Inimi cicatrizate – adaptare a romanului autobiografic de Max Blecher

Filmul regizorului Radu Jude este o adaptare după romanul autobiografic Inimi cicatrizate, al scriitorului Max Blecher, bolnav de tuberculoză osoasă a coloanei vertebrale – care pe atunci era o boală incurabilă. Aceasta a și dus la moartea timpurie a scriitorului la vârsta de 28 de ani, în anul 1938. Acțiunea filmului se petrece în 1937 la începutul anilor de frământări dinaintea celui de-al doilea război mondial când tuberculoza făcea ravagii, iar penicilina era în faze experimentale. Ce fel de viață au cei condamnați să-și trăiască scurta viață  țintuiți la pat și izolați?!

Patul, centrul lumii

Chiar și atunci când serviciile medicale ar fi ireproșabile, patul devine centrul lumii pentru un astfel de bolnav iar sanatoriul microuniversul său atât de bizar,atât de paradoxal:un sicriu viu, salonul în care cei care sunt pe ducă zac inerți ca la morgă, ceilalți bolnavi viermuiesc cu înfrigurare să-și trăiască la…maxim câte zile le-o mai da Domnul.

Această prezentare necesită JavaScript.

Radu Jude a făcut filmările într-un sanatoriu la bordul Mării Negre, dar viața eroului său, care se numește Emanuel (un nume cu vibrații filozofice) implică un spațiu mai vast: orașul natal,de unde este expediat cât mai departe de familie și prieteni pentru a evita contaminarea, orașul unde este internat, cu gară, faleză, plajă,marea și sanatoriul, exterioare, terase cu vederi, vuietul mării, aerosoli și interioare saloane,coridoare si ultimul țărm, patul.

 Singurătatea, prietena sa

Când cineva e lovit de o boală evolutivă incurabilă de tânăr,am putea spune că esența vieții și-o trăiește în pat,acest spațiu cel mai personal al ființei noastre, în care visăm,avem coșmaruri si după o vreme începem să ne complacem, în ciuda chinurilor fizice, într-o intimitate din care excludem realitatea și o populăm cu fantasme datorate neputinței, medicamentului, indiferenței, uitării. Radu Jude expune sentimentul singurătății. Chiar dacă Emanuel este cult, are simțul umorului, e un poet talentat, se confesează în scrierile sale (pe care regizorul le prețuiește într-atât încât vrea să ne arate textele lui Max Blecher, alias Emanuel, de unde inserțiile literare prezentate pe ecran):

„Locul ăsta e ca un drog”

Nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu, se confesa Blecher. De la înalte discuții filozofice până la chefuri de „fin du monde” și dorințe întețite de boală în trupuri nevolnice, o lume pitorească, înduioșătoare, crudă :Viața noastră a muritorilor de rând, mult mai accelerată până la pierderea în neant.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s