In Good Company (2004)

Un film pe care l-aș putea adăuga în lista mea de filme despre vânzări, deși… ăsta e doar un subiect, pentru că agenții fac o singură vânzare, spre final, iar povestea e mult mai romanțată decât ar fi putut să fie, de fapt.

Dan (Dennis Quaid) este un bărbat de vârstă mijlocie, director de vânzări al unei publicații de 20 de ani. Genul tipului care știe ce vrea să facă, și care crede în misiunea lui. Are o căsnicie reușită și două fete la vârsta adolescenței. Cea mai mare, Alex (Scarlett Johansson), vrea la altă facultate, așa că tatăl își ia, ca orice american middle-class, o a doua ipotecă – nimic nou până aici.

Doar că, pe nesimite, viața sa așezată e dată peste cap când „Sports Illustrated”, pentru care lucrează el, este cumpărată de către o multinațională, iar poziția lui de lider este preluată de un yuppie pe nume Carter (Topher Grace). Carter are 26 de ani și are doar câteva noțiuni superficiale în domeniul vânzărilor. Are abilități de corporatist, știe ce vor șefii, dar în rest nu are pic de experiență.

Conflictul dintre generații dintr-o companie, între personaje precum Carter și Dan, putea fi subiectul acestui film – de altfel prima ne lasă chiar cu impresia asta, Carter ajungând, după câteva scene scurte, să ocupe biroul lui Dan. Avem parte de o serie de dialoguri elocvente și întrezărim ceva din psihologia „micii companii” înghițită de corporație.

Cei care se regăsesc pe pista asta falsă vor fi putin dezamăgiți în a doua jumătate a filmului, pentru că Weitz, după ce surprinde „cu garda jos” câteva personaje din aceasta lume, pare să abandoneze subiectul, realizând poate că a pus față în față două generații de yuppies, și subiectul nu merită o dezvoltare, cât un final… didactic. Adică, dacă-mi permiteți să fac un pic de SPOILER, filmul nu se termină bine, dar nici nu se termină rău.

Așa că disputa dintre cei doi planează lin, acțiunea curge firesc și până la urmă avem o poveste de dragoste, salvată de câțiva actori înzestrați. Toată povestea cu vânzarea brandului intră în derizoriu când „Sports Illustrated” este plasată mai departe, altei companii, iar protagoniștii sunt nevoiți să facă altceva sau același lucru.

Deși vechiuț și ușor didactic în final, Șef, și puțin mai mult! (închipuiți-vă, sub acest titlu retro a rulat filmul în cinematografele de la noi) reușește să te pună puțin pe gânduri. Până la urmă, dintr-o privire asupra universului capitalist global, Weitz scoate un sitcom liberal-umanist, ceea ar putea trece chiar drept o performanță, dacă nu ar fi aici un pic prea mult sirop. Bine, poate nici nu poți evita asta când o ai pe Scarlett Johansson în distribuție.

Ca să spunem totuși lucrurilor pe nume, după ce am evidențiat părțile bune, să recunoaștem că filmul nu taie prea adânc și ratează astfel miza, pentru a încerca să fie în același timp și amuzant, și fermecător. In Good Company se vrea a fi despre transformarea lui roboțelului corporatist Carter în om, dar din păcate ce lipsește e adevărata dramă sau suspans, deoarece scenariul îl face să-și mărturisească nesiguranța chiar de la început.

În plus Weitz, care a scris și scenariul, face câteva greșeli schimbând ritmul filmării și acest aspect pare că lasă filmul să se dilueze, dar acestea sunt greșelile unui regizor mult prea atașat de personajele și actorii săi. Din rechinii corporatiști ce amenințau să muște unul din celălalt, cei doi sfârșesc asemenea peștișorului din „poveste”, singuri în acvariu.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.