Toate articolele de anavbarbu

Scurt metraje de la marele picnic ShortsUP, ediția 3 + unul via MUBI

Intensitatea conectării permanente la informație ne-a adus spre limita de jos a răbdării. Deja devine o virtute lăudabilă că cineva citește sau preferă filme mai lungi, să zicem, Pacientul englez? (2h42min, conform paginii imdb).

Scurt-metrajele par să rezolve dilema consumatorului modern de cinema. E drept, că după o zi de proiecții de scurt metraje, mai ales dacă sunt variate, pe teme interesante, te simți foarte sau chiar prea ”culturalizat”. Cam ca mine la prima seară de picnic în Grădina Botanică din București, la ediția a treia de ShortsUp. E prima oară când merg la ShortsUp, dar promit că la a patra ediție mă voi duce și în a doua seară.

Tigri la coadă (animație, r. Benoît Chieux, Franta, 2014) e o parabolă asupra muncii, iar morala pare a fi ”fă ce-ți place și nu o să mai muncești nici o zi din viață”. Bănuiesc că e vorba de ceva inspirat la bază de o poveste populară chineză, iar stilul de animație, foarte potrivit cu firul narativ, te duce cu gândul la ilustrațiile unei cărți.

97 % (r. Ben Brand, Olanda, 2013) – sau cât de mult lăsăm virtualul să ni se infiltreze în viață, inclusiv în capitolul amoros, riscând câteodată să nu mai trăim în prezent și să fructificăm ocaziile care ni se oferă.

Țărmul (r. Terry George, Marea Britanie, 2011) – de departe cel mai amuzant metraj, filmul irlandez arată regăsirea peste ani a doi prieteni buni, unul emigrat în America, venit cu fiica lui să reviziteze locurile din care se trage, iar celălalt, rămas acasă, la ”datorie”. E în stare legătura lor să arunce lumină peste ”păcatele tinereții” și să alunge demonii care au afectat-o?

Alergând (r. Matan Rochlitz & Ivo Gormley, Marea Britanie, 2013) – documentarul ăsta mi-a mers la suflet, și nu doar pentru că și eu sunt alergătoare. Ideea să adresezi întrebări existențialiste celor care trebuie să își gestioneze oricum efortul pe o perioadă mai lungă de timp aduce și un plus de onestitate interacțiunii, și o garanție că ce e transmis nu e tratat superficial. Dacă ești în stare să vorbești când alergi, și ce iese e coerent, e clar că nu e o temă tratată ”la prima vedere”. Pe scurt, o foarte frumoasă mostră concentrată de umanitate.

4:15 P.M. Sfârșitul lumii (r. Cătălin Rotaru, Gabi Virginia Șarga, Romania, 2016) – singura intrare românească din seara de sâmbătă de la ShortsUp, și clar cea mai deprimantă, cu trimiteri filosofice și religioase. Umorul negru și finalul deschis echilibrează întrucâtva temele tragice abordate.

Talismanul salvator (r. Matthew Moore, Australia, 2013) e cap-coadă un ”feel-good experience”.  Un copil pasionat de pietre și semnificațiile lor energetico-ezoterice compensează pentru viața ”de zi” unde e bruscat de colegi cu existența de noapte în care devine ”răzbunătorul mascat” și se străduie să aducă lucrurile în armonie și echilibru în propriul cartier. Nu toată lumea ajunge să-și piardă inocența copilăriei într-un mod dramatic, iar aici avem un exemplu de caz opus, în care tocmai reconectarea cu ce e aparent rătăcit demult odată cu vârsta te poate aduce la liman.

8 (r. Aćim Vasić, Serbia/Suedia, 2010) – cu tente din Monty Python, aduce tot absurdul situațiilor și umorul într-o frântură de război care încă se petrece prin reprezentații de bază, doi soldați din tabere diferite.

Ras (animație, r. Fernando Maldonado, Jorge Tereso, Argentina, 2012) – o meditație în culori explozive asupra degradării naturii, mediului și în cele din urmă a planetei, văzute din punctul de vedere al unei maimuțe, cea mai apropiată ”rudă” a noastră și cea mai facilă dintre metafore.

Summer vacation

Și pentru că am mai vrut scurt metraje dar nu atât de tare cât să mă duc și la a doua seară de picnic în Grădina Botanică, MUBI mi-a sărit în ajutor.

Summer Vacation (2012) e o producție israeliană cu un triunghi amoros, care m-a făcut să îmi doresc să văd lung metrajul concentrat pe oricare din cele 3 personaje principale. Mai aveți fix 29 de zile să îl vedeți pe mubi.com, care variază oferta și face disponibil un film fix o lună. Go, go, go!

Anunțuri

Ultima zi de Anim’est, de la meh la (aproape) wow

Din cauze logistic-materiale, am ajuns doar la ultima zi de festival Anim’est Brașov, cu promisiunea să fac prezența mai conștiincios la ediția de toamnă din București. Tocmai pentru că urma să fie o singură zi, m-am ambiționat să urmăresc TOT ce era în program, veți vedea însă cu ce rezultate. Aveam în agendă:

Centrul Reduta
12:00 Pim și Pom: Marea aventură / The Big Adventure (70′); +6
14:00 Mune, gardianul lunii / Mune, le gardien de la lune (85′); +6
16:00 Romanian Re:Animation (80′); +14
18:00 Animation Worksheep Special Screening (60′); +16
20:00 Muntele magic (87′); +14

Piața Sfatului
21:30 Warm-up Music Videos
22:00 Battledream Chronicle (108′); +9

Înaintea cel puțin a primelor două proiecții, exista un tutorial live de câteva minute despre cum să îți faci propria animație cu stop motion. Foarte tare inițiativă și chiar o să încerc să pun și eu în practică ce am văzut acolo.

Pim și Pom: un film foarte drăguț, foarte potrivit pentru copii de șase ani plus, cum e descris. Înțeleg că e făcut după o serie de cărți – semn că industria începe devreme să monetizeze pe conținut original. Două pisici, una albă una neagră (hmmm, unde am mai auzit eu asta?) care au aventuri și peripeții foarte amuzante. Mi-am adus aminte de secvențe din Pisicile aristocrate, prilej bun de revedere

Mune, gardianul lunii: un film superb. De la stilul de animație, care mi-a picat mai bine decât cel de la Pim și Pom, până la conceptele folosite – publicul țintă era de vârstă mai mare și am simțit asta din plin. Gardienii lumii, unul al soarelui, unul al lumii, fac să se ”învârtă” lucrurile așa cum trebuie, iar amestecul de personaje e foarte original, de la animale fantastice la o familie de ceară, ființe vanitoase sau pasionate de flori.

Valoarea oricărui lucru creat, că vorbim de artă clasică sau obiecte, stă în cât de aproape de esență poate fi și cât de mult ”zgomot” are în corolar. Mie mi s-a părut un film foarte limpede din punctul ăsta de vedere și o bună alegere de vizionare, foarte relaxantă și (chiar) educativă

Romanian Re:Animation: o sumă întreagă de shorts, din diferite tehnici de animație, unele jucăușe, bijuterii de-a dreptul (Still, alive, r: Máthé Endre-Botund), altele meditații în desen la moarte, sacrificiu (Recunoștința, r: Ștefan și Andrei Scărlătescu), amintiri, iubire, (Voyage, r: Marian Poiană), existența urbană, de zi cu zi și arta (Loop, r: Claudia Ilea). Segmentul ăsta m-a făcut să simt într-adevăr că sunt parte dintr-un festival și fenomen de popularizare a artei de animație. Loved it!

Animation Worksheep Special Screening: a constat dintr-o selecție compusă din filme și produse animate realizate de trainerii de la workshopurile din 2016 și 2 videoclipuri realizate în mai, plus un segment de ”making of”. Aici lucrurile au luat o turnură un pic prea experimentală pentru gustul meu, dacă Luis Stockler a rămas în notițele mele de la primele secvențe, lucrările lui Udo Prinsen, ”Into spring” și ”KIJK” nu au reușit să mă prindă. La nivel experimental, filmele lui provocau granițele pe care trebuie să le depășești ca să descoperi noi zone între film, animație, muzică.

Filmul de seară din Piața Sfatului (Battledream Chronicle, 2015) l-am văzut cu grija plecării așa că mi-am promis c-o să îl revăd. Animația părea destul de corectă, fără să mă emoționeze cu ceva – dar la 400 de EUR cât a fost bugetul, nu e de mirare. Ce este, totuși, e faptul că a impresionat atât de mult și că e cotat destul de bine pe imdb și metacritic.

Concluziile mele de la Anim’est? Se fac animații excepționale românești, festivalurile mai au de lucru la partea de organizare, dar câtă vreme ”the heart is in the right place”, o să fie bine. Și mai vreau. O să fac tot posibilul să ajung și la București, la ediția din toamnă. Ne vedem acolo!

Pentru că va urma un post separat despre asta, menționez doar Muntele magic. E un film pe care n-am putut să îl urmăresc, în nici un caz din cauza lui. Se adunaseră toate vizionările de până atunci și efectiv n-am mai putut să mă concentrez, mai ales că e un veritabil documentar, nu conține ficțiune, care merita să fie privit și apreciat pe îndelete. Cât am putut vedea din el, aproximativ un sfert, m-a ridicat foarte tare ștacheta cu privire la orice film de animație, să zicem cel puțin ”neconvențional”. Până când o să-l revăd, nu pot să zic mai multe – vă invit să îl vedeți și schimbăm impresii după ce voi scrie recenzie specială pentru el.

Attack on Titan (Shingeki no Kyojin) – SE01

Introducere în lumea animeurilor – Attack on Titan este primul meu anime, ales cu foarte mare grijă în urma parcurgerii unor articole de genul ”cu ce anime să încep dacă sunt n00b total”.

Ce mi-a atras atenția și m-a făcut să îl urmăresc a fost prezentarea care a conținut cuvintele ”distopie” și ”Hunger Games”. Boy oh boy, did that deliver! Singurele momente când mă pot dezlipi de ecran sunt cele în care pic de somn și nu mai urmăresc firul a ce se întâmplă – dar în rest, absolut nimic de la serialul ăsta nu e slab sau neinteresant.

attack-on-titan-e1438387346853

Sursă imagine: aici.

Bineînțeles, sunt episoade mai reușite decât altele, unele mai interesante conceptual sau mai propagandistice – dar, fără a fi diluate, primești mult mai mult decât te aștepți, fără să îți fie insultată inteligența și fără să intuiești ce urmează. Ca să nu mai zic că ești purtat fără să vrei într-un carusel de emoții – dar sună mai bine emotional rollercoaster, nu?. Oh yeah, și cam ca la Game of Thrones, oricine poate să moară. Oricând. Fun, right?

Ca rezumat – viitorul umanității este foarte sumbru, oamenii care au ramas în urma războaielor și a atacurilor titanilor s-au retras între niște fortificații imense, concentrice. Titanii sunt niște ființe imense, asexuate, care mănâncă oameni – de ce, nu se știe, pentru că nu îi digera, dar de sute de ani, asta e realitatea pe care o știu oamenii.

Există 3 structuri militarizate care apără diferite obiective: echivalentul guvernului, ziduri de apărare sau chiar luptă direct cu titanii. Cea mai respectată și fascinantă pentru oameni e cea care face incursiuni în afara zidurilor și duce lupta de supraviețuire a umanității mai departe, prin strângere de date și confruntări cu titanii.

attackontitan_cc_017_pt1_1

Sursă imagine: aici.8cd2151d708434947d89f64baf02d795

 

Dincolo de personaje sau umorul teribil care devine cu atât mai savuros cât e strecurat printre scene care numai amuzante nu sunt, ce îmi place foarte tare la animeul ăsta e că tratează fără mănuși niște atitudini extrem de umane și de actuale. Da, e vorba de niște ființe care vin și te omoară mâncându-te și oamenii care se antrenează să îi omoare sărind pe ziduri și agățându-se cu frânghii, stil Spiderman. Sunt conștientă cât de aberant sună. Dar conflictul interior al fiecăruia și dezolarea unei existențe aparent fără speranță, reacțiile în fața pericolului sau alegerile care ne fac să ne confruntăm cele mai negre temeri, toate astea sunt reale, ”raw” – e ca și cum ai face zoom în conștiința cuiva care își pune întrebările respective. Și eventual ai putea mânca popcorn în timpul ăsta. Sursă imagine: aici.

Cel puțin asta e în sezonul 1 – revin după ce apare sezonul 2, în 2017. Eventual, dacă există interes, pot recenza anumite episoade din sezon sau din cele bonus, un fel de ”director’s cut” cu subplots.

 

Trailer Attack on Titan

 

Anime FTW!

Anime boutique

Ce sunt anime-urile? Manga, Hentai, Kawaiiiiiiiiiii? Am îngroșat multă vreme rândurile celor ce ridicau din umeri când auzeau termenii ăștia și se pregăteau să tolereze niște ciudățenii de diferite grade – cam cum se învăța Alice în Țara Oglinzii să creadă lucruri imposibile, eventual înainte de prânz.

Uite că am început să urmăresc animeuri și culmea! îmi plac. Ba chiar supralicitez și zic să scriu despre ele. Aici este colțul meu cu animeuri unde îmi voi da cu părerea periodic despre ce văd. Lista cu ce urmăresc e deschisă și chiar aș încuraja sugestiile de adăugiri.

Pentru că de obicei e vorba de seriale, iar timpul în care le pot vedea e o resursă din ce în ce mai rară și prețioasă, nu pot garanta o anume frecvență, dar cred că unul pe lună e un bun început.

Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain (2001) – un basm pentru adulți

Nu ți-ai dori ca lumea să fie mai simplă câteodată? Oamenii să se definească prin ceea ce le place și ce nu – spuse direct, fără ocolișuri, iar lucrurile să fie în armonie? Unora le place să se uite la fețele oamenilor în loc să vadă filmul, altora să mănânce puiul gătit, aburind, în vreme ce alții încearcă să spargă crusta de zahăr ars cu lingurița.

Amélie (Audrey Tautou) trăiește într-o versiune atenuată și protejată a universului, din cauza unei false boli de inimă și, fără să conștientizeze asta, își poartă cu sine bula prin care cunoaște lumea. Găsind cutia de comori din copilărie a unui fost chiriaș, Amélie pornește să repare un pic lucrurile în lume și în cazul în care are succes cu asta, să perpetueze astfel de micro-misiuni de restabilire a echilibrului în univers: 

De la colega de muncă ipohondriacă, la omul cu schelet de sticlă forțat la introspecție și contemplare – care e mult mai conștient de ceea ce se întâmplă cu cei din jur – și până la amantul căzut în dizgrație, toți ajung să fie luminați de candoarea gesturilor menite să le aducă stropi de fericire. Dar așa cum omul de sticlă (Serge Merlin) pictează la nesfârșit aceeași pânză fără să sesizeze secretului fetei cu paharul de apă, și protagonista încearcă să facă bine în jurul ei, fără ca, inițial (cel puțin), să realizeze cum poate aplica această rețeta propriului destin. Tonurile calde, nostalgice, ale imaginii sunt împărțite de-a lungul filmului într-un dans intim de verde și roșu, proporțiile schimbându-se în funcție de emoțiile din secvență, de premonițiile sau împlinirile care au loc.

Fiind un basm de adulți, concluziile sunt foarte la îndemână, dar asta nu face călătoria una mai puțin captivantă și care ”gâdilă plăcut urechile”, mulțumită lui Yann Tiersen – întotdeauna o plăcere.