OCTAV sau cum să te îmbeți cu apă plată

Încă din vară era plin „facebocul” de… Octav! De obicei, nu merg cu sacul la pomul lăudat. Adică merg, dar nu cu sacul! Așa că am mers și la acest film românesc, regizat de Serge Ioan Celebidachi, când i-a venit vremea, adică în octombrie. Dar nu imediat, pentru că am avut treabă în satul natal – culmea, să îngrijesc de casa părintească rămasă singură, s-o pregătesc pentru iarnă. Dar nu asta e problema, ci că am venit special în București și trebuia să plec înapoi iar până atunci mai aveam un alt film de văzut. Așa că, pentru a ajunge la un alt cinematograf, am fost nevoit să ies de la „Octav” înainte de final. Final pe care l-am așteptat îndelung și mi se părea că nu mai vine.

Nu intenționam să scriu despre film, pentru că aveam impresia că mă voi contrapune, inutil, unei imense campanii de promovare. Dar m-am apucat de scris pentru că toate cronicile și comentariile – pe care n-am avut timp să le citesc decât pe diagonală – erau extrem de elogioase, și parcă nimeni nu văzuse în film ce se vede cu ochiul liber. Nu văzuse, nu înțelesese, sau n-a avut curajul a spune/scrie. De exemplu, Octav și Spiridon, interpretați, cu măiestrie, se poate spune, de Marcel Iureș și Victor Rebengiuc, sunt prezentați ca fiind cei mai buni prieteni care se reîntâlnesc peste secol. Se despărțiseră în secolul trecut, după naționalizare, și se reîntâlnesc la retrocedare.

În realitate, este vorba de o relație între stăpân și servitor. Ce-i drept, ei se despărțiseră când erau copii, și nu conștientizau încă această relație.

Mai mult decât atât, este vorba de un stăpân cult, care știe că nu-ți vei ține aproape servitorul umilindu-l, ci lăsându-l să se umilească singur. În acea „minunată” perioadă interbelică, funcționa fără greș  principiul „fiul stăpânului nostru va fi stăpânul fiului nostru”, la care s-a revenit ulterior, după ce a trecut prin forma comunistă  „fiul șefului nostru va fi șeful fiului nostru”. Cine a trăit mai mult, înțelege despre ce e vorba!

Se spune că Spiridon, nume de slugă, l-a așteptat zeci de ani pe Octav să revină. În film, dimpotrivă, Octav îl așteaptă  în gara pustie, iar Spiridon cu fiu-su întârzie. De fapt, n-aveau nicio grabă, pentru că Octav venea să vândă conacul părinților săi, pe care îl redobândise cu mare greutate în Instanță, iar bătrânul Spiridon urma să părăsească anexa în care locuia. Ca dovadă, când ajung, Octav îi întoarce spatele lui Spiridon și intră în casă. Chiar și când venea cu trenul, Octav „mergea” cu spatele, iar trenul care înainta din stânga spre dreapta, sosește în gară din dreapta spre stânga – ceea ce se numește săritură peste axă.

În film nu se insistă, pentru a nu umbri nostalgia întoarcerii pe meleagurile natale, dar unii dintre noi știu că, după naționalizare, Spiridon a rămas în spațiul pe care îl ocupa, plătind statului o chirie modică. Mentalitatea lui Spiridon se vede încă de copil, moștenită, desigur, de la părinți. Tatăl lui Octav aduce de la București două locomotive electrice de jucărie și oferă, la egalitate,  câte una celor doi copii. Spiridon, care-și cunoștea statutul, spune: nu trebuia…  Numai că Octav avea în conac o cameră cu o machetă imensă cu gară, poduri, tuneluri, căsuțe și pomi, iar Spiridon nu avea nici șine. Când venea să se joace cu Octav, se considera un privilegiat.

În timp ce copiii stăpânului se băteau cu desertul în sufragerie, Spiridon nu avea altă prăjitură decât coliva de „Sâmbăta morților”. Dar el era mulțumit, chiar și acum, cu pensia de la stat, era mulțumit. E drept că nu avea „plasmă” și „microunde”, ci doar o DACIA. Ba chiar dezagrea „cutiile de chibrituri”  în care locuiau tinerii orășeni. Iar faptul că acum stăpânul se întorsese și voia să vândă i se părea normal, firesc. El n-avea decât să pice pe capul unui nepot mai înstărit, de pe lângă Cluj! Se pare, însă, că Marcel, fiul lui Spiridon, avea alte gânduri. Îl primește pe Octav cu răceală. La un moment dat, i se destăinuie. Tatăl său, Spiridon, nu fusese la căpătâiul soției, mama lui Marcel, când aceasta a murit. Plecase la București cu niște documente la Tribunal, pentru că punea datoria  înainte de toate. Nu spune mai mult, dar faptul că-i spune lui Octav, e suficient. Când Octav, la 84 de ani revine, Spiridon îi spune cât de greu i-a fost să-i vadă pe „nenorociții ăia” stând la biroul tatălui său și mâncând la masa din sufrageria lor.

E vorba de aceeași mentalitate, „nenorociții ăia”, comuniștii adică, erau inferiori. Mai mult, Spiridon spune ce crede el că vrea să audă stăpânul.

Dacă spectatorii acestui film, mobilizați pe facebook, 27 de mii doar în prima săptămână, ceea ce nu s-a mai văzut la un film românesc, ar citi câte ceva din ce s-a scris după perioada interbelică, sau ar vedea ceva filme de-atunci, ar afla că în unele „conace” – naționalizate cu forța, că de bună voie nu le-a cedat nimeni – s-au făcut internate pentru copiii din satele îndepărtate, pentru a învăța 7 clase, sau, la oraș, pentru liceeni.Aceștia luau Bacul aproape integral, nu ca acum, și cu puține excepții ajungeau profesori, medici, ingineri, construind tot ce s-a construit! Cum spune un cronicar despre „Octav” că este o nepoveste, adică o realitate, așa și ce spun „cronicarii” de atunci este o realitate.

Dar nu poți spune așa ceva fără să fi acuzat de propagandă comunistă,  aşa că mulţi scriitori pe facebook preferă să nu facă pipi contra vântului! Mă așteptam ca finalul acestui film să ducă în zona condamnării distrugerii intelectualității și culturii interbelice, mama lui Octav fiind o pictoriță „celebră”, iar tatăl nu știu ce era, dar îl preocupa politica la București, iar la conac avea pian cu coadă și cunoștea teorie muzicală. Dar în acest film, Octav găsește casa intactă după 50 de ani.  Mult timp am crezut că e doar o iluzie a personajului și urmează deconspirarea, dar n-a urmat.  Așa că, intrigat, văzând că numărul spectatorilor se apropie de 60 de mii, am vrut să aflu cum s-a sfârșit filmul și am întrebat prin MP un ilustru cinefil/comentator. Mi-a recomandat să merg să-l văd. Și m-am dus.

Surpriză! Octav vinde conacul, dar nu și căsuța în care stătea îngrijitorul, adică Spiridon, și o lasă acestuia moștenire. Și brusc se face lumină.

Filmul se sfârșise! Atunci am înțeles valul de comentarii și cronici elogioase ale filmului, considerat „o lecție de generozitate, dublată de una de noblețe și bun-simț, care țin de o eleganță a omului etc., etc….” De fapt, Octav n-a făcut decât singurul lucru firesc pe care putea să-l facă. Adică n-a făcut nimic. Spiridon era în acea casă și a rămas în acea casă. Și cu pensie de la stat, că de la Octav n-ar fi avut pensie! Cum nici tatăl lui nu a avut pensie de la tatăl lui Octav. Dar e vorba de propagandă, noua propagandă. Sau, mai bine zis, noua direcție a propagandei, care acum beneficiază de o mașinărie perfecționată de spălat creiere, facebook-ul!

Acești cronicari și comentatori, născuți de curând, ca și zecile de mii de spectatori ai filmului, generalizează atitudinea lui Octav, care de fapt este aproape o excepție, uitând, neștiind, sau ignorând sutele de mii de cazuri în care Spiridonii au fost aruncați în stradă, sau au picat tot în grija „statului”. Ce spun eu nu sunt povești, sunt nepovești! Dar să lăsăm politica, deși e cam greu, și să revenim la filmul „Octav”.

Mi-aș fi dorit foarte mult un film biografic, chiar și romanțat, despre compozitorul și dirijorul Sergiu Celebidache, tatăl regizorului scenarist, dar n-a fost să fie! Într-o astfel de abordare, totul ar fi stat în picioare.

Sau aproape totul. Conacul, respectiv toată proprietatea, s-ar fi putut pune, pe bună dreptate, pe seama muncii sale de-o viață, a talentului și recunoașterii internaționale, și nu pe moștenire sau speculații, cum s-au obținut averile în acești ani de nou capitalism, ca și în capitalismul anterior, călcând pe cadavre. Deși Serge Ioan Celebidachi spune că a lucrat vreo 30 de ani la scenariu, împreună cu  James Olivier, i-au scăpat unele greșeli, sau, mai blând spus, inadvertențe sau inconsecvențe. Filmul are scene memorabile, foarte bine realizate, emoționante, cum este cea din gară la plecarea pe front, unde îi regăsim pe cei doi frați şi sora lui Octav adolescenți, dar și iubirea lui neîmpărtășită, Ana.

Deși se dorește elogierea educației interbelice, secvențele alese pentru exemplificare sunt rupte de context, ba mai mult, contrazise de altele. De exemplu, copiii nu sunt primiți în camera de pictură a mamei. Când Octav îndrăznește, i se reproșează că nu a „ciocănit” . În traducere, însemnând să fi bătut la ușă. Apoi mama compară un tablou cu o „fotografie vie”. Dacă facem o socoteală, la vremea aceea, fotografia era o perspectivă îndepărtată. Tot întâmplător și izolat, Octav primește o lecție de teorie muzicală, scenă considerată memorabilă de cronicari, tot așa, analizată separat, fără să-i fie căutat un sens în evoluția personajului principal. Interpretul micului Octav, Eric Aradits, parcă plutește. Fără niciun efort, arată blândețe și înțelegere, ceea ce se potrivește foarte bine cu Octav octogenarul. La fel, micuța Ana, interpretată de  Alessia Tofan.

Inedit pentru filmul românesc este amestecul, bine dozat aici, dintre personaje reale și cele imaginare, mai ales când au altă vârstă decât cea corespunzătoare replicilor.

Tatăl lui Octav, deși mai trăgea la măsea în sala de biliard, era un soț iubitor, rezultatul fiind 4 copii, deși se pare că era iubit mai mult de servitoare, decât de soția sa, pictorița. Cu toate acestea o respectă și-i înțelege sacrificiile, căutând să-i transmită verbal aceste sentimente fiului său, Octav, într-o altă secvență remarcabilă, dar izolată. Relația dintre părinți și copii rămâne totuși rece, cazonă. Dacă Octav avea 10 ani, ultimul dintre frați, adică sora, nu putea avea decât cel mult 6 ani, în mod normal, 4, iar în film, interpreții aveau toți cam aceeași vârstă. Și aceasta încă nu ar fi o problemă, dar toți s-au evaporat brusc, rolul lor în film fiind suprimat fără nicio justificare și fără moștenitori.

Întoarcerea octogenarului la casa părintească este prezentată exclusiv… la modul boem! Verdeață, spațiu, soare, liniște și pace. Acestea au produs un tsunami literar în aproape toate cronicile, încât în multe se insistă excesiv pe lângă film, în afara lui, această tendință fiind considerată un merit al filmului. Cineva chiar scria că și-a reamintit „mirosul bunicii”. Din păcate, cei care cunosc realitatea sătească de atunci s-au abținut să scrie. De fapt, bunica mirosea a vacă. Știu că sună macabru, dar nu avea baie să se spele, nu avea apă caldă, iar apa cărată cu cobilița îngheța în găleți. Primăvara și toamna, lutul înmuiat din jurul casei îi scotea galoșii din picioare, iar iarna devenea derdeluș, desigur, spre bucuria copiilor. Colțurile mai îndepărtate de la „camera bună” miroseau a mucegai, iar toți cei 4 copii dormeau în același pat, unde era și soba, adică în bucătărie. Desigur, este vorba despre cei care nu aveau grăjdar, și nu aveau pentru că nu aveau pământ.

Să nu cunoști sau recunoști toate aceste realități și să crezi că totul era minunat,  înseamnă să te îmbeți cu apă chioară, apă rece, sau, mai modern, cu apă plată! Și, de fapt, era atât de simplu de dres busuiocul, pentru ca filmul și personajul principal să merite risipa de elogii. În primul rând, să fi lipsit replica „nenorociții ăia”. Putea lipsi și secvența de început și referirile ulterioare din care rezultă cât de greu a intrat Octav în posesia moștenirii. Marcel Iureș spunea la conferința de presă că personajul său nu are resentimente. Păi dacă nu are, nu trebuia să facă ce au făcut toți îmbogățiții din retrocedări, adică să vândă  și să ducă banii peste hotare. Pentru că dezastrul retrocedărilor nu a constat în revenirea averilor la proprietarii de drept, acceptând că le dobândiseră cinstit,  ci în faptul că foarte multe au fost evaluate însutit, iar banii plătiți de stat au plecat în țările calde.

Generozitate, noblețe și prietenie adevărată ar fi însemnat ca Octav să rămână  în anexă cu Spiridon, iar conacul să capete o destinație cu adevărat memorabilă, nu locuință pentru o familie, care nu înțeleg de unde avea atâta bănet ca s-o cumpere! Îmi și imaginez secvența din gară, văzută dinspre peron, cadru fix:

Printre alți călători, Octav își îmbrățișează prietenul și pe fiul acestuia, care se duc apoi la DACIA lor. Trenul intră în gară, umple cadrul, stă o clipă, se pune în mișcare, iese din cadru, iar pe peron nu mai rămâne decât Octav cu bagajul său nesemnificativ. Cei doi însoțitori coboară contrariați din mașină.

  • guest-post by: Doni Mirodoni
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s