Toate articolele de mariusoliviu

Cine a câştigat GoT

Printre cele mai bune comentarii nemulțumite de finalul GoT este cel care spune că dacii (familia Stark) sunt cei care câștigă tot. Bran domneşte peste 6 regate, al 7-lea o are regină pe Sansa Stark, iar Jon este regele Nordului sălbatic. Până şi Arya Stark pare să fie câștigată având în vedere noua sa îndeletnicire, de… exploratoare.

Chiar dacă tronul de fier s-a topit sub răsuflarea supărată a dragonului, dacii din neamul Stark sunt câștigătoarii detașați ai jocului pentru putere – ceea ce toți ne așteptam, de fapt! Și restul are o anumită logică: Bran știa el ceva despre regalitate, că „doar de-aia a bătut atâta drum”, dar nu numai din cauza asta…

Un alt mesaj evident al scenariului este că doar un non-razboinic putea să ia locul regilor clasici care aduceau nenorocitul de război în lumea oamenilor obișnuiți. Pe lângă acesta, adunarea nobililor aduce un moderat mesaj pro sau premergător democraţiei, o pledoarie pentru poveste şi alte naivităţi moderne.

E clar că o întâlnire medievală, oricât de fantasy, nu se putea desfăşura în jurul acestor idei/concepte vehiculate în film. Una peste alta însă, episodul final a fost mai bun decât celelalte din sezon, poate și pentru că seria mergea din rău în mai rău și orice șansă părea pierdută, plus că niciun personaj nu părea să iasă la liman.

Cu toate astea, majoritatea fanilor s-au declarat nemulțumiți de „The Iron Throne”, concluzia unanimă fiind că astfel GoT s-a terminat în cel mai aiurea mod cu putință. Publicul știa încă de pe la al cincilea episod că pe tron va ajunge un Stark, atâta doar că 90% din şanse erau împărţite între Jon, Sansa şi Alya, iar faptul că norocosul câștigător a fost Bran a nemulţumit pe mulţi.

Game of Thrones a continuat să folosească aceleași tematici din politică, spionaj și spectacol până la ultimul cadru, dar… chiar să fie de ajuns ca Tyrion să-i țină un discurs lui Jon Snow pentru ca acesta să-și înjunghie mătușa în timpul unui sărut? Apoi, chiar trebuie să punem botul că, după 70 de episoade în care s-au dat războaie și lupte pentru putere, discursul motivațional al lui Tyrion despre oamenii cu cele mai bune povești i-a făcut brusc rezonabili pe toţi, deopotrivă războinici şi nobili?

Până la urmă, cel mai dramatic personaj a fost dragonul Drogon, în timp ce din încleştarea dintre anti-eroina Daenerys şi anti-eroul bastard Jon Snow n-a ieşit nimeni bine. Ultimul, mai ales, a ratat tot ce putea rata: nu l-a ucis pe nea Night King, n-a eliminat-o pe coana Cersei, în schimb a reuşit să-şi ucidă mătuşa/iubita…

Reclame

Marija (2016)

Marija nu-și plătește chiria, nu e foarte clar de ce – poate fiindcă e o emigrantă din Ucraina care lucrează la un hotel din Dortmund pe bani puțini, sau poate fiindcă strânge bani pentru visul ei. Apoi Marija este prinsă c-a furat de la clienți și este dată afară. Așa începe Marija (2016), un film german sec, dar deloc minimalist.

Dimpotrivă, este unul cât se poate de realist despre cum ne văd ei pe noi, ca emigranți. Românii nu apar explicit în film, îi auzi doar. E vorba mai ales de turci, ruși, ucrainieni. Dar e de-ajuns un personaj secundar (un rrom venit să trăiască din alocaţiile celor 3 copii) și piesa de final (o manea de-a lui Nicolae Vâlciu) ca să-ți dai seama că suntem și noi pe-acolo, în aceeaşi oală, cu maneliștii noștri cu tot.

Într-un mic orăşel, mai degrabă un district muncitoresc de pe lângă Dortmund, Marija visează să-şi deschidă propriul ei salon de coafură. Pentru asta pune bani de-o parte în fiecare lună, chiar dacă zona centrală nu e cine ştie ce, pe Corso e plin de boarfe, şamd. Michael Koch controlează bine regia acestui film de festival: în debut, camera o urmăreşte pe (încă) frumoasa Marija din spate, cum tocăie matinală pe străzile mici ale districtului Nordmarkt.

La final, după complicatul periplu care-i aduce succesul sau, mai bine zis, împlinirea visului ei occidental de femeie din Est, camera o prinde în sfârşit din faţă, iar chipul Marijei spune multe. Trebuie să-ți fi fost foarte greu să găseşti ceva drăguţ aici – o laudă prima clientă, o femeie kurdă. Ai fost foarte norocoasă! mai zice ea, în timp ce ochii albaștri ai Marijei îngheață, iar spectatorul știe de ce.

Cam atât pot spune fără să fac spoiler despre un film bun, chiar foarte bun – care putea fi la fel de bine un film bulgăresc sau românesc, dar e nemțesc și deloc minimalist, chiar dacă e doar despre unul din cei 8.000 oameni care se înghesuie pe 1 kmp. 75% din populația Nordmarkt-ului (28.245 locuitori) e formată din emigranţi şi copiii acestora. Filmul a fost prezentat în competiţie la Locarno în 2016.

Finalul unui fenomen cultural?

Dacă întrebarea de pe buzele fanilor era cine va câștiga Urzeala tronurilor?, criticii de film ca Daniel Iftene se întrebau dacă asistăm la finalul unui fenomen cultural sau al unei isterii colective, o infatuare de moment pe care istoria filmului o va expedia în note de subsol?

Ca să fac cât mai puţin spoiler, ultimul episod din seria a VIII-a a-ncercat să-mpace pe toată lumea: Jon Snow a rămas cu zăpada şi cu lupul cel alb, Daenerys cu dragonul şi Bram cu scaunul cu rotile, iar Arya a plecat să-şi termine în sfârşit personajul construit cu atâta migală – dar în alt film.

Partea cea mai haioasă a episodului final este cea legată de Tronul de fier 🙂 aici scenariștii au încercat să-i dezamăgească la maxim pe spectatori și au reușit. Sunt și alte scene din seria a VIII-a unde nu și-au propus asta, și tot au reușit – așa că e de înțeles cum stă treaba cu petiția lansată pe situl Change.org, care a primit până acum peste 1,2 milioane de semnături.

Spectatorii solicită refacerea celui de-al optulea sezon cu scenariști competenți. De unde a pornit toată teoria asta cu scenariștii? La fel ca sezonul precedent, și cel de-al VIII-lea constă în mare măsură în conținut original ce nu este luat din seria lui George R. R. MartinUn Cântec de Gheață și Foc, ci adaptează materialul pe care Martin l-a dezvăluit producătorilor serialului despre subiectul viitoarelor romane (încă neapărute).

Episodul final The Iron Throne a și fost regizat de cuplul de scenariști David Benioff & D. B. Weiss, care au avut privilegiul de a-l înlocui pe Martin şi anterior au mai regizat câte un episod fiecare. Martin mai mult ca sigur a avut stipulat în contractul cu producătorii și obligația de a nu-și publica următoare două cărți, care au deja titlu (Aripile Iernii și Un Vis de Primăvară) și chiar câteva sute de pagini scrise.

Aripile Iernii au chiar vreo 500, după declarațiile lui George R. R. Martin, care a precizat destul de criptic despre viitorul roman din serie că va apărea atunci când va fi gata, dar nu şi când va fi gata ce (filmul? mai mult ca sigur), din moment ce a livrat deja story-line-ul. Scrierea pentru cel de-al optulea sezon a început cu un draft de 140 de pagini.

Benioff a declarat că organizarea procesului de scriere și împărțeala – cine ce secțiune va lua – a fost mai dificilă, dat fiind că… ar fi ultima oară când vom mai face asta (sic!). Cu ultima serie, GoT a marcat trecerea de la un program de televiziune înspre ceva mai mult: un program de film mid-range.

Whatever show, serial sau ce şi-au propus să facă, l-au terminat. Le-a ieşit un film de 73 de ore.

Under the Silver Lake

Un film care nu trebuie recomandat (se va impune singur), deși a intrat recent în cinematografe, după ce a fost în competiția oficială la Cannes 2018. Considerat de revista Variety ca un omagiu adus lui David Lynch – afirmatie cam snoabă, referințele posibile fiind doar blonda protagonistă și absurdul cautat al situațiilor – „Sub lacul de argint” pare mai degrabă un omagiu adus lui Robert Altman, dacă tot e să venim cu astfel de aprecieri.

Filmul îi are în distribuție pe Andrew Garfield, cunoscut pentru rolurile din Spider-Man (Marc Webb), Silence (Martin Scorsese), Hacksaw Ridge (Mel Gibson) și pe Riley Keough – nepoata lui Elvis Presley – cu roluri în The House That Jack Built (Lars von Trier) și American Honey (Andrea Arnold).

Distribuția este completată de Topher Grace, Callie Hernandez, Don McManus, Jeremy Bobb, Riki Lindhome, Zosia Mamet, Patrick Fischler, Jimmi Simpson, Grace Van Patten și India Menuez. Andrew Garfield are un rol destul de tricky: îl joacă pe Sam – un șomer de 33 de ani din Los Angeles, cam natâng, cu alte preocupari decat supravietuirea, căutarea unui job șamd. De fapt, uneori chiar se enervează, iar alteori răspunde sec (mamei) cind este intrebat de job. Sam visează la succes, ca toti cei din Orașul Îngerilor, și este obsedat de cultura pop. Când Sarah, tânăra și enigmatica sa vecină dispare, Sam pornește în căutarea ei, traversând orașul într-o anchetă suprarealistă și cam obsesivă. Astfel, fără prea multi bani în buzunar, ajunge să se scufunde în lumea tenebroasă a LA-ului pentru a elucida dispariții și crime misterioase, născute de scandaluri și conspirații.

Am făcut spoilerul ăsta pentru că filmul e mai degrabă o satiră cu elemente noir, decât unul bazat pe o acţiune de luat ca atare. Nu se remarcă prin acțiune, deși premiza te face curios la început, după care îl urmărești numai ca să vezi până unde va ajunge, fiindcă ți-e clar că amestecul de parodie și (auto)ironie nu face altceva decât să complice situația.

Under the Silver Lake poate părea la suprafaţă doar o comedioară cu accente de thriller, dar e genul de film care va crește în timp. Pe masură ce simbolurile prezentate vor fi preluate tot mai insistent de altii și se vor demonetiza, Sub lacul de argint poate deveni chiar un film-cult. Interpretarea lui Andrew Garfield poate părea ușor exagerată, chiar falsă – mie însă mi-a amintit de Chiriașul (The Tenant) lui Polanski.

Crescut în suburbiile orașului Detroit, regizorul David Robert Mitchell spune că filmul este viziunea proprie asupra istoriei Los Angeles-ului – pe care o ”condimentează” cu tot felul de simboluri misterioase şi fragmente de teorii ale conspiraţiei. Under the Silver Lake este cel de-al treilea lungmetraj al său, după It Follows – considerat unul dintre filmele cele mai terifiante din istoria Sundance – și The Myth of the American Sleepover, premiat la Festivalul South by Southwest.

The Last of the Starks

Odată bătălia de la Winterfell câștigată, după două episoade controversate, avem parte iar de unul pregătitor – de data aceasta al bătăliei finale pentru tronul celor Șapte Regate. Acuma, de ce le-o fi trebuind un singur tron al celor șapte regate, dacă tot are fiecare regele său – și fantezia e una medievală, adică mult înaintea globalizării – nu știm.

Dacă nu știm, asta nu înseamnă că o să fie simplu. După ce i-au dat gata pe Umblătorii albi, cavalerii n-ar mai prea avea împotriva cui să se coalizeze, așa că tot ce-i mai ține împreună e… ce oare? Pentru că ne-am cam bucurat de happy-end-ul anterior, și acum așteptăm nesătui următoarea victorie, scenariștii s-au gândit să ne taie nițel entuziasmul distrugând majoritatea „relațiilor” pe cale să se înfiripe.

Revenind la cel mai recent episod, The Last of the Starks a reușit să strângă pe Imdb și mai puține puncte decât precedentul, cotat cu 8.5 de aproape 120.000 de cinefili, și anume, exact cu un punct mai puțin: 7,5 – e drept doar din 20.000 voturi. Intrigile amoroase să fie de vină? Oricum, e puțin ciudat să asiști la scenele în care două din cele mai inaccesibile femei din film devin sentimentale.

l3După cele 30 de minute siropoase ne întoarcem la prima repriză a luptei pentru Tronul de fier, și aflăm că balanța s-a echilibrat supărător de mult. Asta chiar dacă și regina celor Șapte regate, Cersei Lannister, pierde aliați pe zi ce trece. Apoi, mai aflăm și cum secretele pot deveni informații. În sfârșit, avem parte și de prima tentativă de bătălie finală. Dar stați – mai sunt 2 episoade, unde ne grăbim așa?

Serialul mai are de exacerbat puțin post-modernismul unei povestiri deja ocupată cu aruncatul pe geam a regulilor clasice. Până ce-și fac scenariștii mendrele, spectatorii se întreabă cine o s-o ucidă pe Cersei: frate-su Jamie, Aria Stark, o arde ultimul dragon sau chiar Daenerys cu privirea?