coperta micul infern

Căsnicia – „Micul Infern”?

Micul Infern, adaptare după piesa scrisă de Mircea Ştefănescu, merită văzută, auzită și simţită asemeni unui răsfăţ pe care îl savurăm din când în când. Dacă ar fi să clasific piesa în universul dramaturgic, aş spune că este în egală măsură o comedie dramatică şi o dramă comică.

Este o comedie dramatică pentru că asemeni vieţii, îţi oferă din plin momente în care îţi vine să dai din râs în plâns. Este o dramă comică pentru că tot asemeni vieţii merită urmărită cu sufletul la gură, până în ultima secundă, pentru a-i trăi momentele vesele, uneori abil deghizate în adevărate drame – mai mici sau mai mari.

Jucat la Teatrul „C.I. Nottara” în 1979 şi adaptat pentru televiziune, „Micul Infern” te invită în casa familiei Vernescu pentru a-i savura bucuriile, melancoliile şi pietrele de încercare pe parcursul a patruzeci de ani. Piesa debutează într-o seară de 30 martie, când Sandu (Ion Dichiseanu), căpitan de infanterie, demisionează din armată pentru a urma facultatea de drept şi pentru a deveni avocat.

Este căsătorit cu Viorica (Lucia Mureșan), după care suspină Cornel (Ştefan Radoff), un „doctor” vecin, îndrăgostit de ea din vremea în care fata era în clasa a cincea. Portretul familiei este completat de coana Eleonora (Silvia Dumitrescu-Timică), mama Vioricăi, soţie de cadru militar de carieră, care îi instruieşte pe cei din jurul ei cu aceeaşi mână forte şi precizie cu care a condus, în vremea când nu era văduvă, ordonanţele soţului.

Şi pentru că veni vorba de ordonanţe, să nu îl uit pe Mielu (Ion Siminie), ordonanţa căpitanului, care nu se va „libera” niciodată din serviciul familiei superiorului său, devenită odată cu trecerea timpului, propria familie. În aparenţă, piesa este o argumentaţie pro-căsnicie, un „mic infern”, „în care îţi trebuie mai mult curaj să intri, decât să ieşi din el”, după cum spune Sandu.

Spun „în aparenţă” pentru că sub pretextul dramaturgic al neabandonării corabiei în care s-au urcat atunci când s-au căsătorit, Sandu şi Viorica ne vor oferi în anumite momente exact opusul: motive pentru care ar fi îndreptăţiţi să se despartă. Printre acestea se numără gelozia lui Sandu, încăpăţânarea lui de a renunţa la cariera militară, flirturile Vioricăi cu locotenentul Mavropol, iubirea eternă pe care i-o poartă Cornel Vioricăi, gata oricând să o ia de nevastă, îndrăgosteala târzie a lui Sandu de secretara lui, cu vreo 40 de ani mai tânără, neobositul amestec al soacrei în căsnicia celor doi. Tocmai în asta constă, în opinia mea, provocarea autorului: dacă ai fi tu în locul lor, dacă ar fi a ta căsnicia lor, ce ai face? Ai renunţa la viața în doi ? Sau ai merge mai departe, așteptând calmul de după fiecare furtună?

Iar motivația dramaturgului în scrierea acestei piese vine cumva din cuvintele pe care i le spune Viorica lui Mavropol: “dumneata nu ştii ce înseamnă o căsătorie … vorbeşti ca un om obişnuit să facă curte. O căsătorie e un lucru mult mai serios, mai grav”. În ciuda acestor hopuri (sau poate tocmai datorită lor), Sandu şi Viorica ridică rutina traiului lor la rang de fericire din lucruri simple şi mai ales fericire datorată iubirii care, atunci când e profundă şi continuă, depăşeşte cu bine piedici mai mici sau mai mari.  Latura dramatică este accentuată de ultima parte a piesei, în care îi găsim pe membrii familiei Vernescu aproape de apusul vieţii lor, rememorând clipele trăite, reflectând asupra viitorului urmaşilor lor şi mai ales, fiind învăluiţi într-o pânză dulce-acrișoară de bucurie pentru viaţa trăită şi de regret pentru anii care nu se mai întorc.

Este, de altfel, cea mai emoţionantă parte a piesei, pentru că te îndeamnă să te opreşti din iureşul cu care îţi trece viaţa şi să arunci o privire înapoi spre tot ceea ce ai visat, sperat, împlinit, trăit. În asta constă de fapt farmecul piesei şi implicit al vieţii: în a trăi cu bucurie fiecare clipă, reuşind ca recunoştinţa pentru ceea ce ai trăit să fie mai mare decât regretul că viaţa are o durata determinată. Şi acesta este şi motivul pentru care am ales piesa pentru recenzia de astăzi – mesajul ei motivaţional de a trăi viaţa cu bucurie, oricât de greu ar părea totul uneori.
Pentru că, aşa cum spune coana mare, “eu vreau să văd lebede, să văd copii mulţi, să miros flori multe, verdeaţă. A venit primăvara şi mie îmi place să trăiesc” şi “eu aş vrea să mai trăiesc încă 90 de ani degeaba”:)

Piesa are un ritm alert, fără urmă de plictiseală ori previzibil, cu mult umor – de situaţie şi mai ales de limbaj. Un exemplu de umor de situaţie este cel în care coana Eleonora descoperă după 30 de ani că „toată viaţa” a fost tratată de un doctor în drept, nu în medicină. Reacţia ei la mărturisirea lui Cornel, care îi dăduse consultaţii, este delicioasă: „câte boli or fi trecut prin mine şi habar n-am avut”:)

Tot umor de situaţie este jocul “rece-cald-frige” pe care aceeaşi coană Eleonora îl joacă cu Sandu, când acesta caută cu înfrigurare locul în care sunt ascunse scrisorile „compromițătoare” trimise de Cornel Vioricăi, pe vremea când aceasta era doar o adolescentă. Sau tirada de critici pe care Cornel o adresează Vioricăi şi coanei Eleonora pentru cât de modern au crescut-o pe Măriuca, fiica cuplului Vernescu, femeie care la fel ca  mama ei, are prilejul de a divorţa şi alege să rămână căsătorită. Umorul de limbaj încântă de la un capăt la altul:

“cum poţi să fii atât de prost, Cornel, să îţi închipui că o femeie o să se ţină de cuvânt după 5 ani, când ea de obicei nu ştie ce face peste 5 minute?”
“mai bine că nu te-ai însurat, miop cum eşti”
“gemeni, pe doi cai suri. Pe doi cai surzi? Suri, surdule!”
“nicio coano Elenoro, mie să îmi spui doamnă Arbore, cu nebunii nu sunt intimă”

“tu nu te-ai săturat mâncând toată viaţa gratis la noi?”
“mă duc să îmi pun haina că am pe cineva la masă. Pe cine? Pe tine.”
“vrea Coana Mare să facă nani-nani înainte de masă? Da’ de ce îmi vorbeşti aşa ca la copiii tâmpiţi?”
“este pentru prima dată când mi se spune în casa asta că bine am venit”
“tot e bine să ai un amant în casă, are cine să îţi amintească când trebuie să îţi pupi nevasta”.

În varianta radiofonică a piesei, pe care o aveam pe o placă de pick-up şi o ascultam demult, există un dialog în care Sandu îi dezvăluie Vioricăi cum l-a pus pe fugă pe pretendentul ei din tinereţe – locotenentul Mavropol şi, în replică, Viorica îi povesteşte soţului ei cum a scăpat de secretara de care se amorezase domnul avocat. Din păcate, în varianta televizată, acest pasaj lipseşte. De ce am menţionat acest lucru?

Pentru că atât Sandu, cât şi Viorica au ştiut să îndepărteze două dintre ameninţările care au planat asupra căsniciei lor, întruchipate de cei doi “pretendenţi” – secretara şi locotenentul – printr-o inteligenţă, diplomaţie şi nu în ultimul rând, umor, care nu cred să mai existe în relaţiile de azi. De altfel, întreaga piesă se derulează într-o atmosferă de rafinament al purtărilor, al vorbelor, al însăşi mişcării scenice. Poate că sunt eu nostalgică după o vreme pe care, paradoxal, nici nu am trăit-o. Însă urmărind piesa cu atenţie, cu siguranţă îmi veţi da, cel puţin parţial, dreptate. Autenticitatea piesei, ritmul ei vibrant şi mai ales, umorul fin şi inteligent se datorează atât dramaturgului, cât mai ales interpretării actoriceşti.

Protagoniştii piesei îi redau atât de firesc subiectul și atmosfera, încât timp de o oră şi 48 de minute, reuşesc să transpună privitorul în casa lor, în familia lor, în inimile şi gândurile lor. Ce altă recompensă mai mare poate exista pentru un actor de teatru decât să ştie că privitorul i-a fost cu adevărat aproape, în povestea pe care a jucat-o? Bucuraţi-vă de teatru!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s