Billy Lynn’s Long Halftime Walk (2016)

Nu te duci la război pentru asta, să ți se pună mutra pe un ecran video la un spectacol ieftin de pe un stadion cu oameni ghiftuiți cu costițe și cu bere. Mersul la război e o chestie personală. E între tine și tine și, uneori, mai apare și figura tatălui care te obligă să te maturizezi, tâmpește de repede.

Cel mai nou film al lui Ang Lee, Billy Lynn’s Long Halftime Walk e un clasic „comming to age„, un bildungsroman care ar fi rămas plin de stereotipurile genului și ar fi fost chiar și plictisitor dacă nu ar fi fost Ang Lee. Ce a făcut Ang Lee? A filmat altfel și s-a bazat pe scenariu. Ce nu a făcut? Nu s-a bazat pe vedete și pe marketing. Dar mai întâi povestea.

Billy Lynn este virgin. Și e crescut bine. Și are idealuri. Și vrea să facă dreptate. Și intră în conflict cu tatăl. Și își iubește sora. Și este decent și ține la camarazii lui. Și e sensibil și inteligent și înțelege foarte greu războiul și moartea. Și el, jumătate-de-tânăr jumătate-de-bărbat, ajunge erou. Și apoi este purtat în America lui de acasă ca o maimuță în cușcă. Admirat dar vândut ieftin. Abia acum Billy Lynn devine bărbat.

Pentru a spune această poveste simplă și greu de înțeles totuși, Ang Lee se bazează pe trei lucruri: un scenariu bun, pe alocuri foarte bun (știu pe cineva care a plâns puțin în timp ce râdea la acest film), o cameră mânuită milimetric și exact și pe valoarea vedetelor din rolurile secundare.

 

„Vin Diesel se uita la mine!”

Ang Lee a filmat incredibil. Camera intră și iese din pielea personajului și ne lasă pe noi spectatorii, când imersați în personaj, privindu-l în ochi, când pe din afară, obiectiv, lăsându-ne spațiu și perspectivă pentru a vedea pădurea, nu doar copacii. Jocul ăsta în-personaj / înafara-personajului e ca un duș rece. Treci de la bullshit la durere și frică în doar câteva fracțiuni de secundă. Flash back-urile sunt cursive și aproape că sunt previzibile. Și prim planurile sunt simple și nepretențioase. Și, de asemenea, camera știe să îi lase în spate pe actorii vedetă, însă, în același timp, să le dea greutate. Să vedeți cum, mai în fiecare scenă, jocul lor în roluri secundare se face în plan secundar, pe fondul poveștii. Și așa îi dau greutate și sunt și surprinzătoare.

We are a nation of children, Billy. We go somewhere else to grow up, sometimes die.

Scenariul este un amestec ciudat de fraze standard, aproape kitsch, și de surprinzătoare insight-uri care își au mai degrabă locul în documentare. Un amestec ciudat de asemănător cu cel de care avem și noi parte în viața de zi cu zi.

Semi-bullshit, semi-sentimentalism, ideea America – națiune copil care se bate pentru recunoaștere (frustrarea Americii că nu are istorie nu poate fi satisfăcută decât cu orgoliul de a face istorie) e totuși la baza filmului. Asta e America: un virgin cu idealuri care știe ce are de făcut în război dar care se simte cu adevărat înfricoșat când se întoarce acasă. Și că da, adevărații eroii sunt cei care câștigă războaiele acasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s