Spulberat de critici, face sălile să vuiască: Bohemian Rhapsody  

O poveste-tribut despre viața legendarului Freddie Mercury, care urmărește istoria trupei Queen din anul 1970 și până la concertul caritabil-gigant Live Aid din 1985 de pe Wembley, cu Rami Malek (Freddie Mercury), Ben Hardy (Roger Taylor), Joseph Mazzelo (John Deacon) si Gwilym Lee (Brian May), asupra căreia criticii s-au năpustit cu păreri amestecate, de la laude la critici.

La câteva săptămâni de la lansare, părerile despre film sunt tot împărțite și disputele tot mai aprinse, dar în toată vremea asta sălile sunt arhipline, lumea se duce năvală să îl vadă și filmul sparge record după record de box office.

Pe de o parte, criticii au fost necruțători cu filmul, acuzându-i pe producători că, deși au beneficiat de sprijin și consultanță din partea membrilor trupei rămași în viață, a biografilor lui Mercury și a lui Mary Austin (iubita heterosexuală din tinerețe a lui Freddie și confidenta sa, cea căreia i-a lăsat moștenire cea mai mare parte din avere), s-au încăpățânat să modifice sau să omită aspecte esențiale din viața artistului. Că scenariul e plin de clișee și distorsionează realitatea.

Că filmul este mediocru sub aspectul firului narativ și excesiv moralizator și că au făcut din Freddie o caricatură naivă și manipulabilă, în timp ce el era, în realitate, un drac împielițat. Că Rami Malek nu este chiar atât de senzațional și ar aduce mai degrabă cu Marc Anthony decât cu Freddie Mercury sau că nu-i deloc ca Val Kilmer in The Doors. Foarte adevărat

Pe de altă parte, fanii înfocați ai trupei și buni cunoscători ai biografiei lui Freddie sunt revoltați de inadvertențele din film: cum că cei patru membri nu s-ar fi cunoscut în anul 1970 ci cu un an înainte; cum că Mary Austin nu ar fi lucrat la magazinul de haine, ci că ea obișnuia doar să frecventeze acel magazin împreună cu Freddie; cum că Jim Hutton (iubitul lui homosexual al lui Freddie, care i-a rămas alături până la moarte) nu era majordom ci frizer, iar cei doi nu s-au cunoscut în camera de hotel ci într-un club, dar mai ales că trupa nu s-ar fi despărțit niciodată și nu au fost niciun fel animozități între ei, atunci când Freddie a înregistrat un album solo.

Și asta e cât se poate de adevărat. Dar de cealaltă parte este publicul. Cel care a bătut din palme și a tropăit pe We Will Rock You. Care și-a strâns în brațe iubita, unduindu-se pe Love Of MyLife sau care a cântat din toți plămânii și a ridicat pumnul spre cer la We Are The Champions. Care a vrut să cânte și să-l mai aplaude o dată. Publicul care l-a iubit pe Freddie și care s-a dus la film să vadă ce știa deja.

Pariul producătorilor a fost câștigător, au tras lozul cel mare, iar criticii sunt nedumeriți: cum a fost posibil așa ceva? Păi, foarte simplu: Ce a fost, de fapt, Bohemian Rhapsody, piesa care în anii ‘70 a fost considerată mult prea lungă (5:55 min), despre care se credea că nu va ajunge niciodată să fie difuzată la radio, dar a ajuns să fie ulterior votată ca cel mai bun cântec din toate timpurile?

A fost tocmai mesajul lui Freddie pentru publicul lui, în care se dezvăluie tuturor pe sine însuși, așa cum a fost în realitate: copilăros, năzdrăvan și amuzant, dar plin de complexe, nesiguranțe și probleme. Un tânăr sărac care a răzbătut, a făcut una din cele mai mari trupe ale lumii și care și-a scăpat viața de sub control. Nu ascunde nimic, spune totul. Cui? Publicului său, care îi răspunde pe măsură.

Ce știa Freddie să facă mai bine decât oricine? Să comunice și să empatizeze cu publicul, să îi răspândească energia și să o primească îndărăt, să aducă zeci de stadioane în pragul extazului, comunicând cu ei, vorbind cu ei, mesmerizându-i genial. Iar producătorii par să fi intuit foarte bine acest lucru.

Au înțeles că publicul este lozul câștigător și au decis să empatizeze cu el. Să se adreseze publicului, nu criticilor. Publicul este cel care răspunde, care se emoționează și cel care te face mare. Publicul are nevoie de legende, mai cu seamă dacă sunt previzibile și stângace, umane. Publicul este cel care plătește biletele și cel care aduce banii. Publicul a fost cel care a contat pentru ei, la fel cum a contat pentru Freddie, chiar dacă pecuniar, interesat sau meschin.

Iar ceea ce se întâmplă acum în sălile de cinema, în ciuda tuturor detractorilor, dovedește că au avut dreptate: legendele, chiar imperfecte, sunt bune mereu.

Roger Taylor: You’re a legend, Fred.

Freddie Mercury: We’re all legends.

(pauză)
Freddie Mercury: But you’re right, I am a legend.

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.