Toate articolele de Cosmin

Umbre (2017) – episoadele 1 şi 2

Acest remake românesc a adunat o audienţă considerabilă la apariţia sa pe HBO acum aproape 3 ani de zile şi sezonul 2 s-a lăsat aşteptat, poposind în cele din urmă pe micile ecrane în această toamnă. Dacă lumea şi-a pierdut interesul rămâne de văzut, la fel şi dacă serialul reuşeşte să se păstreze interesant după un prim sezon cu suişuri şi coborâşuri.

Relu is back! De data asta şi mai măcinat de griji şi într-o completă disonanţă cu membrii familiei sale. Primul episod debutează în timpul nunţii Magdei şi a lui Teddy, fata lui Relu, respectiv băiatul Căpitanului, şi se încheie cu urmările de a doua zi, un episod bun pentru a începe sezonul, suficient cât să ne readucă în poveste, dar pune şi bazele intrigilor de pe parcursul acestui sezon.

umbre1Lucrurile stau tot mai prost pentru Relu, înstrăinat atât de soţie cât şi de cei doi copii, acum legat forţat de lumea mafiotă din care voia să iasă nu cu mult timp în urmă. Scenele petrecute la nuntă sunt lipsite de evenimente, dar dialogurile spun suficient pentru a stabili relaţiile dintre personaje, presărate fiind de replicile exagerate cu care serialul ne-a obişnuit (puncte în plus pentru personajul lui Sabin).

Dacă primul episod este ceva mai lent, până fix la final, următorul dă puţin gaz, odată cu plecarea lui Relu în probabil cea mai importantă investigaţie a sa. Mizele cresc şi situaţiile tensionate încep să apară. Ne este destăinuit şi un mare mister din sezonul trecut, însă într-o manieră deloc subtilă, lucru puţin deranjant, dar spre finalul episodului nu prea mai contează asta.

Pare că Umbre s-a întors cu bine, chiar dacă pentru puţin timp, dar sper că 6 episoade să ofere o poveste mai compactă, un ritm puţin mai alert (poate mai scăpăm de scenele „artistice” de linişte şi priviri lungi), şi un final măcar la fel de satisfăcător ca precedentul.

Anunțuri

Stranger Things 2 (2017) – Lucruri mai ciudate

Al doilea sezon din fenomenul care a devenit Stranger Things acum aproape un an şi jumătate când şi-a făcut debutul pe Netflix a apărut nu de mult timp şi a luat cu asalt reţelele sociale, cum era şi de aşteptat. Dar este acest sezon continuarea pe care o aşteptam de atâta vreme? Primul sezon a ridicat ştacheta destul de sus cu o poveste captivantă, personaje diverse şi atrăgătoare, veridice (în special gaşca de puşti), şi o atmosferă ce reproduce cu succes America anilor ’80.

st1.jpgŞi acest sezon urmăreşte o structură asemănătoare cu cea din primul, şi deşi beneficiază de un episod în plus, este fix acel episod de care ne puteam lipsi, cu o poveste centrată pe un singur personaj, un stand-off dacă vreţi, căruia deşi îi văd rostul în ansamblu putea fi redus la câteva scene care oricum sunt presărate în anticipaţia lui.

Tinerii actori care îi interpretează pe Mike, Dustin, Lucas si Eleven (doar nu credeaţi că nu se întoarce) sunt din nou fără greşeală în elementul lor, iar Noah Schnapp (Will) este o apariţie potrivită în peisaj, şi reuşeşte într-un rol dificil, de bun augur având în vedere că sezonul 1 nu prea i-a dat multe de făcut. Odată cu întoarcerea celorlalte personaje avem şi apariţii noi, predominant bune, de menţionat Sean Astin (Sam din Lord of the Rings), nu doar datorită notorietăţii, dar şi pentru că este probabil sufletul acestui sezon, şi construieşte două relaţii puternice cu Will şi mama sa deopotrivă.

De data aceasta ameninţarea este mai mare, la figurat cât şi la propriu (slavă bugetului!), iar guvernul este din nou neputincios, de parcă n-au învăţat din experienţă că nu e de glumă cu supranaturalul, aşa încât gaşca noastră este pusă să salveze situaţia prin propriile mijloace. Sună cunoscut? Se contruiesc şi se rup relaţii mai vechi, aflăm răspunsul la întrebări care ne făceau curioşi (nu la toate, însă), acţiunea este un nivel mai sus, misterul la fel, dar cu toate astea acest sezon 2 nu vine cu acelaşi zvâc!.

Normal? Poate. Cert este că nenumăratele omagii aduse filmelor vechi şi nostalgia perioadei (care oricum la noi este mult redusă faţă de State) nu mai sunt suficiente pentru a te ţine captivat şi nu erau echivalentul calităţii în primul rând. Aşadar merită cele 9 ore investite pentru această a doua parte? Aş zice că da, este o continuare decentă, aduce lucruri noi şi încă sunt curios de evoluţia poveştii în continuare. Fraţii Duffer, creatorii serialului, au spus că au un plan pentru fix 4 sezoane, iar după finalul acestuia aş zice că partea I s-a încheiat. De la partea a doua aştept ceva puţin diferit, dar am încredere că sunt pe drumul cel bun.

 

 

 

 

Justice League (2017)

Justice League (Liga Dreptăţii) este ultima intrare din Universul DC al Warner Bros., început în 2013 cu Man of Steel, şi adună în acelaşi film personaje deja introduse pe ecran cum ar fi Batman, Superman sau Wonder Woman cu personaje necunoscute, sau care au apărut în cel mult 2 scene ca Flash, Aquaman şi Cyborg. De data aceasta ei trebuie să se unească şi să lupte împotriva unei invazii extraterestre, prevăzută scurt în Batman v. Superman, condusă de Steppenwolf.

Când acesta vine pe Pămant în căutarea celor 3 motherboxes, împartite umanităţii, atlantienilor şi amazoanelor, şi capabile împreună să şteargă orice urmă de viaţă, devine evident că planeta mai poate fi salvată doar de o echipă de super-eroi care să readucă speranţa după pierderea lui Superman. Şi aşa se va şi întampla, spoiler sau nu, pentru că Justice League este un film bazat pe benzi desenate de la prima la ultima secundă.

Am ajuns la concluzia că dacă acest film ar fi aparut în urma cu câţiva ani, poate în 2008, inaintea valului de filme de gen, ar fi fost mai bine primit atât la box-office, cât şi de critici sau fani. Dar cu cât opţiunile sunt mai multe şi tot mai variate, cererea este mai ridicată, atât la capitolul calitate, cât şi pur divertisment. Iar Warner Bros. au început brusc cu un plan care până acum scârţâie nevoie mare.

jl2Justice League nu mi-a întalnit aşteptarile, de data asta ceva mai relaxate după Batman v. Superman sau Suicide Squad, dar nu pot spune că este în totalitate un eşec. Presărat cu părţi bune, momentele forţate de amuzament sau firele narative grăbite şi slab dezvoltate m-au lăsat indiferent la ieşirea din cinema. Este filmul care te face să spui „Aveau ceva acolo, dar s-au pierdut pe drum”.

Au fost mai multe probleme în producţie, odată cu plecarea lui Zack Snyder în urma problemelor de familie, preluarea regiei de către Joss Whedon (regizorul The Avengers) şi impunerea producătorilor de a aduce filmul la maxim 2 ore. Iar înlocuirea regizorilor este mai evidentă ca niciodata, scene de acţiune bine realizate, captivante, cu mici probleme la partea de CGI (lucru surprinzător), dar care nu se cuplează bine cu dialogurile ce se încearcă amuzante, dar de multe ori lasă mai mult un gust amar în urmă decât un zâmbet.

În final, este un film uşor de digerat, ce merită văzut mai ales de fanii genului, dar fără un impact emoţional real. Cel putin m-a făcut curios de apariţia lui Aquaman de peste aproximativ un an, avându-l protagonist pe Jason Momoa şi la carma lui pe James Wan (The Conjuring). Justice League este în cinematografele de la noi din data de 17 noiembrie.

 

Mother! – „Mamă!”

Titlul filmului este exact reacţia pe care o ai după final, indiferent de părerea ta legată de ce tocmai ai văzut pe ecran. Şi să ne înţelegem, acesta nu este un film pentru oricine, dar indiferent de reacţie este un film menit sa pornească discuţii, majoritatea situate în jurul întrebării „Despre ce este vorba?”

Înainte să ajung acolo trebuie spus că este un film 100% Darren Aronofsky, şi dacă aţi văzut Black Swan sau Requiem for a Dream puteţi să vă formaţi o idee. Nu este nici pe departe obişnuitul film de popcorn tot mai popular, este un film care te pune pe gânduri, despre care îţi este clar de la prima scenă că ceea ce urmează să vezi nu e ceea ce urmează să vezi, şi care poate fi plictisitor pentru unii (mai ales cu o durată de 2 ore).

m

Mother (Jennifer Lawrence) este soţia mai tânără a lui Javier Bardem (Him – un alt personaj fără nume), cei doi aflaţi în plină renovare a casei, când într-o seară un aşa-zis doctor poposeşte la uşa lor şi deşi reticentă în a-l primi pe acesta, la insistenţele soţului ea acceptă, lucru care declanşează un lanţ de evenimente din ce în ce mai hazardate. Să spun mai multe despre acţiune mi se pare inutil, şi pentru filmul ăsta nici trailer-ul nu îi face dreptate pentru că nu este nici pe departe un film horror, aşa cum lasă să se înţeleagă.

Este un film care îşi asumă riscuri, genul de film pe care aş vrea să îl văd mai des pe ecrane. Ştie ce vrea să spună şi o face fără a se abţine de la exagerări. Unde mai pui că de la imagine la actori şi la regie este impecabil. Jennifer Lawrence face o treabă excelentă, o posibilă nominalizare la Oscar, asta dacă Academia nu s-a plictisit deja să o nominalizeze, Javier Bardem vine cu o completare pe măsură, iar finalul este o harababură controlată, greu de imaginat, darămite de pus pe ecran.

Cum spuneam, e un film ce necesită răbdare, concentrare, şi care te face să îţi pui întrebări cu fiecare minut care trece, mai greu de digerat de un public care caută să se destindă într-o sală de cinema. Aşadar, dacă asta căutaţi, cel mai probabil nu merită să platiţi un bilet pentru el. Şi dacă o faceţi şi nu vă place, mai bine părăsiţi sala decât să comentaţi cu prietenii pe tot parcursul filmului orice vi se pare amuzant sau lipsit de sens (frustrări personale de după proiecţie).

 

 

 

Blade Runner (1982) – pregătire pentru Blade Runner 2049

Dacă vorbim despre Blade Runner (1982) trebuie mai întâi să precizăm despre care versiune vorbim; cu toate că din cele 7 existente publicul larg are acces la 3. Eu voi face referire în continuare la Final Cut, varianta din 2007 şi ultima apărută, prima făcută sub supravegherea regizorului Ridley Scott, fără alte intervenţii. O recomand pe aceasta şi pentru că imaginea şi efectele speciale sunt actualizate pentru perioada actuală.

Intrând în paine ca un bun brutar spun de pe acum că Blade Runner nu este degeaba considerat un clasic al genului SF, şi un clasic pur şi simplu; cu toate că la momentul apariţiei nici recenziile şi nici încasările nu îi validau realizarea lui Scott, o adaptare aproximativă după un roman SF al lui Philip K. Dick, care ne plasează într-un viitor distopic populat de maşini zburătoare, androizi şi vânători de recompense.

br3

Atmosfera de film noir merge mână în mână cu cadrul science-fiction, Harrison Ford captează atenţia de la primul cadru şi îl aduce la viaţă pe Rick Deckard, un erou într-o continuă căutare a deciziei corecte moral şi a propriei persoane. Plecat în căutarea unor „replicanţi” (androizi identici cu oamenii, dar superiori fizic) răsvrătiţi ne va face să ne punem întrebări legate de natura umană şi esenţa a ce înseamnă să fii uman. Pe fondul unei investigaţii poliţieneşti filmul atinge subiecte sensibile, mai ales în contextul tehnologic actual, probabil un motiv pentru slaba prestaţie din ’82 fiind şi noutatea subiectului.

Aşadar cu un scenariu solid, o regie impecabilă şi o altă interpretare de ţinut minte a lui Rutger Hauer în rolul lui Roy, Blade Runner este un film ce merită o privire pentru cei care nu au avut încă ocazia, moment ideal înaintea vizionării sequel-ului Blade Runner 2049 ce rulează deja în cinema. În retrospectivă, consider că este necesar să vedeţi primul film înaintea acestei continuări pentru o apreciere corectă.

Am spus la început că mă refer la Final Cut, şi deşi nu am intrat in detalii, cele două mari diferenţe sunt un voice-over al lui Deckard şi finalul fericit prezent în celelalte, faţă de cel ambiguu al acestei versiuni. În cadrul poveştii elementele astea sunt esenţiale. Mai jos o să las cele trei short-uri scoase de producători înaintea lansării sequel-ului, interesante, fără relevanţă în film, dar hei, unul este un anime de 15 minute, voi alegeţi.