On the Milky Road

Pe calea lactee (2016) este ultimul film al lui Kusturica, ca lansare. Nu știu dacă va mai face vreun film după acesta, care pare un cerc trasat în jurul celorlalte filme ale sale și în care-și îndeplinește un vis, acela de a juca alături de Monica Bellucci. Te cucerește din start prin muzică și textul de-nceput: bazat pe trei povești adevărate și multe fantezii. Chiar dacă recunoaștem imediat „stilul” regizorului sârb, Pe calea lactee are un ton mult mai grav decât filmele anterioare ale lui Kusturica.

on3Recitalul actoricesc, prezența regizorului și a celebrei (și încă frumoasei) actrițe italiene, planurile lungi și reușita îmbinare dintre muzică și peisaje pe fundalul războiului din fosta Yugoslavie, fac din el o producție stranie, aproape suprarealistă. Imposibila idilă a celor doi, pigmentată cu scene de realism magic, dă naștere astfel celor mai plauzibile scene din film (pentru că susțin narațiunea), chiar dacă la nivel vizual imaginile par să vireze tot spre absurd, în încercarea lor de suprarealism. Emir Kusturica are nevoie de fundalul absurd al războiului, (chiar dacă nu mai este tocmai un subiect actual, la un sfert de secol de la conflict) pentru finalul în care apare într-o postură în același timp absurdă / autoironică (un călugăr creştin) și emoţionantă.

on1Acestea sunt de fapt și scenele care confirmă miza filmului, acea schimbare de ton a discursului regizoral, ce virează dinspre absurd către suprarealism. Dacă până acum Kusturica nu făcuse decât să „constate” în modul său original ororile războiului și să le capteze în tonuri dulci-amărui, deloc teziste, aici deslușim o provocare de ordin superior, ca și o încercare de a se detașa de tema obsedantă a războiului: protagoniștii vor să se căsătorească la finalul războiului, să-și trăiască viața, unii reușesc (pentru că sunt „puri”, nemânjiți cu sânge sau dimpotrivă, inconștienți, atinși de nebunia războiului), iar alții nu. Și toate acestea au loc pe oon4 Cale lactee din piatră (în definitiv, din ce altceva sunt planetele, văzute de la distanță) sau împietrită, pe care se perindă, ca într-un basm, tot soiul de animale mitologice, care mai de care mai fanteziste, culminând cu personajele absolut fantastice. Am cules din gura unuia o replică mai spre  final (plină de tâlc):

– Nu așa se fac lucrurile, amice!

O mențiune pentru final (o inimă împietrită), pentru coloană sonoră compusa de fiul lui Kusturica (face 1/3 din film), la cealaltă 1/3 contribuind imaginea care-ți taie răsuflarea – am crezut că sunt într-un western cu Franco Nero! Per ansamblu, On the Milky Road este o încercare (mai mult sau mai puțin reușită) a regizorului sârb de-a se „clasiciza”, de-a intra în mitologie. Kusturica a făcut tot ce știa el mai bine în acest film, și a închis un cerc. Mai departe, depinde de empatia spectatorului (mai mult sau mai puțin melancolic) să-i valideze sau nu încercarea.

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s