maxresdefault

L’ombre des femmes (2015) – p(ătr)atul conjugal

Poate ultimul romantic autentic al cinematografiei franceze, Philippe Garrel n-a făcut un secret din legătura între filmele și viața personală, lăsându-și alter ego-ul în aproape toate lucrările, continuând conexiunea autobiografică în ultima sa peliculă: L’ombre des femmes.

În timp ce ultimele sale filme sunt mai pline de angoasă, necenzurată ca niciodată – angoasă care se topește în vise de moarte și de sinucidere – există sentimentul că lumea și-a oprit evoluția pentru Garrel, și cu cât încearcă mai mult să se îndepărteze de evenimentele traumatice și indivizii torturați care l-au inspirat, cu atât durerea lui nealinată începe să se transforme într-un neîmplinire sentimentală. Chiar dacă lucrările sale recente variază de la stilul cinema-verité  din Les Amants Réguliers (2005) la intimitatea claustrofobică din La Frontière de l’Aube (2008), filmele îi sunt întotdeauna înzestrate cu un patos asfixiant, care amenință să sufoce personajele, asta în cazul în care nu-și sufocă publicul mai întâi.

L’ombre des femmes are frumusețea unei călătorii a sentimentelor, cu întâlniri care te fac fericit sau nefericit. O poveste simplă de viață, o fuziune între doi artiști îndrăgostiți. Regizorul de film Pierre (Stanislas Merhar) și Manon (Clotilde Courau) formează un cuplu, realizatori de documentare. Pierre o întâlnește pe stagiara Elizabeth (Lena Paugam) care devine amanta lui, și care află întâmplător ca și Manon are un amant. Aceasta îi spune lui Pierre că soția îl înșală, iar lui îi vine greu să accepte. Pierre este convins de moralitatea sa: într-un cuplu, bărbatul poate avea o amantă și nu trebuie să dea socoteală, în timp ce femeii îi este respins acest drept. Vocea din fundal evocă în mod specific vocea interioară a lui Pierre, întărindu-i convingerile morale fără echivoc. Cuplul este aruncat în criză.

Pentru pesimistul Garrel gelozia nu este doar inevitabilă în relațiile romantice, este chiar încorporată în temelii. Personajele sale tânjesc să cunoască și să fie cunoscute de celălalt, în timp ce fiecare din parteneri este convins că el însuși e prea alterat pentru a fi pe deplin divulgat; închizându-se în sine, îl  închide pe celălalt, până când sentimentele suprimate culminează în crescendouri melodramatice, duse până la cinism.

l_ombre-des-femmes

Alb-negrul, superb manevrat, participă la efectul deteritorializării fețelor și corpurilor personajelor, eliberate astfel din contextul lor sociologic, pentru a ne introduce în interiorul ființei lor. Un alt element care promovează pierderea mărcilor spațio-temporale, fundalul, este redat mineral și cât mai neutru posibil. Peretele unei străzi unde Pierre mănâncă o baghetă. Zidurile din interiorul  apartamentului, avariate, cu urme de tapet vechi. Când Pierre rămâne singur și zilele lui par prea lungi pentru el, își va pierde timpul șlefuind un perete. Porțiunea de zid lângă care își mănâncă orezul, singur. Ecoul plin de tristețe atunci când Elisabeth aude strigătele unei femei care face dragoste, prin fereastra camerei sale cu pereții murdari. Stâlpul unei biserici, o cafenea, o intrare de metrou, cartiere întregi sunt de așa natură încât, ele însele, nu pot fi actualizate niciodată într-un prezent cunoscut.

Găsim și aici filonul central care a traversat filmele lui Garrel, dar nu a fost niciodată atât de clar declarat: brutalitatea și nedreptatea sentimentelor, nerozia inerentă în comportamentul amoros masculin, conform căruia ceea ce simte întotdeauna prevalează ceea ce este corect. În dragoste – și este o concluzie violentă – relativismul moral este predominant, este prea puțin rațiune sau conștiință. Pierre este o fiară în dragoste, este irascibil, sălbatic, închis în sine, egoist, și cauza suferințelor a două femei. Prin comparație, Manon este o sfântă, care din dragoste pentru el a plecat atunci când i-a cerut-o.

Astfel am putea să înțelegem feminismul garrelian în care umbra femeilor își lasă toată greutatea asupra bărbaților. Umbra iubirii lor exemplare, și capacitatea lor de a iubi, ceea ce relevă al doilea motiv al filmului: cea a diferenței sexuale. Garrel pare astăzi a fi singurul cineast francez în măsură să spună „femei” fără a fi luat drept un reacționar, singurul capabil să filmeze „femeile” prin ochii unui bărbat, cu o fascinație amestecată cu ignoranță masculină. O paradigmă tipic garreliană, o alteritate fundamentală între sexe.

Acuratețea fără precedent a cinematografiei lui Garrel s-a exemplificat în această peliculă ca o artă minimalistă, o lucrare în care cantitățile de material – lumina, întunericul, iubirea – sunt perfect dozate. Garrel a crezut întotdeauna că poate filma iubirea ca și cum ar fi un material palpabil, măsurabil, prezent într-un plan și absent în celălalt. Există planuri cu dragoste și planuri fără dragoste, așa cum există planuri mai mult negre decât albe și vice-versa.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s