Toate articolele de cristinasichet

Les Innocentes 2016 – Sic transit gloria mundi

Les Innocentes a debutat în ianuarie, în selecția oficială a Festivalului de Film Sundance, sub titlul Agnus Dei (Mielul lui Dumnezeu), dar se pare că cel preferat a fost totuși Les Innocentes – un titlu mai puțin religios în mod fățiș, dar mai expresiv, care se aplică mai multor categorii de oameni, precum și mai multor feluri de inocență. Inspirat de evenimente reale, este o dramă despre costurile lipsei de umanitate a omului față de om, a cărei victime cad de cele mai multe ori femeile și copiii.

Este, de asemenea, despre a face un sens din suferință și despre modul în care aceasta se raportează la Dumnezeu, despre credință și îndoială, o temă familiară de altfel, explorată în multe filme, dar până acum din perspective masculine. Filmul de față nu este doar dominat de personaje feminine, ci chiar regizat de o femeie, Anne Fontaine, și filmat de o alta, Caroline Champetier.

O dramă religioasă convingătoare despre ororile războiului care ne spune povestea întunecată a unor călugărițe dintr-o mănăstire benedictină poloneză din provincie, aflată pe avarie din cauza daunelor psihologice, la scurt timp după eliberarea Poloniei de către armata sovietică, în 1945.

La un spital francez al Crucii Roșii din Varșovia, o doctoriță, Mathilde (Lou de Laage), este abordată de o călugăriță disperată care îi cerșește ajutor. Una din membrele comunității monahale este gravidă și, ajunsă în chinurile unui lung travaliu, are nevoie de îngrijire medicală. Cu toate că îi este interzis să ofere  tratament oricăruia dintre localnici, Mathilde merge cu ea și ajută la nașterea copilului. Acolo găsește alte șapte călugărițe aflate în faze înaintate de sarcină. Modul în care sarcinile s-au produs nu este inițial discutat, dar în curând răspunsul este dezvăluit.

Nu este prima dată când granița dintre mănăstire și lumea de afară a fost încălcată, dar faptul că a existat o încălcare anterioară, o face pe prezenta necesară. În timpul ocupației lor din zonă, soldații sovietici au pătruns în mănăstire și le-au violat în mod repetat pe măicuțe. Secretul este esențial: măicuțele susțin că dacă ceva din ceea ce s-a întâmplat cu ele ar ajunge la comunitate, rușinea ar fi prea mare pentru mănăstire pentru a mai putea supraviețui.

Cu decorul său, fundal al celui de-al doilea război mondial și paleta aproximativ egală, alb-negru, Les Innocentes evocă luminosul Ida lui Pawel Pawlikowski, cu care împarte o serie de actrițe, în special Agata Kulesza, care a avut rolul judecătoarei deziluzionate în Ida și joacă maica stareță aici. Ambele filme explorează frontiera dintre viața monahală și cea lumească prin prisma relațiilor dintre femeile cucernice și cele necredincioase.

mv5bytfkntdmytctmjm5os00zwi1lwjlotetngiyyji0n2uyzgfixkeyxkfqcgdeqxvymtewmty3ndi-_v1_

Cu mai multe personaje, Les Innocentes este mai puțin schematic decât Ida, dar contrastele formale reies în ambele: Ida se prezenta ca o tânără naivă, devotată și credincioasă în raport cu Kulesza membră a partidului comunist, în Les Innocentes, Mathilde este o tânără comunistă, idealistă, cu Kulesza pe cealaltă parte a diviziunii sacru-profan, dar cu mai multe în comun cu rolul ei din Ida decât pare la prima vedere.

Citiți continuarea pe noua noastră platformă www.cefilmevad.eu

Anunțuri

Hunt For The Wilderpeople (2016) – a kiwi movie

Noua Zeelandă are un avantaj nedrept față de multe alte țări atunci când vine vorba de filme și scene turnate în exterior, deoarece acolo natura este uimitoare în frumusețea ei. Cel mai recent film al lui Taika Waititi, Hunt For The Wilderpeople, profită din plin de acest peisaj intens pentru a spune o poveste amuzantă și totodată emoționantă.

Filmele lui Taika Waititi (actor, regizor și scenarist de origine maoră) dețin recordul încasărilor din Noua Zeelandă din toate timpurile, obținând premii la prestigioase festivaluri de film din întreaga lume. Talentul său pentru filme de comedie efervescentă, la care am fost martoră în Boy, Eagle vs. Shark sau What we do in the Shadows este demonstrat mai departe în această poveste.

Hunt For the Wilderpeople a depășit așteptările încasărilor de box office în Noua Zeeleandă, și este extrem de apreciat în presa americană de specialitate. Filmul este o dramedie, în care Waititi jonglează cu umorul plin de viață printre momente de patos și afecțiune onestă, făcând din poveste o joacă de-a râsul-plânsul pe parcursul unei aventuri terifiante, trimițându-ne cu gândul la Moonrise Kingdom al lui Wes Anderson și, în același timp, la revistele de benzi desenate.

Este povestea bine spusă a isprăvilor unui cuplu neobișnuit format dintr-un copil delicvent, Ricky (jucat magnific de Julian Dennison) și un bătrân ciudat și morocănos, Hec (veteranul Sam Neill), în fuga lor de poliție. Ricky este un preadolescent, o durere de cap pentru serviciile de asistență socială și pentru familiile adoptive în sânul cărora birocrații l-au plasat de-a lungul timpului. Are probleme cu „spargerea chestiilor, furtul chestiilor, lovitul chestiilor și incendierea chestiilor.”

Obraznic și nepoliticos, este o mare belea pentru toată lumea, un scandalagiu convingător, dar este foarte clar că izbucnirile sale provin din furia născută din nevoia nesatisfăcută de afecțiune. În ciuda vieții dificile, printre episoade de asistență parentală, Ricky a avut timp să descopere cultura pop și, în unele dintre cele mai bune momente din film, face analogii ale realității cu scene din The Lord of the Rings, The Terminator sau din versurile lui Tupac, se autoproclamă gangster și compune haiku.

wilderpeople_ricky-0-0

Cu un ultim efort de a-l ține la distanță de centrul de detenție pentru minori, autoritățile îl plasează într-o destinație uitată de lume, în grija a doi gardieni primitivi. Călduroasa mătușă Bella (Rima Te Wiata) îl iubește ca pe un animal de companie salvat, în timp ce soțul ei, unchiul Hec, îl consideră pe Ricky un animal sălbatic. Ricky se simte în scurt timp acasă cu această nouă familie adoptivă, până când, brusc și fără nicio vină proprie, totul se schimbă pentru el. Momentul în care o tragedie neașteptată lovește, îl amenință cu relocarea într-un nou cămin. Soluția pe care o găsesește, susținut la un moment dat de unchiul Hec, este să se facă dispărut în pădure.

Un copil urban al erei digitale, amețit de jocuri video, filme și TV, Ricky nu face distincții clare între realitatea vieții rurale și o pădure din „The Lord of the Rings”, chiar dacă e îmbunătățită cu mirosuri și mizerii veritabile. Pădurea este locul în care se petrece cea mai mare parte a filmului. Pentru copil este o mare aventură, o șansă de a vâna cu o armă adevărată, jucându-se la limita legalității. Pentru Hec este un mare disconfort, cel puțin la început, trebuind să-și asume rolul tatălui pentru un copil pe care îl detestă. „Nu te abate de la cărare”, îl avertizează pe Ricky când acesta pornește în căutare de ajutor. ”Dacă ești disperat, mănâncă-ți câinele.”

Nici una dintre răsturnările de situație, surprizele excelent gândite sau personajele întâlnite pe traseu nu sunt previzibile.  În timp ce Hec și Ricky formează această alianță improbabilă și bizară care luptă pentru supraviețuire în pădurea ce pare fără sfârșit, asistenta socială a băiatului, Paula (Rachel House), presupune că este vorba de răpirea copilului de către un molestator. Paula, o arogantă care se comportă ca o psihopată și calculează totul greșit, greșește din nou. Săpând tot mai adânc în absurditate, Paula lansează o urmărire cu batalioane de poliție. Rezultă din acest moment o vânătoare de oameni la nivel național, iar haiducii de ocazie trebuie să-și reconsidere opțiunile: ori să renunțe în culmea gloriei, ori să-și depășească diferendele și să supraviețuiască împreună.

La fel ca și filmul în sine, coloana sonoră este neobișnuită, un mix eclectic de surse și influențe, în special în nota electronică a anilor ’80, care în mod intenționat se canalizează pe artiști precum Tangerine Dream și Jan Hammer, intercalați însă și cu o serie de piese originale, care virează dinspre optimism și dinamic spre visător și contemplativ.

E un film despre maturizare – la orice vârstă – și despre personajele întâlnite de-a lungul acestei călătorii. În cele din urmă, ceea ce face Hunt For The Wilderpeople memorabil este modul în care publicul devine atașat de personaje, iar acestea, așa cum sunt jucate de Dennison și Neill, sunt pe deplin întruchipate: pline de defecte, dar cu toate acestea niște ființe umane atât de adorabile.

Born to be blue (2015) – unora le place drogul

 

Born To Be Blue poate fi colorat, întunecat sau dramatic, dar nu este un film biografic și nici documentar. Își ia propriile libertăți în ceea ce privește realitatea, preferând să desfacă în felii personalitatea lui Baker și să le împletească din nou, pentru a spune povestea unui artist care se zbate între suficiență și auto-distrugere.

Ca într-un soi de experiment, am evitat obișnuita căutare pe  Wikipedia, într-o încercare de a vedea dacă – neștiind nimic despre adevăratul Chet Baker –  vizualizarea acestui film mă va putea lumina. Filmul este interesant în sine, iar povestea lui ar fi fost convingătoare și dacă ar fi fost în totalitate fictivă.

Ethan Hawke dă viață pe ecran legendei jazz-ului Chet Baker, a cărui existență tumultoasă este recreată cu spirit și vervă. In 1950, Baker a fost unul dintre cei mai renumiți trompetiști din lume, contemporan cu Miles Davis și Dizzy Gillespie, atât ca pionier al scenei de jazz a Coastei de Vest, cât și ca simbol al tânărului nonconformist, un fel de James Dean al muzicii. Prin anii 60, el și-a dus cariera și viața personală în ruină din cauza îndelungatei perioade de dependență de heroină.

În inovatorul său film anti-biografic, regizorul Robert Budreau reușește să aducă de la zero viața lui Baker, dintr-un moment cheie, undeva pe la mijlocul anilor 60, în plin declin al carierei sale, când, cu dinții sparți de un traficant de droguri, luptă din greu să-și reorganizeze o revenire pe scena muzicală. Va zugrăvi pereții unui studio pentru bani în plus, va învăța să cânte la trompetă cu proteză dentară (una dintre imaginile memorabile din film este dâra de sânge care se scurge din trompetă), își va juca propriul rol într-un film,  toate acestea cu riscul de a ajunge bântuit de fantasmele din trecut.

3000_6816

În mare parte, este un experiment de succes. Filmul spune trei povești de dragoste: Baker îndrăgostit de muzică, de droguri și de Jane (Carmen Ejogo). El le dorește pe toate cu putere, nu înțelege efectul pe care fiecare din ele îl exercită asupra sa, dar știe că nu poate avea nici una dintre ele, fără a pierde o alta. Deoarece regizorul a ales să renunțe la unele adevăruri pentru a le înlocui cu ficțiuni seducătoare, filmul păstrează un sentiment de surpriză și de descoperire. Este o poveste care ne dezvăluie un om în mai multe straturi, mai degrabă decât să ne spună despre cineva ceea ce am putea ști deja.

Ethan Hawke a devenit un actor mult mai interesant odată cu înaintarea în varstă. Nerăbdarea pe care obișnuia s-o emane în rolurile sale a dispărut, lăsând în urmă un actor carismatic și convingător, aici într-un rol nesigur și vulnerabil. El virează de la patetic la simpatic, de la simpatic la neplăcut, dar ne face  să  simțim cel puțin o oarecare simpatie pentru trompetist. Îl privim empatic pe Baker cum își irosește darul muzical, cum își înstrăinează prietenii și susținătorii, și în cele din urmă  iubita devotată.

Muzica ajută filmul, una din plăcerile vizionării lui fiind plimbarea agale printre melodii, prezentate oarecum cronologic, parcă pentru a le interconecta. Born to be blue nu folosește nici una din înregistrările originale ale lui Baker, cu toate că vom recunoaște o mulțime de piese care îi aparțin. Trompetistul Kevin Turcotte interpretează cele mai multe melodii la trompetă. Există scene – cele în care Baker suferă dureri cumplite din cauza protezei dentare – în care Hawke însuși cântă la trompetă. El se ocupă de propria lui interpretare, reușind să captureze fragilitatea emoțională (și vocea) lui Baker. În scena finală, performanța mișcătoare a lui Hawke a  piesei  I’ve Never Been In Love Before este cu adevărat sfâșietoare. Cu siguranță, un film de ascultat în căști.

Ce mi-a placut cel mai mult la acest film a fost că nu se îneacă în explicații, așa cum filmele cu buget mare de la Hollywood tind să o facă în ultima vreme. Poate că datorită aspirațiilor sale mici, filmul sare direct în poveste, folosind clișee precum ”film în film” sau flashback-uri, reușind să ne facă să înțelegem întreaga trăire interioară a omului Baker.

Este mai mult o stare de spirit decât un film. Se poate ca acest Chet Baker să nu fie omul așa cum era în realitate, dar sigur este unul pe care ți-ai dori să îl cunoști mai bine.

L’ombre des femmes (2015) – p(ătr)atul conjugal

Poate ultimul romantic autentic al cinematografiei franceze, Philippe Garrel n-a făcut un secret din legătura între filmele și viața personală, lăsându-și alter ego-ul în aproape toate lucrările, continuând conexiunea autobiografică în ultima sa peliculă: L’ombre des femmes.

În timp ce ultimele sale filme sunt mai pline de angoasă, necenzurată ca niciodată – angoasă care se topește în vise de moarte și de sinucidere – există sentimentul că lumea și-a oprit evoluția pentru Garrel, și cu cât încearcă mai mult să se îndepărteze de evenimentele traumatice și indivizii torturați care l-au inspirat, cu atât durerea lui nealinată începe să se transforme într-un neîmplinire sentimentală. Chiar dacă lucrările sale recente variază de la stilul cinema-verité  din Les Amants Réguliers (2005) la intimitatea claustrofobică din La Frontière de l’Aube (2008), filmele îi sunt întotdeauna înzestrate cu un patos asfixiant, care amenință să sufoce personajele, asta în cazul în care nu-și sufocă publicul mai întâi.

L’ombre des femmes are frumusețea unei călătorii a sentimentelor, cu întâlniri care te fac fericit sau nefericit. O poveste simplă de viață, o fuziune între doi artiști îndrăgostiți. Regizorul de film Pierre (Stanislas Merhar) și Manon (Clotilde Courau) formează un cuplu, realizatori de documentare. Pierre o întâlnește pe stagiara Elizabeth (Lena Paugam) care devine amanta lui, și care află întâmplător ca și Manon are un amant. Aceasta îi spune lui Pierre că soția îl înșală, iar lui îi vine greu să accepte. Pierre este convins de moralitatea sa: într-un cuplu, bărbatul poate avea o amantă și nu trebuie să dea socoteală, în timp ce femeii îi este respins acest drept. Vocea din fundal evocă în mod specific vocea interioară a lui Pierre, întărindu-i convingerile morale fără echivoc. Cuplul este aruncat în criză.

Pentru pesimistul Garrel gelozia nu este doar inevitabilă în relațiile romantice, este chiar încorporată în temelii. Personajele sale tânjesc să cunoască și să fie cunoscute de celălalt, în timp ce fiecare din parteneri este convins că el însuși e prea alterat pentru a fi pe deplin divulgat; închizându-se în sine, îl  închide pe celălalt, până când sentimentele suprimate culminează în crescendouri melodramatice, duse până la cinism.

l_ombre-des-femmes

Alb-negrul, superb manevrat, participă la efectul deteritorializării fețelor și corpurilor personajelor, eliberate astfel din contextul lor sociologic, pentru a ne introduce în interiorul ființei lor. Un alt element care promovează pierderea mărcilor spațio-temporale, fundalul, este redat mineral și cât mai neutru posibil. Peretele unei străzi unde Pierre mănâncă o baghetă. Zidurile din interiorul  apartamentului, avariate, cu urme de tapet vechi. Când Pierre rămâne singur și zilele lui par prea lungi pentru el, își va pierde timpul șlefuind un perete. Porțiunea de zid lângă care își mănâncă orezul, singur. Ecoul plin de tristețe atunci când Elisabeth aude strigătele unei femei care face dragoste, prin fereastra camerei sale cu pereții murdari. Stâlpul unei biserici, o cafenea, o intrare de metrou, cartiere întregi sunt de așa natură încât, ele însele, nu pot fi actualizate niciodată într-un prezent cunoscut.

Găsim și aici filonul central care a traversat filmele lui Garrel, dar nu a fost niciodată atât de clar declarat: brutalitatea și nedreptatea sentimentelor, nerozia inerentă în comportamentul amoros masculin, conform căruia ceea ce simte întotdeauna prevalează ceea ce este corect. În dragoste – și este o concluzie violentă – relativismul moral este predominant, este prea puțin rațiune sau conștiință. Pierre este o fiară în dragoste, este irascibil, sălbatic, închis în sine, egoist, și cauza suferințelor a două femei. Prin comparație, Manon este o sfântă, care din dragoste pentru el a plecat atunci când i-a cerut-o.

Astfel am putea să înțelegem feminismul garrelian în care umbra femeilor își lasă toată greutatea asupra bărbaților. Umbra iubirii lor exemplare, și capacitatea lor de a iubi, ceea ce relevă al doilea motiv al filmului: cea a diferenței sexuale. Garrel pare astăzi a fi singurul cineast francez în măsură să spună „femei” fără a fi luat drept un reacționar, singurul capabil să filmeze „femeile” prin ochii unui bărbat, cu o fascinație amestecată cu ignoranță masculină. O paradigmă tipic garreliană, o alteritate fundamentală între sexe.

Acuratețea fără precedent a cinematografiei lui Garrel s-a exemplificat în această peliculă ca o artă minimalistă, o lucrare în care cantitățile de material – lumina, întunericul, iubirea – sunt perfect dozate. Garrel a crezut întotdeauna că poate filma iubirea ca și cum ar fi un material palpabil, măsurabil, prezent într-un plan și absent în celălalt. Există planuri cu dragoste și planuri fără dragoste, așa cum există planuri mai mult negre decât albe și vice-versa.

Horse Money (2014) – povestind cu fantomele

 

Primul lung metraj al lui Pedro Costa în ultimii 8 ani, după controversatul Colossal Youth (2006), spune povestea membrilor unei comunități de imigranți șomeri din Capul Verde stabiliți la Lisabona, jucându-și toți propriile roluri. Nici ficțiune, nici documentar, Horse Money seamănă cu un vis întunecat și impenetrabil, ca urmare a rătăcirilor nocturne ale unui bărbat de 70 de ani, Ventura.

Pelicula, premiată cu distincția Cel mai bun regizor la Festivalul de Film de la Locarno, a început ca o colaborare, la propunerea regretatului poet și muzician de jazz Gil Scott-Heron, care însă a murit înainte ca proiectul sa fie derulat.

Deși titlul filmului ne poate duce cu gândul la cursele de cai, el reprezintă de fapt o traducere mai literară din portugheză – în original Cavalo Dinheiro – a numelui calului deținut de Ventura în tinerețe pe insulele Capului Verde, fostă colonie portugheză din Africa. Ventura, un om cu o ținută impunătoare, a mai jucat în Colossal Youth împreună cu Costa, o lucrare poetică în mod similar, care s-a dovedit prea dură pentru o mare parte a publicului de la Cannes, în competiția din 2006. „Sunt sigur că nu vom vedea un film de genul asta la Cannes din nou”, declară ulterior Costa.

Filmul pare a avea loc într-o altă viață, de dincolo de moarte, în care sufletele își contemplă propriul trecut, cu greșeli și nenorociri, prin negura memoriei. Ventura, internat într-un spital de boli psihice, întâlnește personaje care vin cu propriile povești de viață. Ei sunt muncitori sau criminali, cei deposedați sau cei oprimați. Ventura este vizitat și de figuri din trecutul său: Vitalina care vine să-și îngroape bărbatul mort în sanatoriu, o prezență reconfortantă pe ecran.

Realitatea se unește cu delirul si universurile se întretaie adesea fără a clarifica în care din planuri ne aflăm. Această ceață traduce starea de spirit a lui Ventura, care trăiește vorbind cu pereții spitalului. Nu numai războiul, ci și venirea în Portugalia, smulgerea din rădăcini și exploatarea forței de muncă, devin explicite. Problema este că, pentru un pacient de psihiatrie, afectat de imagini din trecut, amintirile sunt la fel de palpabile ca realitatea.

300_promo1_112254_cmyk

Fotografiile din preludiul filmului, realizate de Jacob Riis, par bântuite de un trecut marcat de pierderea iremediabilă a tot ceea ce contează în viață. Este un inventar dureros și detaliat a ceea ce imigrantul a pierdut în timpul șederii sale în Lisabona: dragoste, familie, prieteni, locul de muncă, sănătate, ținuturi natale.

Frumusețea filmelor lui Costa este uluitoare, în sensul că acestea sunt lucrate, în esență, manual. Aparatura este minimală, echipa tehnică restrânsă, iar filmările au loc în ritmul propriu al regizorului. Pentru realizarea unei singure scene i-a luat patru luni – în parte pentru că actorul joacă o statuie vorbind și poate purta vopsea de corp metalică doar timp de o oră. „Timpul a devenit un dușman al cinematografiei”, spune Costa. ”Noi nu avem asta – nu avem termene, noi nu servim nici unei piețe, sau agenție, sau producător.”

Imaginile sunt devastatoare: umbre și fantasme, tuneluri și catacombe, încăperi subterane încărcate cu duhoarea aseptică a bolii și a morții, voci înfundate, corpuri mute, monologuri interioare lungi, țipete în agonie, șoapte precipitate. Toate exercită greutate pe ecran, prin care străbate strălucirea din întuneric a ochilor, a fețelor acestor oameni, prezența umană întruchipând inima acestui film. Fără a avea conotații și înțelesuri imediate, se evidențiază faptul că tot angajamentul formal și estetic este interesat mai presus de toate de rasa umană.

Marile întrebări ale cinematografiei lui Pedro Costa sunt încă prezente: viața comunităților din Capul Verde în suburbiile din Lisabona, dezrădăcinarea, decalajul dintre generații, sărăcia, exploatarea, distanța, dorul de casă, lipsa de speranță. Pentru Costa dezvăluirea adevărului acestor imigranți, poveștile lor, lucrul cu ei, înseamnă ordinea firească în drumul spre limita înțelegerii pentru a putea construi un film de această natură. Fantomele ca Ventura și însoțitorii lui sunt spectrele noastre. Cu Ventura, cu Vitalina, cu alți imigranți din Capul Verde, veniți în Portugalia în căutarea unei vieți mai bune, vom călători și noi.