Lumea văzută de sus: Mungiu, Bacalaureat

Cu acest film plin de situații recognoscibile ce reușesc, cumva, să nu fie totuși felii de viață, ci semi-sfere pe care protagonistul încearcă să le taie mereu în felii, odată ajuns acasă, regizorul Cristian Mungiu își dă examenul de maturitate

Spre deosebire de Cristi Puiu, a cărui Sieranevada care pornește dintr-o marcă proprie – un intimism – și virează apoi în zona burlescului italian, Mungiu rămâne cu Bacalaureat în zona cinemaului de auteur. Ce au în comun aceste două mari filme românești care au participat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes 2016 este faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare.

Dacă microuniversul din Sieranevada are, așa cum remarca Andrei Gorzo, un antecedent în Aurora (scena în care protagonistul își lasă fiica în vecini, în apartamentul cărora ușile se închid și se deschid, scoțând la iveală personaje) Fotografiile de familie (primul nume sub care a început să toarne Cristian Mungiu secvențele acestui film) sunt o continuare a Povestirilor din epoca de aur (2009), subintitulate Legende urbane din perioada comunistă.

Nu vreau să spun cu asta că vreunul din cele filme ar fi doar atât, o continuare, remarc doar (sau mă laud, vorba anunțului blondei) existența unei asemănări între ele. Care, dacă e să o ducem la extrem, poate ajunge mult mai departe. Aș porni de la afirmația lui Cristi Puiu din celebrul său dialog de seară cu Lucian Georgescu, cu ocazia celor 15 ani de realism:

Bine, n-aș merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d’Or-ul ăla e și al meu…

Ei bine, poate că o parte din premiul pentru regie din acest an i s-ar fi cuvenit, pentru că Bacalaureat conține, pe lângă cele două reverențe evidente (la Reconstituirea – batista lui Ivanov în scena de pe Făgăraș și la Liceenii – prin muzica de final a Stelei Enache) și o referință, ceva mai subtilă și ca atare, mai greu sesizabilă, la Moartea domnului Lăzărescu. Afirm asta pentru că Bacalaureat-ul poate fi perceput drept un …Lăzărescu în oglindă, „o frescă a societății românești” din perspectiva – de această dată – a doctorului Romeo, și nu a pacientului Romeo Dante. Sunt convins că această coincidență de nume nu este deloc întâmplătoare; în plus, Mungiu afirma în interviurile date cu ocazia lansării Bacalaureatului:

Fac filme realiste și, prin urmare, instituțiile astea, nu știu cum să spun, se vâră ele singure în film.

bac_5Ori, acest realism – resimțit de spectatori drept mizerabilism – este o marcă înregistrată Cristi Puiu (ca „inventator” al ultra-realistului Nou val românesc), perfecționată și adusă la zi de ceilalți doi C, Porumboiu și Mungiu. Ok, oamenii nu mai mor azi în spitale – sau dacă totuși li se întâmplă ceva, ei n-o mai pățesc datorită doctorilor (care îi protejează), ci datorită altor probleme (sistemice, insinuează Mungiu, corupția fiind un cancer generalizat). Atât cu similitudinile forțate, revin la continuări, reluând afirmația din deschidere:

Ce au în comun filmele românești selecționate în competiția oficială de la Cannes e faptul că ambele reprezintă continuări, sau mai bine zis evoluții ale unor scene din filmele lor anterioare

Referindu-mă în continuare strict la Bacalaureat, vreau să enumăr argumentele potrivit căror filmul este o culme a Povestirilor din epoca de aur și, anulând remarca (forțată) a similarității cu mizerabilismul lui …Lăzărescu, să remarc că acest film nu insistă pe clasica (deja) ciorbă. De fapt, personajul interpretat excelent de Adrian Titieni (care face un rol mult mai complex decât cel din Ilegitim – deși întrucâtva asemănător) primește o ciorbă reîncălzită într-o scenă scurtă, de seară – când se cazează la amantă. Însă Mungiu reîncălzește ciorba tezaurul folcloric al comunității pre-decembriste, al cărei exponent remarcabil era (până la acest film) seria sa Amintiri din Epoca de Aur.

bac_3S‑a spus despre acest film (și pe bună dreptate, remarca Alex Cistelecan în excelentul său Popularoid din volumul colectiv Politicile filmului) că „face parte din al doilea val de raportare la regimul comunist: după o primă reacție de condamnare și demascare a realităților fostului regim, a urmat o a doua abordare, mult mai soft și mai lirică, în care ironia și nostalgia alunecă foarte ușor una în cealaltă”, tot el remarcând că „nostalgia după regimurile comuniste este, în primul rând, nostalgia după această sferă a intimității colective pierdute, care s‑a constituit tocmai prin contrastul cu atotprezența sistemului politic. Rezistența prin cultură nu este decât o subspecie mai snoabă a acestei universale rezistențe prin intimitate”.

După cum recunoștea Cristian Mungiu, și Bacalaureatul este o (între)țesătură a mai multor povești, asemenea Povestirilor… anterioare. Continuarea, pe noul nostru format CeFilmeVăd.Eu

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Lumea văzută de sus: Mungiu, Bacalaureat&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s