Vinovatul

The Guilty este poate cel mai corect film pe care l-am văzut în 2018. Nu pretinde niciun moment că e mai mult decât livrează, nu ține mai mult decât trebuie, nu apelează la artificii inutile (cred că nici nu-i permite bugetul, dar asta e altă poveste) și totuși o scoate cu bine la capăt.

Este filmul unui regizor debutant, danezul Gustav Möller plimbându-se cu el pe la Sundance (unde a luat Premiul publicului) și TIFF, unde a concurat pentru trofeul Transilvania. A intrat apoi din noiembrie în cinematografele noastre, unde nu cred c-a spart casa, pentru că nu e genul de film la care intră lumea din Mall.

o3Te ține totuși în fotoliu, chit că la un moment dat close-up-urile pe moaca protagonistului (simpatic Jakob Cedergren) devin plictisitoare. E al doilea film din sezonul acesta care utilizează excesiv acest procedeu, de te lipește cu nasul de ecran ca de-un geam rece: dacă First Man te scutura odată cu protagonistul, aici travellingul lent al camerei te filmat parcă încearcă să te vâre în sufletul lui.

Totuși, nimic nelalocul lui, niciun cadru în plus, nicio scenă lungită inutil, multe vorbe dar puțină gargară inutilă, până și culorile par folosite cu parcimonie. Filmul se ține în scenariu plus un echilibru subtil între mimica protagonistului și dialogurile pe care le poartă. Îl vedem pierdut, câteva momente, și în următoarele un coleg îl atenționează că-i sună telefonul.

The Guilty - Still 1
photo by Nikolaj Mller. Courtesy of Sundance Institute

Toată atmosfera sugerează o lume ternă, rece, incoloră, cu puține zâmbete, aproape fără sentimente (deși în mod curios pentru un serviciu danez, se vorbește doar în franceză). Tot acest mediu formal și aseptic se încălzește prin excesul de zel aproape inexplicabil al protagonistului, și abia la sfârșit (sau dintr-un fir secundar al discuției) întrezărești o posibilă explicație a acestor eforturi.

Dar nu înainte de a trece câteva praguri, twisturi, piste false. Un întreg mecanism al compensării este expus treptat și credibil, deloc tezist. Filmul este o lecție de minimalism inclusiv pentru regizorii români, chiar dacă nu putem vorbi despre mari inovații cinematografice. Dar toate sunt aici la colțul lor, am putea spune – și vizual, și din punctul de vedere al jocului actoricesc, și al coloanei sonore.

Iar toată sărăcia asta de mijloace nu face altceva decât să amplifice sugestia că la celălalt capăt al firului se întâmplă, de-adevăratelea, chestii pe care nu le putem controla. Și totuși, cât de ușor găsim vinovați, mai ales când e vorba de alții… Am mai scris despre acest film aici.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.