Toate articolele de elenaraicu

Fragmente de vieți paralele

Săptămâna aceasta s-a deschis la Cinema “Elvire Popesco” cu proiecția de presă a noului proiect semnat Radu Jude, documentarul “Țara moartă”. Prezentarea oficială îl descrie ca “un eseu documentar compus din peste 500 de fotografii din cele peste 8500 ale colecției Costică Acsinte, texte de Emil Dorian și fragmente de pe coloana sonoră a filmelor de propagandă din anii ’30-’40”.

Pentru spectator, este o invitație de a răsfoi un album foto surprinzând fragmente din viața cotidiană de acum 70-80 de ani, momente publice și momente private, portrete individuale, de familie sau de grup, pe o coloană sonoră parcă desprinsă dintr-o altă lume, sugerând o altă viață. Imaginea și sunetul creează astfel în mintea spectatorului vieți paralele, pentru că par imposibil de adus împreună – oameni în costume de baie, făcând plajă sau înotând, ‘acompaniați’ de povestea drumului spre lagăr a mii de evrei, înghesuiți în vagoane, lipsiți până și de apă, pe care ajungeau să o plătească chiar și 20.000 lei paharul.

Dacă imaginea îl pune uneori pe spectator în postura de a pătrunde în intimitatea unor momente de familie (spre exemplu, părinți plângând lângă coșciugele copiilor), întrebându-se cât de etică este o astfel de invadare, sunetul, prin fragmentele citite de însuși Radu Jude din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian, îi dezvăluie ororile petrecute vreme de un deceniu (1937-1946) împotriva evreilor din România. Cu atât par acestea mai grozave, cu cât sunt alternate cu discursuri sau cântece propagandistice, care ridică în slăvi poporul roman, ospitalier, tolerant, milos, precum și pe conducătorii săi. Românii botezați în religia creștină își păstrează tradițiile de marile sărbători, Crăciun, Bobotează sau Înviere, Generalul Antonescu face apel către aceiași creștini să se întoarcă la tradiția milei și întrajutorării. Și în același timp, evreii trăiesc zeci de ani într-unul singur, unele după altele “zile cenușii, friguroase și pătate de sânge”.

Filmul-documentar al lui Jude atinge o coardă sensibilă, dar numai dacă spectatorul îi permite aceasta, cu atât mai mult cu cât regizorul este hotărât să lase în seama sa interpretarea titlului și a filmului însuși. O decizie care pare să indice că spectatorul este esențial în înțelegerea filmului, cu un rol asemănător cititorului unei cărți, așa cum este descris de poetul și prozatorul Cătălin Pavel – “Produsul final se datorează amândurora [scriitor și cititor] și este tocmai libertatea pe care și-o ia cititorul de a interpreta, în moduri pe care nu le poți anticipa, textul tău, care duce la deschiderea lui finală, pe care tu de asemenea nu o poți anticipa” (în emisiunea Identități Culturale din 17 mai 2017).

“Țara moartă” poate așadar să nu facă referire la moartea – ca fenomen – care a atins hotarele României în preajma și în timpul celui de-al doilea Război mondial, și nici măcar la crimele  împotriva evreilor, pe care se concentrează povestea filmului, cât mai degrabă la moartea spirituală a unei națiuni care s-a implicat sau le-a tolerat pe acestea. O interpretare susținută de titlul în engleză, “The Dead Nation”. Jude reușește de asemenea să creeze un pod între trecut și prezent, filmul încheindu-se cu un fragment profetic din jurnalul lui Emil Dorian: “Apoi vor veni alegerile și vom continua să reconstruim țara și să re-educăm oamenii”.

“Țara moartă” reprezintă o incursiune în trecut care nu ar trebui ratată, indiferent de poziția spectatorului față de evenimentele schițate aici. O călătorie care trebuie făcută fără prejudecată, lăsându-te în voia văzului și a auzului, în ciuda contradicțiilor pe care cele două simțuri le creează pe parcursul vizionării. Sursă  foto: cinemagia

Anunțuri

Contele de Monte Cristo (IV)

Ultimele 5 ecranizări ale romanului dumasian sunt cât se poate de diferite una faţă de cealaltă. Nu numai că unele sunt mini-seriale şi altele filme de televiziune sau cinema, că două sunt franţuzeşti şi în celelalte se vorbeşte engleză sau rusă. Cu excepţia a două ecranizări (1979 şi 1988), care pot fi caracterizate drept destul de fidele romanului, celelalte schimbă povestea şi mesajul ei în mod dramatic.

1974, Marea Britanie-Statele Unite, Richard Chamberlain, David Greene

Unul din cele mai cunoscute şi apreciate filme bazate pe Contele de Monte Cristo, această ecranizare pune accentul mult prea mult pe ideea de răzbunare (fie a Contelui, fie a lui Haydée) şi distorsionează relaţia Contelui cu Dumnezeu. În plus, Monte Cristo nu este pentru personajul dumasian decât o mască, de purtat doar până îşi duce la bun sfârşit planul de răzbunare şi pe care o poate apoi abandona pentru a fi din nou Edmond Dantès – o regresiune contrară poveştii originale. Richard Chamberlain nu reuşeşte, cu toată carisma să, să compenseze lipsurile filmului, iar Contele lui este departe de personajul literar. Un rol bun îl face însă Louis Jourdain, care revine în povestea lui Dumas după interpretarea personajului principal în 1961, de dată această în pielea procurorului De Villefort. Per total, pentru mine, această ecranizare este un exemplu clar de “aşa nu”. Disponibil pe DVD.

1979, Franţa-Germania-Italia, Jacques Weber, Denys de La Patellière (4 episoade de circa o oră şi jumătate fiecare)

Această mini-serie este aplaudată ca fiind fidelă poveştii lui Dumas şi într-adevăr multe scene sunt redate aproape literar. Totuşi, interpretarea personajelor este prea teatrală: cuvintele sunt, dar lipseşte emoţia. Singurul sau cel puţin printre puţinii care reuşesc să dea viaţă personajului interpretat este Jean-François Poron, în rolul mai sus amintitului De Villefort. Disponibil pe DVD.

1988, Rusia-Franţa, Viktor Avilov, Georgi Yungvald-Khikevich (3 episoade de circa o oră fiecare)

O ecranizare care aduce destule schimbări în poveste, dar care cu siguranţă reuşeşte să surprindă în mod plăcut. La fel ca în cazul mini-serialului norvegian din 1965, nu există subtitrări. Dar în asta constă mare parte din frumuseţea filmului. Povestea fiind respectată în linii mari, atenţia spectatorului poate fi îndreptată asupra limbajul non-verbal, asupra decorului mult mai bogat, colorat şi plin de viaţă comparativ cu filmul norvegian, asupra costumelor şi bijuteriilor (uneori poate prea ostentative) şi, desigur, asupra frumoasei grădini de la Auteuil. Coloana sonoră, tipic rusească, poate fi greu de înţeles şi acceptat mai ales la început, dar aduce fără îndoială un plus etnic ecranizării. Recomand călduros. Disponibil (mai greu) pe DVD.

1998, Franţa-Germania-Italia, Gérard Depardieu, Josée Dayan (4 episoade de circa o oră şi 40 de minute fiecare)

Acesta este filmul lui Gérard Depardieu. Dar nu în sensul că face un rol excepţional ca Monte Cristo, ci că din tot filmul nu reiese decât că actorul francez îşi dorea să joace acest rol, în stilul lui. Între eroul lui Dumas şi personajul lui Depardieu sunt mai mult diferenţe decât asemănări, începând cu aspectul fizic, imensa poftă de mâncare şi  de viaţă (unde poate fi amintită şi amanta sa) şi încheind cu inexistenţa infailibilităţii. Nu numai că Faria nu îl învaţă bunele maniere, ci îl şi încurajează în a-şi urma planul de răzbunare. În plus, pentru acest Monte Cristo, noua lui identitate este doar o mască, la fel că la personajul lui Richard Chamberlain din 1974:

Crois-tu que j’aime être le Comte de Monte Cristo? C’est un homme terrible, impitoyable et froid. Mais ce n’est pas moi qui ai voulu devenir cet homme-là. Oui, il me suffisait d’être Edmond Dantes. Je n’attendais rien d’autre de la vie. […] En essayant de tuer le jeune marin qui ne demandait rien à personne, ils ont fait naitre le vengeur qui vient à leur demander les comtes. Bien, tant pis pour eux

Numai că, spre deosebire de acesta, Contele lui Depardieu reuşeşte să aibă parte de happy end-ul de tip hollywoodian alături de Mercédès. Disponibil pe DVD.

2002, Statele Unite, Jim Caviezel, Kevin Reynolds

Povestea este aici mult simplificată şi multe personaje nu reuşesc să se dezvolte după planul lui Dumas. De altfel, scenariul se bazează destul de mult pe versiunea lui Charles Fechter a poveştii şi nu pe povestea originală, cea mai bună dovadă fiind transformarea lui Albert în fiul lui Dantès. Per total, Reynolds pare să fi găsit reţeta perfectă (nu pentru o ecranizare, ci pentru film în general): imagine clară, frumoasă, cadre bune, ‘tablouri’ memorabile, adrenalină şi acţiune, scene de dragoste, muzică superbă. Şi totuşi echilibrul filmului nu este perfect: se pune foarte mult accent pe experienţa din închisoare şi mai ales pe episodul evadării, care este filmat în detaliu şi care ocupă o bună parte din durata totală a filmului. Apoi totul se petrece într-un ritm destul de alert, contrar a ceea ce a vrut Dumas, dar şi a dorinţei exprimate de personajul lui Caviezel:

Death is too good for them. They must suffer as I suffered. They must see their world, all they hold dear… ripped from them as it was ripped from me

Planul lui Jacopo (adus aici în prim-plan), deşi nu este transpus în realitate literal, indică foarte bine felul în care se derulează acţiunea:

Why not just kill them? I’ll do it. I’ll run up to Paris… bam, bam, bam, bam! I’m back before week’s end. We spend the treasure. How is this a bad plan?

În plus, toţi duşmanii lui Monte Cristo se fac vinovaţi de acelaşi păcat: iubirea de bani. Şi totuşi, această ecranizare introduce una din temele majore ale romanului, de multe ori neglijată: credinţa în Dumnezeu şi relaţia eroului cu Divinul. Mercédès este cea care îşi asumă aici rolul mântuitor al lui Haydée şi care reuşeşte să-l facă pe Conte să renunţe la răzbunare şi să-l regăsească pe Dumnezeu. Iar Contele lui Caviezel, deşi nu copia fidelă a personajului literar, se apropie destul de mult ca fizic de acesta şi are o eleganţă deosebită, subliniată şi de costumele simple dar maiestuoase. Disponibil pe DVD.

Vizionare plăcută, orice film din listă aţi alege! Recomandarea mea este să (re)citiţi romanul, eventual chiar în franceză, este o bijuterie!

sfârşit-

Bonus: dacă vă interesează o analiză a romanului şi a acestor ecranizări concentrată pe personajul Haydée şi pe rolul ei în poveste, vă invit să citiţi articolul meu “The Count of Monte Cristo between 1844 and 2002. Losing Haydée”, disponibil pe site-ul Société des Amis d’Alexandre Dumas.

Episoadele I, II şi III.

Contele de Monte Cristo (III)

Anii 60 reprezintă o perioadă interesantă din perspectiva ecranizărilor Contelui de Monte Cristo. În mai puţin de 10 ani, au fost realizate 5 ecranizări în 5 ţări europene, prezentând 5 viziuni diferite ale poveştii. În plus, fiecare ecranizare pare să sublinieze o altă trăsătură o Contelui, care uneori nici nu se regăseşte în personajul lui Dumas, sau care este mult exagerată faţă de roman.

1961, Franţa, Louis Jourdan, Claude Autant-Lara (2 părţi)

Louis Jourdan interpretează fără idoiala cel mai sensibil şi dramatic Edmond Dantès / Conte de Monte Cristo. Îndepărtându-se de personajul literar, acest Dantès este gata să renunţe la viaţa de marinar pentru a deveni soţul unei temătoare Mercédès. Plângându-se de soarta sa nedreaptă, nu este consolat de Abatele Faria, aşa cum arată Dumas. Dimpotrivă, Faria îl găseşte vinovat de indiferenţă faţă de suferinţa altora, o indiferenţă venită din fericire. Monte Cristo oscilează între caracterul său necruţător care îl împinge la răzbunare şi sensibilitatea sa naturală, la care se adaugă şi iubirea pentru Mercédès. Finalul îl găseşte pe Conte plin de remuşcări, intenţionând să părăsească Franţa. Neindiferent la rugămintea lui Mercédès de a rămâne cu ea, îi spune că personajul Contelui trebuie să dispară, pentru a-i permite altcuiva (Dantès, evident) să se reîntoarcă într-o bună zi. Astfel, se respectă cumva ideea din finalul romanului – “aşteaptă şi speră”, deşi intenţia de a reface cuplul iniţial Dantès-Mercédès nu respectă evoluţia personajului principal. Disponibil pe DVD.

1964, Marea Britanie, Alan Badel, Peter Hammond (12 episoade de circa 30 de minute fiecare)

Mini-serialul britanic oferă, după ecranizarea mexicană din 1942, un al doilea exemplu de fidelitate ridicată faţă de roman. Personajul principal capătă aici nu numai un accent britanic, dar şi o nobleţe mai rece decât cea franceză. Cu toate că are şi unele lipsuri iar unele scene sunt cam teatrale, acest mini-serial merită vizionat pentru că este, asemenea ecranizărilor mute, un supravieţuitor. Decenii întregi a fost considerat pierdut, ca multe alte bijuterii cinematografice englezeşti, dar a fost regăsit de curând şi restaurat, astfel că acum este disponibil pe DVD.

1965, Norvegia, Knut Risan, Kent Nilsen şi Alfred Solaas (4 episoade de circa o oră fiecare)

Pentru toţi cei care nu ştiu limba norvegiană, vizionarea acestui mini-serial reprezintă o adevărată provocare, care merită însă acceptată. În aceste condiţii, atenţia spectatorului care cunoaşte romanul se va îndrepta spre vizual (jocul actorilor, decor, costume etc.) şi chiar dacă vor rămâne replici, gesturi sau scene neînţelese, un spectator răbdător va fi răsplătit în final, mai ales că există şanse mari să înveţe măcar câteva cuvinte norvegiene. Povestea originală este respectată în linii mari, ceea ce facilitează înţelegerea acţiunii. Există evident şi unele digresiuni, dar acestea pot fi uşor interpretate printr-o atenţie deosebită asupra jocului actoricesc. Mult mai sărac în decoruri naturale, filmul se concentrează în general asupra scenelor de interior. Disponibil gratuit pe site-ul televiziunii norvegiene (fără subtitrări).

1966, Italia, Andrea Giordana, Edmo Fenoglio (8 episoade de circa o oră fiecare)

Este cea mai lungă ecranizare a romanului dumasian, ceea ce poate da naştere, în mintea şi inima spectatorului, speranţei de a vedea o reprezentare cât mai fidelă a poveştii Contelui de Monte Cristo. Cei ce au această speranţă, vor fi însă dezamăgiţi, pentru că filmul se îndepărtează, în detalii, de roman. Chiar şi aşa, nu este o ecranizare de ratat, mai ales pentru un spectator avizat, care va şti să umple golurile lăsate în poveste şi care se va putea amuza identificând acele detalii, uneori foarte mici, care o distanţează de povestea originală. De menţionat şi că Andrea Giordana are o abordare cam prea teatrală a personajului – suficienţa de sine pe care o afişează ar trebui să-l apropie de personajul literar, care dă dovadă de o superioritate aproape divină faţă de toţi ceilalţi, dar tocmai această trăsătură îl pierde. Disponibil pe DVD.

1969, Spania, Pepe Martín, Pedro Amalio López (17 episoade de circa 30 de minute fiecare)

Următoarea ecranizare ca lungime, după serialul italian. Ca şi acesta, sau chiar mai mult decât acesta, păcătuieşte în faţa unui iubitor al romanului printr-o îndepărtare, uneori gravă, de acţiunea descrisă de Dumas. O notă interesantă este dată de prezenţa multor actori în vârstă, ca urmare a încercării de a-i aduce împreună pe marii actori spanioli ai vremii. Această distribuţie are şi consecinţe ciudate sau amuzante – Eugénie Danglars, de pildă, pare să aibă cam aceeaşi vârstă cu tatăl ei, iar scenele dintre ea şi Danglars sunt deci neverosimile. Printre puţinele personaje interpretate de actori tineri sunt Mercédès, prea teatrală şi deci neconvingătoare, şi Haydée, mult diferită de personajul literar, afişând multă teamă şi lipsă de convingere în legătură cu răzbunarea morţii tatălui ei. Cât despre Conte, aici este un personaj nu foarte bine conturat, ci prezentat mai degrabă fragmentat: tandru până la pasional faţă de Haydée, fără a se înţelege însă dacă comportamentul lui este dictat de ceva mai mult decât un interes în a se răzbuna pe un duşman comun, mai ales că ea dispare brusc din poveste după procesul lui Fernand; deosebit de afectuos cu Albert; într-o relaţie de “prietenie” cu Danglars, care nu este însă explicată de acţiunea filmului; dorind să se răzbune pe duşmanii săi şi totuşi părând să nu aibă (prea mare) legătură cu ce li s-a întâmplat lui Fernand şi lui Villefort. Toate cele 17 episoade sunt disponibile gratuit în arhiva TVE (fără subtitrări).

-va urma-

Episoadele I şi II.

Reversal of Fortune (1990)

Pe 16 martie 1982, americanii primeau aprobatori condamnarea la 30 de ani de închisoare a lui Claus von Bülow pentru două încercări consecutive de a-şi ucide soţia, Sunny von Bülow, în decembrie 1979 şi decembrie 1980. Pentru recursul de la Curtea Supremă din Rhode Island, von Bülow apela la profesorul Alan Dershowitz, autor în urmă acestei experienţe al cărţii Reversal of Fortune: Inside the von Bülow case (1985). La cinci ani de la apariţia acestui volum, se lansa filmul Reversal of Fortune (1990), în regia lui Barbet Schroeder, cu scenariul adaptat asigurat de Nicholas Kazan şi avându-i în rolurile principale pe Jeremy Irons (Claus von Bülow), Glenn Close (Sunny von Bülow) şi Ron Silver (Alan Dershowitz).

Filmul ilustrează pregătirea recursului de către Alan Dershowitz şi echipa sa, cele două întâmplări din 1979 şi 1980 fiind prezentate în flashback-uri. Într-un mod ingenios, Schroeder alege să îi dea rolul de narator lui Sunny von Bülow, ea introducând spectatorul, căruia i se adresează direct, în povestea filmului: “This was my body. On December 27, 1979, I lay în bed all day. Whether I was asleep or in a coma later became a subject of dispute. […] Second coma. My pulse was 38, my temperature 81.6 degrees. […] I never woke from this coma and never I will. I am what doctors call ‘persistent vegetative’, a vegetable. According to medical experts, I could stay like this for a very long time, brain-dead, body better than ever. […] You are about to see how Claus von Bülow sought to reverse or escape from that jury’s verdict”. Tot ea prezintă şi concluziile: “Claus von Bülow was given a second trial and acquitted on both counts. This is all you can know, all you can be told. When you get where I am, you will know the rest”. Iar între cele două momente de început şi sfârşit, mai are şi alte intervenţii prin care comentează întâmplările relatate. Realizat în 1990, Misterul familiei von Bülow nu menţionează totuşi divorţul lui Claus de soţia sa, în 1987, şi, de data aceasta neavând cum, moartea lui Sunny von Bülow în 2008 (tot decembrie), după aproape 28 de ani de comă.

Filmul nu încearcă să îl disculpe în faţa spectatorului pe Claus von Bülow, ci lasă suspiciunea să planeze asupra lui. În timp ce profesorul Dershowitz îşi schimbă complet părerea despre el (de la “Oh, he did it. He did it” la “I now believe Claus is innocent”, trecând prin “True or not, we’ve gotta convince the judges that you are innocent”), chiar înainte de a afla că recursul a fost câştigat, ni se prezintă o ipoteză în care von Bülow nu a ucis-o pe soţia sa, dar a ‘ajutat-o’ în încercarea ei de a se sinucide: “This time he wants her to succeed”. Iar scena finală, în care von Bülow cere la farmacie, în glumă dar cu o figură extrem de serioasă, un flacon de insulină, lasă spectatorul pe deplin confuz. În plus, felul în care se tot declară nevinovat ne face să ne întrebăm: este el cu adevărat nevinovat sau doar joacă, extrem de bine, rolul unui om nevinovat?

Claus von Bülow: I want the best people in the world on our side, the most prestigious experts. Nobel prize-winning scientists, some of your colleagues at Harvard.

Alan Dershowitz: Wait a minute, Claus. We got a little problem, OK? People like that, we can’t control. They find one incriminating fact, they’ll tell the world.

Claus von Bülow: I’m not afraid, Alan. Let the chips fall where they may.

Alan Dershowitz: That’s what an innocent man would say.

Claus von Bülow (zâmbind): I know.

Claus von Bülow: […] isn’t the truth the simplest way, Alan?

Claus von Bülow: Innocence has always been my position.

Îndoiala privind vinovăţia sau nevinovăţia lui von Bülow este alimentată şi de remarcile făcute de Sunny, care se întreabă (şi astfel îl face şi pe spectator să se întrebe) dacă soţul ei este diavolul: “Looking at him now, the issue seems simple. Is he the devil? If so, can the devil get justice? And all this legal activity… is it in Satan’s service?”. Trebuie remarcată aici şi coloana sonoră, semnată de Mark Isham, care subliniază această stare de incertitudine, prin tonalităţi închise, intense, cu o greutate aproape palbabilă. După cuvinte şi muzică, merită amintită şi imaginea: prezentarea lui von Bülow cu faţă parţial umbrită, când îi răspunde profesorului Dershowitz că nici nu-şi poate imagina cât este de “ciudat”.

Aşa cum a observat şi Academia Americană de Film, care l-a răsplătit pe Jeremy Irons cu un Oscar pentru rolul lui Claus von Bülow, Reversal of Fortune este dominat de elegantul actor britanic. Irons îl interpretează pe “ciudatul” aristocrat european cu măiestrie: un om cu clasă, atât de apreciată pe bătrânul continent, dar mult mai puţin în America (“In America, it’s fame rather than class”), enigmatic, cinic, arogant, impasibil (“Of course I care, Alan. It’s just that I don’t wear my heart on my sleeve”). Un om care declara că îşi iubeşte soţia şi îi pasă de soarta ei, chiar dacă nu îşi arată sentimentele, dar care vorbeşte despre ceea ce s-a întâmplat ca despre o “neplăcere” (care are şi beneficiile ei: “Now, after all this unpleasantness, I always get the best table”) sau ca despre o piesă de teatru (“The second [coma] was much more theatrical”), şi care este capabil să facă glume precum: “What do you give a wife who has everything? An injection of insulin” sau “How can one define a fear of insulin? Claus-trophobia”. Un om care nu îşi poate ordona sentimentele: “Of course I still love [Alexandra]. And hate her. Alexandra, Sunny, Andrea… I love them all”. Atitudinea lui enigmatică este dublată de felul său de a vorbi: foloseşte propoziţii scurte, la obiect (“Sunny loved Christmas”, “Sunny was unwell”), sau dimpotrivă fraze pompoase (“Strange aş it may seem now, în retrospect…”). După cum îi spune şi profesorul Dershowitz, nu este o persoană uşor de înţeles, şi de aceea îi este greu să aibă încredere în el: “It’s very hard to trust someone you don’t understand”.

Interesant de urmărit în filmul lui Schroeder este şi cum îşi organizează profesorul Dershowitz echipa, apelând la actuali şi foşti studenţi, şi la foşti colegi de facultate, fiecare cu o anumită calitate de mare ajutor în găsirea căii potrivite pentru a câştigă: “I need someone with your judgement, someone to watch what I’m doing and occasionally remind me about the law”, “You’re a former prosecutor, conservative. […] you’re smarter than the Rhode Island DA. If I can beat your arguments, I can destroy his”, “Everything is political. I don’t think that way. You do”, “Out of all my ex students, no one can assimilate information as quickly as you two”. Toţi cei adunaţi sunt împărţiţi în diferite echipe, fiecare având o temă pe care să se concentreze (insulina de pe ac, notiţele lui Brillhofer, geanta neagră, percheziţia ilegală, Curtea Supremă din Rhode Island), care este şi imprimată pe tricourile pe care le poartă. Termenul scurt (45 de zile) îi adună pe toţi în casa profesorului Dershowitz, transformată astfel în ‘birou’, unde discută cazul în timpul meselor sau a meciurilor de baschet. Replicile profesorului oferă spectatorului şi o perspectivă din interior asupra lumii avocaţilor: “A lawyer prays for an innocent client”, “Never let defendants explain. Puts most of them in an awkward position. […] Lying”, “If lawyers only defended the innocent, there’d be just ten lawyers in the country”, “[…] the system is there for the one innocent person who was falsely accused”, “most cases are won in the field, not in court”, “A good lawyer is part psychiatrist, detective, logician” (Sarah).

Revenind la cazul von Bülow, Dershowitz subliniază că verdictul pe care trebuie să-l anuleze este dublu: legal şi, mai important încă, moral: “The more dangerous conviction is the absolute certainty of the American people that Claus is guilty”. Este aşa cum remarcă şi Sunny: “To most of you, my name means ‘coma’. My second marriage means ‘attempted murder’. Everything before, everything beautiful, does not exist în the public mind. […] And certainly no one cares about Claus, the way he was when I fell în love with him”. Totuşi, Dershowitz îl lasă pe von Bülow, în final, să se descurce singur cu partea morală: “Legally this was an important victory. Morally, you’re on your own”.

Reversal of Fortune este un film plin de suspans, cu o acţiune intensă, care se joacă cu mintea spectatorului, schimbându-i permanent părerea despre personajul principal. Aminteşte cumva de Suspiciunea (1941) lui Hitchcock, în care Johnnie (Cary Grant) era aruncat din lumina nevinovăţiei în întunericul vinovăţiei şi invers. Numai că, în final, spectatorul afla că Johnnie era nevinovat. Cât despre Claus van Bülow, aşa cum subliniam mai devreme, filmul se încheie fără a rezolva definitiv problema (ne)vinovăţiei sale.

Alan Dershowitz: You’re a very strange man.

Claus von Bülow: You have no idea.

Contele de Monte Cristo (II)

Încheiam primul episod din seria “Ecranizărilor Contelui de Monte Cristo” cu un film franţuzesc din 1929, an care marca începutul sfârşitului pentru filmul mut. Romanul lui Dumas nu a trebuit să aştepte însă mult pentru a fi ecranizat şi în epoca filmului sonor. În 1934, după 26 de ani de la prima ecranizare mută, tot americanii lansau şi prima adaptare cinematografică vorbită. Iar în următoarele două decenii, Franţa (în co-producţie cu Italia) şi Mexic (a doua oară în co-producţie cu Argentina) se ‘duelau’ în ecranizări, Franţa realizând şi prima versiune color (în 1954). Interesant este şi faptul că cele două filme franţuzeşti au fost regizate de acelaşi Robert Vernay, prezentând totuşi două viziuni foarte diferite ale poveştii celebrului Conte.

1934, Statele Unite, Robert Donat, Rowland V. Lee

La fel ca în precedentele două versiuni americane, şi aici se reface cuplul iniţial Dantès-Mercédès, în bună tradiţie a happy-end-ului din filmele americane. Şi dacă în 1922 se inventa o poveste de dragoste între Albert şi Haydée, aici se inventează o poveste între Albert şi Valentine. O altă schimbare majoră adusă poveştii lui Dumas priveşte procesul lui Fernand: la fel ca în filmul din 1929, scena din roman este înlocuită cu un spectacol de tablouri vivante, dedicat aici faptelor ‘eroice’ ale lui Fernand la Yanina, fapte pe care Haydée le contrazice public, la îndemnul Contelui. Un proces există totuşi în film, după duelul lui Monte Cristo cu Albert, Contele fiind acuzat de către Villefort de spionaj, atac asupra gărzilor Castelului If, distrugerea structurii închisorii prin săparea tunelului şi uciderea Abatelui Faria pentru a-i lua comoara. Merită vizionat pentru însemnătatea istorică (primul film vorbit). Disponibil pe DVD.

1942, Mexic, Arturo de Córdova, Roberto Gavaldón şi Chano Urueta

Pentru cei care doresc să vadă o ecranizare cât mai apropiată de roman, aceasta este una din puţinele opţiuni. Povestea se desfăşoară în mare parte într-un ritm asemănător cu romanul, deşi unele episoade secundare sau relaţii ale Contelui cu alte personaje nu sunt îndeajuns exploatate. În plus, personajul lui Arturo de Córdova este mult mai pasional decât Contele lui Dumas. Sfârşitul este cel propus de scriitorul francez, doar că într-o notă mult mai ‘pământească’: Contele alege să rămână cu Haydée pentru că o iubeşte, dar iubirea ei nu are pe deplin rolul mântuitor din roman. Disponibil (mai greu) pe DVD.

1943, Franţa-Italia, Pierre Richard-Willm, Robert Vernay (2 părţi)

La fel ca personajul interpretat de Richard-Willm, această ecranizare are o eleganţă rece, ajutată şi de imaginea în alb-negru. Contele nu ezită să se joace cu destinele celorlalţi, iar Haydée este aici mai degrabă o parteneră de ‘afaceri’ decât o (fiică) iubită. Deşi se păstrează finalul din roman, aici Contele recunoaşte că “je suis de ceux qui n’aiment qu’une fois” (deci o iubeşte doar pe Mercédès) şi că, împlinindu-şi misiunea, “ma vie est sans intérêt maintenant”. Îl recomand pentru eleganţa sa. Disponibil pe DVD.

1954, Franţa-Italia, Jean Marais, Robert Vernay (2 părţi)

După un deceniu, Vernay se întoarce la romanul lui Dumas şi îi oferă o imagine nouă, de dată asta şi colorată. Contele lui Jean Marais este mult mai pasional în comparaţie cu cel al lui Richard-Willm, dar şi el este încă îndrăgostit de Mercédès, doar că de data aceasta ar fi gata să renunţe pentru ea la planul său de răzbunare. Interesant este că tocmai Abatele Faria, aici un adevarat conspirator, este cel care îl îndeamnă la răzbunare: “quand la vengeance est au service de la justice, il n’y a rien de plus beau sur la terre”. Un alt detaliu interesant este identitatea pe care Contele şi-o asumă în faţa inspectorului general al închisorilor: Honoré de Balzac (de ce nu oare Alexandre Dumas?). Deşi se îndepărtează destul de mult de roman, este printre ecranizările mele preferate, per total – asta şi pentru felul în care au portretizat-o pe Haydée, mai ales în decorul oriental. Disponibil pe DVD dublat în limba germană.

1954, Argentina-Mexic, Jorge Mistral, León Klimovsky

Filmul începe cu spectacolul de operă la care participă Contele după audierea lui Fernand, însă aici împreună cu Haydée, care primeşte toate onorurile în raport cu poziţia sa socială, acum cunoscută. Contele este provocat la duel de Albert, pentru a-l fi denigrat pe tatăl sau, aici academician în cadrul Academiei Naţionale de Istorie. Acasă, fire prevăzătoare, Contele începe să îşi scrie povestea, care astfel se derulează în faţă spectatorului, şi termină chiar când îşi face apariţia Mercédès. Urmează apoi o scenă foarte pasională între Conte şi Haydée, care anunţă finalul la fel de pasional şi subliniază faptul că Jorge Mistral dă viaţă aici unui Conte cu sânge latino. Disponibil (mai greu) pe DVD.

-va urma-

Episodul I.