Lemonade (2018)

Un film de festival, Lemonade (un titlu care ar trebui să dea de gândit?) este debutul în lung-metraj al Ioanei Uricaru, care a regizat un episod din seria „Amintiri din Epoca de Aur”, produsă de Cristian Mungiu – „Legenda activistului în inspecție”. Cam tot filmul se bazează pe interpretarea Mãlinei Manovici, care o joacă pe Mara – o infirmieră și mamă singură, de origine română, plecată alături de fiul ei în căutarea visului american.

În timp ce lucrează cu o viză temporară de muncă, Mara se mărită cu un pacient american. Întrebarea la care își propune filmul să răspundă – sau să arate – este cât de departe ar trebui să meargă emigranta ca să obțină ceea ce își dorește? Atâta doar că nu sunt prea clare aici motivațiile subiectului: își dorește o viață alături de american, sau doar o viză? Sau are ea și alte visuri?

Din păcate, totul se petrece sub presiunea timpului. Nu doar protagonista e supus unor abuzuri de putere, ci toată lumea se face vinovată de extreme în corectitudine, inclusiv scenaristul. De aici pierde tocmai realismul: nefiind nici unul vreun sfânt, excesul de moralitate al fiecărui personaj (al unora prin discurs, al altora prin alegeri) apare ca ipocrizie, până și tema „visului american” fiind aruncată în derizoriu.

Dacă e să-i găsim totuși o utilitate, să zicem că se se adresează românilor invidioși pe cei care reușesc să-și construiască un viitor departe de România. Pentru că dacă e să vorbim despre o cheie realistă și un final deschis, care să te pună pe gânduri, nu se compară cu ceva mai vechiul Marija (2016), în care o ucraineancă dintr-un district muncitoresc al Dortmundului își pune aceleași întrebări, fără ipocrizie.

Și în filmul german au loc evenimente care ar putea opri lumea în loc, dar aici nu mai vedem doar protagonista și problemele ei: reușim să observăm și lumea din jur, nu doar interioare frustrante (așa or fi prin toată USA, seci, irelevante?) și situații aparent fără ieșire.  Singura excepție notabilă din film: scena când polițiștii americani găsesc copilul la motel. În rest, claustrofobie, lupă insistent pusă pe protagonistă, de parcă ar fi o gâză – expresie, probabil, a modului hiperbolic în care ne vedem noi înșine.

Ca o concluzie după ambele filme, peste hotare lămâile sunt și mai acre – America e prea departe, iar Germania deja plină de români.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.