari trusturi media și de divertisment din lume.

Dacă prima serie urmărește problemele apărute în familia Roy odată cu primele semne de boală ale tatălui, care nu și-a pregătit familia (nici psihologic, nici profesional) pentru retragerea sa şi încearcă să schiţeze în tuşe destul de grosiere câteva caractere, cea de-a doua urmăreşte un fir ceva mai coerent al poveştii – revenirea magnatului.

Abia acum Logan Roy pare decis să își pregătească succesiunea la conducerea companiei, după neconvingătoarele tatonări avute cu fii săi. Singurul rol ceva mai conturat este cel al fiului mai mic, Roman – pentru care Kieran Culkin este nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun actor secundar intr-o productie TV.

Nu ia nici un premiu, dar nominalizarea vine ca dovadă că rolul (și personajul) este ceva mai bine conturat decât cel al fratelui mai mare, Kendall, jucat de Jeremy Strong. Ca și la Game of Thrones sau alte seriale recente, regia e pasata dintr-o mână într-alta de la episod la episod, pentru a spori productivitatea și, probabil, creativitatea (alți oameni, alte idei).

Prima serie începe cu un episod pilot bun, regizat de Mark Mylod, după care scade în intensitate. În seria a II-a aceeași rețetă: bun primul episod, apoi regia o preia același Andrij Parekh care, spre deosebire de seria I face în cea de-a II-a un episod 2 excelent. Ca dovadă, în ierarhia Imdb, cele mai bine cotate episoade sunt Ep.10 (ultimul) din seria I, Ep.1 din seria II și Ep.2 din seria II.

Să mai notăm muzica semnată de Nicholas Bertell, și pe „creatorul” serialului, scenaristul Jesse Armstrong, cunoscut pentru Peep Show. Mâine apare și cel de-al treilea episod, de urmărit cu interes dacă se menține la același nivel, şi întrebarea: poți sacrifica 3-5-7 episoade dintr-un serial ca să conturezi (chiar şi inegal) nişte personaje, ca să laşi ce-i mai bun din story-line pe final? Altfel nu-mi explic cum această (iniţial) cam nereuşită satiră, care parcă picase într-o groapă după primul episod, cu burţi mari în povestire şi personaje neconvingătoare, devine dintr-o dată bună.

Un rol important în decizia continuării sau anulării unui serial ca Succession este dat de ratingul Nielsen. Din nefericire, ca mulţi dintre dvs, nici eu nu trăiesc într-o casă Nielsen, aşa că opinia mea nu e relevantă. Din fericire, HBO a decis să meargă mai departe cu seria a III-a 🙂 așa că o să ne putem bucura mai departe de acest serial. Și poate, cine știe, o să vedem și la noi unul despre familia Voiculescu – mie fața Varanului mi se pare că aduce așa, ca expresivitate, cu cea a lui Logan Roy.

 

The Greatest Showman

Un musicall apărut pe ecrane acum doi ani (din 2019 și pe HBO), inspirat de un american celebru –  P. T. Barnum – zis și „omului spectacol”. Prea original și mult prea contemporan, filmul celebrează la modul actual povestea unui vizionar apărut de nicăieri şi care a creat de la zero un spectacol fascinant, devenit în scurt timp o senzaţie mondială.

Din păcate, sunt destule momente în care spectatorul are dubii că, acum două sute de ani, lucrurile stăteau chiar așa cum apar azi pe ecran. În realitate, spectacolul său a fost considerat multă vreme controversat deoarece exploata curiozitatea voyeuristică a lumii occidentale despre colonii. Însă filmul este entertainment chiar și când ți se pare fals (prin problemele de corectitudine politică pe care le pune în scenă), ceea ce se întâmplă mare parte din timp.

Reuşeşte să compenseze spectaculos prin cele 11 piese memorabile, dintre care cel puțin două sunt hituri. Ca dovadă, după lansarea în cinematografe, Hugh Jackman pleacă în turneu cu coloana sonoră. Nu se știe dacă revine la soție precum protagonistul Barnum – care este atât de roz portretizat, încât putea fi jucat și de o acadea – dar pariez că va avea succes și mai mare ca pe ecran.

Cât despre corectitudinea afişată, mă întreb în ce măsură cei de azi ar considera divertismentul ușor, inofensiv, de sine stătător, dacă ar ști că a Barnum și-a trimis „agenții” în colonii să răpească și să constrângă bărbați, femei și copii aborigeni, pentru a-i exhiba drept „ciudățenii umane”. Dar să urmărim critica: Peter Bradshaw scrie  în The Guardian despre Omul spectacol că „nu este un film care să spargă șabloanele sau să testeze noi bariere, dar șarmul real al lui Jackman te va captiva”.

Geoffrey Macnab de la The Independent afirmă că „vivacitatea momentelor muzicale nu poate ascunde natura banală a poveștii”. Totuşi, în ciuda naraţiunii cusute cu aţă albă, The Greatest Showman este un film plăcut de urmărit în familie, la mall, mai ales în penuria actuală de producţii cât de cât acceptabile. Aceasta a fost probabil şi miza producătorilor / a scenariştilor, care au virat biopicul, de la jumătatea lui, spre o moralizatoare poveste de familie.

Rămâne ca spectatorul capabil să facă abstracţie de asta să se bucure de piesele interpretate de Zac Efron, Michelle Williams, Zendaya și Rebecca Ferguson. Pentru mine, ultima a fost revelaţia filmului, prin chimia cu sa cu Jackman. Și, dincolo de toate criticile, cum The Greatest Showman a strâns încasări de 435 millioane de dolari, nu e o surpriză că se lucrează la un sequel, The Greatest Showman 2, cu apariție preconizată după luna martie 2020.

Calmul dinaintea furtunii (2019)

Serenity pare în prima sa parte un thriller despre pescuit, şi doar titlul (cel puţin în traducerea românească) te avertizează că ar putea fi ceva mai mult de atât. Ok, titlul şi apariţia scoasă din context a unui comis-voiajor (Jeremy Strong, cunoscut din Succesion), cu costum și valiză, mai dă câteva indicii că Plymouth, portul din paradisul în care este plasat filmul, nu-i doar ce pare a fi.

Matthew McConaughey este Baker Dill, proprietarul unei ambarcaţiuni de pescuit, iar Diane Lane joacă rolul amantei înţelegătoare. Atâta doar că în lumea asta patriarhală apare două propuneri: Fosta soţie, Karen (Anne Hathaway), îl imploră pe Dill să-l ucidă pe actualul ei soţ, Frank (Jason Clarke) – iar ceea ce pare iniţial o intrigă aflată sub semnul deciziei lui Baker de a comite sau nu crima se doveşte în curând a fi cu totul altceva.

În acelaşi moment, sau imediat după propunerea ce pare să inducă intriga filmului, (re)apare agentul comercial ce încearcă să ia legătura cu Baker Dill, porecla pe care şi-a luat-o personajul jucat de câştigătorul premiului Oscar Matthew McConaughey. Intrigă sau moment T, de atunci filmul se schimbă total, majoritatea scenelor devenind… intrigante.

Ce promitea să fie un reușit film noir sau măcar o poveste cu detectivi se amestecă în lumea jocurilor din mintea unui băiat care se ascunde de certurile din familie într-un univers  virtual. Atâta doar că pretenția realizatorilor de a include intriga polițistă într-o lume virtuală nu funcționează din cauza legăturilor dintre realitate și constructul virtual, care nu prea au nicio noimă.

Un film pentru fanii lui Matthew McConnaughey și Anne Hathaway, care vor aprecia măcar personajele: un bărbat musculos, sub soarele tropicelor, o frumusețe de păpușă – devenită femeie fatală – ce continuă fără să inoveze pe aproape aceleași tipologii. Încheierea filmului, inopinată pentru cei care așteptau un thriller clasic, însă sugerată de mici indicii care vorbesc despre o lume cu totul diferită, face din misterul unei crime cu totul altceva.

Doubles Vies (2019)

După reuşita dramă feminină din Clouds of Sils Maria (2016), scenaristul-regizor francez Olivier Assayas revine cu aceeaşi Juliette Binoche pe afiş, dar într-o comedie de moravuri (masculină). Pentru că deşi apar mai multe personaje feminine interesante, drama şi competiţia este între personajele masculine.

Bine jucat de Vincent Macaigne, protagonistul Leonard apare ca un scriitor cam naiv, ale cărui romane sunt de fapt autoficţiuni străvezii, rememorări romanțate ale aventurilor sale personale. Antagonistul este chiar editorul său, Alain (mai discret în rol Guillaume Canet), un personaj lejer doar aparență, în realitate plin de îndoieli cu privire la viitorul cărților în lume, ca și al său în mica, dar prestigioasa editură pariziană.

d2Juliette Binoche face şi ea un rol aparent mai palid în Selena – ca actriță și soție a lui Alain. Totuși, în cele din urmă avem noroc cu ea și personajele secundare din „elita” intelectuală de bloggeri / asistenți care dau puțină culoare filmului prin dialogurile de la masă. Chiar dacă nu mănâncă în mod exasperant supă (cum se întâmplă în filmele românești), majoritatea scenelor sunt discuții de interior, în case sau localuri.

Dar asta nu deranjează în momentul în care mergi la film în cunoștință de cauză, ca la o producție pentru publicul cult – una care-și cam înțeapă propriul public. Apropo de public, în sala în care l-am văzut eu, la Multiplex, eram doar patru persoane. Și, cum spuneam, deși într-un rol palid, Juliette Binoche salvează puțin filmul de la disputa surdă dintre cei doi, ba chiar devine un fel de arbitru spre final.

Într-un film cam lejer, de vară, sunt camuflate totuși câteva teme actuale: lectura care se mută online, bloggerii care iau locul autorilor de formație clasică, post-adevărul. Dacă e să interogheze ceva, ar fi prețiozitatea intelectuală și moralitatea transcrierii propriei vieți în cărți sau scenarii de film (totuși actrița „reală” Juliette Binoche e mai greu accesibilă decât cea din film, trebuie să iei legătura cu agentul ei).

Un film bun, de văzut până la capăt tocmai datorită mizelor multiple, desigur dacă poți trece peste evidentele incompatibilități de cuplu ale personajelor (cei tineri și superficiali cuplați cu serioși/bătrânicioși). Pentru cei implicați în domeniu, o incursiune savuroasă și malițioasă în lumea editorilor francezi contemporani, presărată cu discuții pertinente despre publicarea digitală – care amenință sau nu suflul literar.

„Destul de bun indiferent cum l-ai privi, deși acesta este un simptom al condiției pe care o investighează, anume îngâmfarea elitei culturale” – A.O. Scott, New York Times.