Soldații, poveste din Ferentari

Sau cum să faci un film prost după o carte bună

Soluția acestei probleme este să joci chiar tu (autor) în propriul film. Ce urmează mai jos sunt câteva opinii clujene după o provocare bucureșteană. Întâi m-a sunat Emil de la București să mă-ntrebe dacă am citit cartea (că avem amân2 bloguri de carte). I-am zis că nu, n-am apucat. Atunci du-te neapărat să vezi filmul, zice, pentru că eu l-am văzut după carte, și sunt niște scene pe care eu le-am înțeles, dar sunt curios dacă le înțelege și cineva care n-a citit cartea încă.

Cică romanul (autoficțional) din 2013 al lui Adrian Schiop dă târcoale – din cauza narării la persoana I – insistent unui sentiment de vinovăție pentru imposibilitatea „salvării“ lui Alberto, romul din Ferentari, fost pușcăriaș fără acte de identitate, cu care naratorul Adi (antropolog, doctorand în manele, circa 40 de ani) are o relație necăutată, accidentală și schimbătoare de viață pentru unul dintre ei.

Apoi dau de un comment al oracolului Szakats Istvan din Cluj, pe care nu mă pot abține să nu-l reproduc, prea e haios: „într-o zi am văzut pe youtube „Secvența Oficială” a filmului – aia cu nunta pe manele la un bloc din Ferentari. Ne-am și înflăcărat cu consoarta și ne-am zis, gata asta tre’ s-o vedem. Apoi, din lipsă de opțiuni (pe torent nu era și la Victoria n-am mai prins bilet) ne-am dus la mall și ne-am uitat la film.

Primul junghi l-am simțit când personajul Adi a început să vorbească – adică destul de la început. Replici mecanice. Mimică de lemn. Taman ca Sergiu Nicolaescu în Pistruiatu.

Mă și întrebam cum Dumnezeu n-au găsit pe cineva care să știe să dea cât de cât replicile lui Adi – dar până la urmă mi-am zis că sigur e o decizie regizorală și m-oi prinde eu mai târziu. Dar n-a fost să fie.

Că spre deosebire de Adi, celălalt personaj (Alberto) dădea replicile mai bine. Plus, Alberto era net mai autentic și mai prezent decât Adi, iar această inegalitate m-a făcut să pot să rezonez cu Alfredo da, dar cu Adi, nu. Și acest permanent da și nu, hois și cea, trage și împine scenă după scenă de-a lungul unui film de 2 ore mi-a faultat capacitatea de angajare emoțională. Simțeam că mă uit la două filme în paralel – unul care-mi place și altul care nu. La un moment dat chiar mă prindeam că caut refugiu de Adi în Alberto.

Mersi, Alberto.

Apoi, în film mai sunt și o serie de replici cu bâlbe. Alt junghi, la care creierul meu rezistă, dar inima mea nu. Scene cu discuții intime între personaje în care aceștia se încurcă în replici mă dezangajează emoțional. A’la long, îmi subminează credibilitatea emoțională a filmului. Îmi pare rău.

Apoi alt junghi. Ferentariul, în complexitatea ei socială. În sensul că nici vorbă.

Ce am văzut au fost mai degrabă cărți poștale folosite pe post de imagini de fundal, cam ca Barcelona în filmul Vicky, Cristina, Barcelona. Adi urcă pe bicicletă, pedalează un minut acolo prin Ferentari, camera îl urmărește, Adi se oprește, se dă jos de pe bițigli, CUT. Mă gândeam că puteau să facă asta la fel de bine și pe un green screen. Și și mai scurt. Iar în timpul câștigat poate arătau ceva. Nu atmosferă. Că Ferentariul era parcă tot numai o atmosferă – un decor convenabil-inevitabil din cauza manelelor.

Chiar așa, manelele. Alt junghi.

Mi-am zis, hai, ura, curaj, Maneaua o să fie firul roșu! Că doar așa a și început povestea: vine Adi în Ferentari să-și facă doctoratul în manele. Am greșit. Că până la urmă tema manelelor a rămas atât de sub-exploatată încât aproape că am și uitat de ea. Dacă fac acum un efort să număr câte scene cu manele îmi amintesc din film, e aia cu nunta la bloc, e aia cu Bossu’ manelist în birou și e aia cu Adi care are ceva text în laptop da’ nu se vede ce. În rest, beznă.

Acum mulți ani am văzut Adaptation – o poveste de dragoste între un crescător/hoț de orhidee și o ziaristă. Jur că îmi amintesc mai mult de trei lucruri despre orhidee și azi. Ce îmi amintesc despre manele? Bossu’ avea o cămașă neagră și două saxofoane pe perete. Văduvit de Ferentari și manele mi-a rămas povestea de dragoste dintre Adi și Alberto la care să mă uit. Mi-a plăcut de Alberto. M-a cutremurat vulnerabilitatea sa ambalată în vrăjeală. L-am crezut. Pe Adi nu – parțial din motivele deja enumerate.

Dar mai am un junghi. Adică aterizează un muzicolog gajeu la 40 ani în Ferentari, ieșit dintr-o relație hetero și după un „first date” prelungit și-o și trage cu un ex-pușcăriaș rrom din partea locului?

Hai zău. Domne’, am 50 ani, am văzut lucruri, la rigoare pot să și cred. Chiar vreau să cred, sunt la cinema. Dar te rog ajută-mă să cred. Dă și mie un caracter mai complex, niște trecut acolo, niște detalii pe parcurs, orice. Fac eu efortul să-mi croșetez o explicație efemeră, măcar pentru alea 2 ore. Dar te rog ajută-mă un pic. Că numai așa, la ce sec îm dai caracterul, nu-mi iese. Și atunci ce îmi rămâne e replica robotului ăla din Lost in Space, care zice: „It does not compute. It does not compute”.

Îmi și amintesc că îmi venea să mă ridic de pe scaun și să strig către Adi-și-Antonio-în-pat: [emotiv] „Bă-bă-băăăăă, stați bă că eu n-am înțeles, voi cum ați ajuns acolo?”.

Peste o jumate oră: [nedumerit] „Băăă! Da’ acolo?” Și mai la coadă [resemnat] „Lăsați.” Tolkien scria că zilele bune au cronici scurte, cât despre zilele rele poți scrie la nesfârșit. Mă și opresc aici. Eu știu că am intrat în sală ca să râd, să plâng, să simt, să aflu, să gândesc, să uit, ce o fi. Intuiesc că din carte / scenariu ar fi putut să-mi iasă mai mult. Dar nu mă plâng. Și nu-mi vreau banii înapoi”.

Acuma, ideea este următoarea: Adrian Șchiop și-a vândut drepturile de ecranizare asupra cărții, iar condiția impusă o fi fost să-l ia și pe autor la pachet. Înțeleg că na, trebuia să fie și autorul implicat în adaptarea scenariului, dar mă tem că doar din lipsă de buget, Șchiop va fi acceptat să și joace în film. Ceea ce, din păcate, l-a și stricat. Cineva spunea că un bun actor nu trebuie să se vadă dinafară, ci să intre în pielea personajului.

În momentul în care „te vezi”, înseamnă că nu ai ce căuta pe scenă. Iar un autor, detașat deja de personajul său, chiar nu are ce căuta într-un film. Soldații, poveste din Ferentari suferă de lipsa a cel puțin trei personaje: Adi, stricat de autor, Ferentariul – personaj în sine – și Maneaua. Nu doar coloana sonoră, ci tema manelelor, atât de sub-exploatată încât spectatorul și uită de ea.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.