ben hur coperta

Ben-Hur (1959), mai mult decât un film religios!

“Ben-Hur”, regizat de William Wyler, este o dramă epică în care argumentul religios şi cel politic creează cadrul grandios al unei tulburătoare poveşti de viaţă despre voinţă şi determinare.

În 1880, fostul general unionist Lew Wallace termina de scris romanul “Ben Hur – A Tale of the Christ”. Punctul de plecare al acestei cărţi a fost o discuţie avută cu Robert Ingersoll, un colonel cunoscut în epocă sub numele de “Marele Agnostic”, discuţie în care Ingersoll încerca să îl convingă pe Wallace că nu există argumente pentru credinţa în Divinitate. După încheierea discuţiei, Wallace a decis să pornească o investigaţie personală în care să încerce să afle răspunsuri la întrebările (în mare parte retorice) adresate în acea discuţie de Ingersoll. Investigaţia a durat 7 ani şi la capătul ei a rezultat cel mai bine vândut roman al secolului al nouăsprezecelea, pus în scenă şi imortalizat pe peliculă în mai multe rânduri.

Ecranizarea despre care vorbim astăzi prezintă călătoria spirituală a prinţului Iuda Ben-Hur (Charlton Heston) de la traiul său liniştit în Iudeea la anii plini de suferinţă petrecuţi pe galerele romane şi lupta pe viaţă şi pe moarte din arena carelor cu cai împotriva celui mai aprig duşman al său, Messala (Stephen Boyd), odinioară cel mai apropiat prieten. Filmul debutează cu momentul naşterii lui Isus din Nazaret căruia Cei Trei Magi îi aduc darurile menţionate în Scriptură.

De altfel, prezenţa argumentului religios pe parcursul filmului, deşi sporadică, este plasată în momente cheie: în drumul spre galere un străin îi oferă lui Iuda apă, salvându-i astfel viaţa, Esther (Haya Harareet), femeia care îl iubeşte pe Iuda vrea să le ducă pe mama şi sora acestuia la noul profet care propovăduieşte iubirea pentru a fi vindecate de lepră, finalul filmului stă, de asemenea, sub auspiciile elementului religios. Pelicula este singura turnată la Hollywood care se află pe lista aprobată de Vatican la categoria „filme religioase”, însă acest regal cinematografic merită văzut din mult mai multe motive decât nevoia de (re) confirmare a credinţei sau aceea de a găsi în realizarea lui argumente care nu se încadrează în “realitatea biblică”.

Merită văzut pentru că tratează un subiect important al istoriei universale – măreţia Romei, datorată în parte şi provinciilor cucerite una după alta.

Din Roma este Messala, prietenul din copilărie al lui Iuda, care se întoarce la maturitate în Iudeea în calitate de mâna dreaptă a noului guvernator al acestei provincii romane. Din Roma este şi amiralul Quintus Arrius (Jack Hawkins), comandantul galerei pe care se află Iuda în momentul unei bătălii cu flota Macedoniei, bătălie din care Ben Hur îl va salva pe roman.

La Roma ajunge Ben-Hur în ciudata întorsătură a destinului care îl transformă din condamnat la galere în fiul adoptat al cel căruia îi salvase viaţa – unul dintre cele mai importante personaje din peisajul capitalei Imperiului Roman.

Cât despre argumentul politic, acesta este cel care desparte drumurile celor doi prieteni, pentru că Iuda nu poate accepta propunerea lui Messala de a-i dezvălui acestuia din urmă cine sunt evreii care condamnă prezenţa Romei în Iudeea. Iuda priveşte această propunere ca pe o invitaţie a tribunului de a-şi trăda poporul şi ţara.

În timpul sosirii noului guvernator în Iudeea, Tirzah (Cathy O’Donnell) sora lui Iuda, dărâmă din greşeală o ţiglă a terasei de unde priveşte împreună cu Iuda alaiul ce însoţeşte venirea guvernatorului. Ţigla îl loveşte pe guvernator şi Iuda ia vina asupra lui, insistând că a fost un accident. Messala foloseşte însă acest prilej pentru a se răzbuna pe prietenul său întrucât în mintea lui, Iuda se opunea visului de preamărire pe care Messala îşi închipuie că o poate obţine făcând din Iudeea o provincie supusă, cu atmosfera stabilă – ambele priorităţi pentru însuşi împăratul Tiberius (George Relph).

Din acest moment, soarta prinţului Ben-Hur se schimbă dramatic şi îl regăsim trei ani mai târziu pe o galeră romană, total schimbat: slăbit fiziceşte, încătuşat şi condamnat pentru tot restul zilelor la o viaţă de sclav. Evenimentele de pe galeră îi schimbă drumul lui Iuda, aducându-l tot mai aproape de Iudeea, în dorinţa sa nestăvilită de a-şi revedea mama şi sora şi de a se răzbuna pe Messala. În drumul spre casă, Ben-Hur îl întâlneşte pe Balthasar (Finlay Currie), unul dintre cei Trei Magi care au adus daruri la naşterea Mântuitorului (conform tradiţiei creştine, Balthasar este magul cu pielea închisă la culoare şi Melchior este cel cu tenul alb, în timp ce în film personajele sunt interpretate invers). Balthasar îi face cunoştinţă lui Ben-Hur cu excentricul şeic Ilderim (interpretat magistral de Hugh Griffith – demn de admirat şi în “Cum să furi un milion”, de exemplu) un pasionat de cursele din marea arena – carele trase de cai. Şeicul va juca un rol esenţial în planul lui Iuda de a se răzbuna pe Messala, pentru că îi va oferi ocazia de a-i lua tribunului roman lucrul la care ţine cel mai mult: mândria.

Însă destinul lui Iuda Ben-Hur nu se va împlini în forma pe care şi-o doreşte şi asta pentru că omul care i-a salvat viaţa dându-i apă să bea atunci când s-ar fi stins fără ea, este acelaşi care îi va arăta că nu sabia din mână – ura neostoită – este motivul pentru care el, Iuda, a supravieţuit tuturor grozăviilor îndurate, oferindu-i darul suprem: liniştea sufletească.
De ce mai merită acest film văzut?
Pentru că povestea se scurge firesc, fără sforţare ori grabă, spre un deznodământ care face privitorul să creadă că există “Justiţie Divină”.
Pentru că toate personajele secundare (Tirzah, Esther, Balthasar, şeicul Ilderim, Pilat din Pont) sunt extrem de bine creionate, reuşind să facă din fiecare moment în care apar în film unul memorabil prin autenticitatea şi convingerea interpretării.
Pentru că atenţia la detalii nu este una ostentativă, ci dimpotrivă, una menită să recreeze întocmai luxul Romei, deznădejdea condamnaţilor la galere, izolarea leproşilor din Valea Seacă sau cruzimea luptei din arena carelor cu cai.

Totul în acest film – peisajul, decorurile, recuzita, costumele, coloana sonoră – este creat anume pentru încântarea spectatorului.

Dincolo de argumentul religios şi de cel politic, întrebarea care mi-a stăruit în minte după fiecare vizionare a acestui film este aceasta: ce anume îi dă forţă lui Iuda, cât este condamnat la galere, să continue? Să rămână în viaţă? Să facă orice pentru a se întoarce acasă?
Într-un dialog avut cu amiralul Arrius pe galeră, acesta îi spune: “Ai ochii plini de ură, 41 (numărul purtat de Iuda). Asta-i bine. Ura ţine un bărbat în viaţă. Îi dă forţă”.

Să fie ura împotriva lui Messala cea care îl împinge spre întoarcerea acasă şi implicit spre răzbunare? Sau dragostea pentru mama şi sora lui?
Întâmplările din film par să dea câştig de cauză pe rând urii, apoi dragostei. Finalul filmului răspunde într-o oarecare măsură acestei întrebări, dar numai judecând prin prisma stării spirituale a personajului principal în încheierea călătoriei sale.
Dacă argumentele de sus nu v-au convins totuşi să (re) vedeţi acest grandios film, mai plusez cu câteva superlative:

Este primul din cele trei filme care au câştigat 11 Oscaruri vreodată, inclusiv pentru “Cel mai bun film”. Va fi egalat ca număr de premii de “Titanic” în 1997 şi apoi de “Stăpânul Inelelor – Întoarcerea Regelui ” în 2003. Totuşi, spre deosebire de cele două, are şi cel mai mare procent de premii câştigate pentru că în 1959 şi 1960 existau doar 12 categorii de premii, ceea ce înseamnă 91, respectiv 91,667% rată de succes.

Este primul remake care a câştigat un Oscar pentru “Cel mai bun film” (varianta originală a filmului datează din 1925 şi este o peliculă mută). Al doilea remake care a egalat această performanță este “The Departed”, 47 de ani mai târziu. Filmul a costat MGM 15 milioane de dolari şi a fost un pariu menit să salveze studioul de la faliment. A meritat, filmul obţinând câştiguri de 75 milioane de dolari.

Producătorul Sam Zimbalist i-a oferit lui Willian Wyler 1 milion de dolari ca să regizeze acest film – cea mai mare sumă oferită la acel moment unui regizor pentru un film. Nu mai puţini de 78 de cai au fost antrenaţi pentru film, cu luni înainte de începerea filmărilor, caii albi folosiţi fiind aduşi din Lipica, Slovenia, ţara de origine a rasei “Lipizzaner”. Ajustat la inflaţia de azi, “Ben-Hur” ocupă poziţia 13 în topul filmelor cu cele mai mari încasări din toate timpurile.

Pentru scena cursei carelor trase de cai au fost construite 18 care, dintre care jumătate au fost folosite pentru antrenamente.

În film au fost folosite peste 1 milion de elemente de recuzită. În iunie 2008 „Ben-Hur” a fost ales de Institutul American de Film pe locul 2 în lista celor mai bune filme epice din toate timpurile. Cele 300 de platouri folosite în film au necesitat 5 ani de cercetare şi 14 luni pentru a fi construite.

Efortul scenaristic, regizoral şi nu în ultimul rând, al actorilor acestui film, reprezintă un alt gir că pelicula merită locul fruntaş pe care îl deţine în galeria clasicelor din toate timpurile: Timp de 6 ani, MGM a cumpărat 40(!) de scenarii pentru acest film. La scenariul selectat, scris de Karl Tunberg, au lucrat şi Gore Vidal şi dramaturgii Maxwell Anderson şi Christopher Fry.

De mai multe ori pe parcursul filmului, Iuda atinge o cutiuţă zidită în peretele de la intrarea casei sale. Aceasta este Mezuza, o cutie ce conţine un pasaj din Tora, cutie pe care evreii o încadrează în rama uşii de la intrare ca un memento permanent al prezenţei lui Dumnezeu.
Pentru a oferi cât mai multă autenticitate filmului, regizorul Wyler a adus aristocraţi reali să joace rolul patricienilor din scena petrecerii romane. Printre aceştia s-au numărat Contele Marigliano del Monte, Ducesa Nona Medici şi Prinţul Raimondo din Italia, Prinţesa Nina Hohenlohe din Austria alături de soţul ei, cât şi Baroneasa Lillian de Balzo a Ungariei.

Platoul care întruchipează Ierusalimul este o copie fidelă din punct de vedere istoric a Ierusalimului din acea vreme. În scena în care corpul lui Messala este târât de carul său, iniţial a fost folosit un manechin, însă momentul nu era convingător în felul acesta. Aşa că lui Stephen Boyd i s-a confecționat o carcasă de oţel modelată după corpul lui pentru a interpreta scena. În ciuda măsurilor de precauţie luate, Boyd s-a ales cu arsuri ale pielii şi cu câteva cicatrici permanente.

Scena cursei carelor a fost co-regizată de legendarul cascador Yakima Canutt, avându-l pe fiul său, Joe Canutt ca dublură a lui Heston. În secvenţa în care caii lui Iuda sar peste un car accidentat, tânărul Canutt a fost aruncat din car pentru că nu a ascultat instrucţiunile tatălui său despre cum să ţină frâiele. În acel moment toată lumea, inclusiv tatăl său, a crezut că tânărul Canutt a murit. În afară de o tăietură la bărbie, cascadorul nu a păţit nimic şi astfel secvenţa neplanificată, însă memorabilă, a fost inclusă în film.

Lui Miklós Rózsa i-a luat mai mult de un an să creeze coloana sonoră, iar efortul i-a fost răsplătit, acesta declarând că din cele trei Oscaruri câştigate, cel acordat pentru “Ben-Hur” îi este cel mai drag. În jurnalul său, Charlton Heston (care avea 35 de ani la momentul turnării filmului) nota despre regizorul William Wyler: Mă îndoiesc că îi plac actorii prea mult. Nu se pune în locul lor, îl irită pe platou. Devine foarte nerăbdător, dar în cele din urmă îi face pe actori să interpreteze foarte bine. Singurul răspuns pe care îl am este că are un gust impecabil şi fiecare actor ştie asta.

Dincolo de religie, politică, superlative, premii şi cronici pozitive, “Ben-Hur” este un film motivaţional pentru că vorbeşte despre puterea omului de a nu se da bătut, indiferent de obstacolele ce i se aştern în cale.

Este un film motivaţional pentru că arată cum natura umană, atât de încercată uneori de întrebări, căutări şi preumblări în întuneric, îşi găseşte în cele din urmă drumul spre pacea interioară – cel mai de preţ avut al său în timpul vieţii pe pământ. 

Este un film motivaţional pentru că dragostea – în toate formele ei – reuşeşte să ţină în viaţă spiritul uman chiar şi în clipele de mare deznădăjduire. Pentru toate motivele menţionate în acest articol, cred cu tărie că “Ben-Hur” este un film ce merită (re) văzut!

Singurul lucru pe care îl mai am de adăugat este ca aștept remake-ul acestui film, programat pentru lansare luna aceasta. Tind să cred că nu se va ridica la nivelul capodoperei din 1959, în ciuda progresului mijloacelor cinematografice din ultimii 57 de ani însă, când vine vorba de filme, e mai bine să nu avem păreri preconcepute 🙂

2 gânduri despre “Ben-Hur (1959), mai mult decât un film religios!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s