“Cele două fețe ale dragostei” sau când încerci să ai o relaţie fără sex :)

Filmul „The mirror has two faces” sau „Cele două fețe ale dragostei”, cum a fost tradus la noi, are ca subiect relaţia dintre doi profesori universitari, uniţi de o neînţelegere:

el crede că ea e de acord cu o relaţie din care să lipsească latura fizică, 

ea crede că o să îi poată schimba lui părerea 

pentru ca în final … să vedeţi ce se întâmplă:)
Regizat de Barbra Streisand în 1996, rolul principal pe care actriţa îl deţine în filmul bazat pe un scenariu de André Cayatte şi Gérard Oury mi-a adus aminte de interpretările ei în filmele “de tinereţe”, când toată lumea o ştia (mai mult sau mai puţin:) drept actriţa cu un nas imens:)

Mă refer aici la “What’s Up, Doc?” din 1972 şi “The Main Event” din 1979, în ambele ţinându-i companie Ryan O’Neal sau la musical-ul “Hello, Dolly” din 1969, în care joacă alături de Walter Matthau.
Motivul pentru care îmi apare în minte această conexiune este simplu: şi atunci şi în 1996, Barbra reuşeşte interpretări complexe, pline de umor, inteligenţă şi originalitate.

Revenind la subiectul filmului “The mirror has two faces”, lucrurile stau cam aşa:
Rose Morgan (Barbra Streisand) este profesoară de literatură engleză, Gregory Larkin (Jeff 
Bridges) este profesor de matematică, amândoi trecuţi de prima tinereţe. Rose locuieşte cu mama ei, caută motive să îşi anuleze în ultimul moment întâlnirile şi aşa rare şi cu tipi cam … ciudăței şi întruchipează un arhetip considerat de mulţi drept “femeia ştearsă”: se machiază doar la evenimente  importante, poartă haine largi sub care nu îţi poţi da seama dacă şi ce fel de siluetă există, nu iese în evidenţă printr-un sex appeal agresiv, spre deosebire de alte colege din neamul femeiesc.
Gregory este un pasionat profesor de matematică, autor al unei cărţi în domeniu, care, după vizita fostei iubite, Candy (Elle Macpherson) actualmente cuplată cu un alt bărbat şi sosită doar ca să se răzbune pe acesta culcându-se cu Greg, se trezește încercând  să găsească la “Linia Fierbinte” răspuns la întrebarea “de ce pleacă femeile, în special cele drăguţe”. Dialogul cu doamna de la capătul firului îi dă lui Greg ideea să publice un anunţ în care să caute pe cineva pentru o relație.
Revelaţia avută în noaptea plecării lui Candy îl face pe Gregory Larkin să creadă cu toată convingerea că sexul este componenta damnată a tuturor relaţiilor pe care le-a avut de-a lungul vieţii şi astfel ia hotărârea de a-l scoate din ecuaţie definitiv, pentru ca relaţiile lui să nu mai sfârşească în eşec.
Primind poza lui Rose de la sora ei, Claire (Mimi Rogers) – care răspunde anunţului dat de Gregory fără a se sinchisi să o informeze şi pe Rose despre asta:) dragul nostru profesor de matematică  merge să asiste la unul dintre cursurile ei.
Cu un amfiteatru arhiplin de studenţi, Rose susţine o splendidă pledoarie pentru îndrăgostire, redată mai jos, pledoarie pe care însă Gregory nu o înţelege corespunzător pentru că nu stă să îi asculte finalul, plecând convins că şi Rose e de aceeaşi părere cu el: să te îndrăgosteşti înseamnă să fii nebun şi sexul nu are ce căuta într-o relaţie în care doi parteneri decid să îşi împartă viaţa bazându-se pe asemănarea de temperamente şi pe împărtăşirea unor interese comune.

Şi de aici toate necazurile … el crede că ea acceptă condiţiile lui – fără contact fizic, doar apropiere intelectuală, spirituală, emoţională – şi se comportă ca atare, deşi încet-încet începe să simtă aceleaşi dureri intense de cap pe care le are ori de câte ori doreşte o femeie în sens trupesc.
Ea se minte că lucrurile vor merge conform cerinţelor lui, visează în secret că el se va îndrăgosti de ea și este atât de flatată că el o vrea, încât nu îşi dă seama că tot încet-încet:) se îndrăgosteşte  de el dorindu-şi, evident, şi partea interzisă în relaţia lor: sexul.

Ce face acest film atât de fermecător, încât merită (re) văzut? 
Să vedem, ar fi originalitatea scenariului – ideea unei relaţii de lungă durată, fără sex, între parteneri cu experienţă de viaţă, pare oarecum ieşită din tipar pentru anii ’90 (cu atât mai mult pentru timpurile actuale:)
Prestaţia actorilor – de la Barbra şi Jeff, la mirobolanta Lauren Bacall, o frumuseţe a Hollywood-ului de odinioară care poate şi-a pierdut un pic din frumuseţea fizică, însă şi-a păstrat cu prisosinţă talentul actoricesc.
Lauren o interpretează pe mama lui Rose şi a lui Claire şi există o scenă excepţională în film, care mi-a rămas în memorie.
O redau mai jos, pentru a sublinia cât de importantă este trăirea autentică a vieţii, sinceritatea faţă de propria persoană şi mai ales, preţuirea timpului pe care noi oamenii, îl avem la dispoziţie:

 

În alte roluri îi mai puteţi vedea pe Pierce Brosnan – al treilea soţ al lui Claire, pentru care Rose are o pasiune nemărturisită şi pe George Segal – prieten de nădejdeal lui Greg, care îl sfătuieşte, când acesta este în pragul unei căderi nervoase să îşi pună la loc sigur toate lucrurile de valoare din casă, în special pe cele care se pot sparge:)
Ar mai fi inteligenţa dialogurilor – subtilităţi, (auto) ironii fine, comparaţii pline de haz, precum și energia transmisă de scenele filmului.
Şi pentru că tot veni vorba, da, umorul. Filmul dispune din plin de acest ingredient savuros, fie prin comicul de situaţie (Rose încercând să oprească toate dispozitivele media din cameră, pe care le pornise din greşeală tocmai când o sunase Gregory) sau prin cel de limbaj (Rose: „dacă un tip mă conduce acasă de la o întâlnire şi nu aud Filarmonica în urechi când mă sărută, îi dau papucii”:)))

A, era să uit: și coloana sonoră🙂

Filmul este motivaţional în opinia mea din mai multe motive:
pentru că arată că dragostea, indiferent de forma pe care o îmbracă, merită căutată clipă de 
clipă şi trăită în formă ei plină, necenzurată, exagerată şi uneori … naivă:)
pentru că descrie forţa interioară a oamenilor de a se schimba – nu doar fizic, ci şi la nivel de
mentalitate – dovadă fiind transformarea prin care trece Rose – trupul şi mai ales cugetul i se prefac,
începând să arboreze o mină mult mai încrezătoare în ceea ce poate şi în cine este;
pentru că îţi lasă gustul acela dulce-acrişor al unei comedii romantice cu îndemn la visare, gust care îţi aşază pe inimă şi chip, pentru o perioadă de timp, un fel de zâmbet
anonim – numai tu ştii de ce zâmbeşti:)
pentru că e fain să crezi că indiferent de vârstă, prejudecăţi sau temeri există un cineva pentru
fiecare şi că tot ce ai de făcut este să îl găseşti şi, cu acordul ambelor părţi:) să nu îi mai dai
drumul.
Aşadar, vă recomand din inimă acest film, care a devenit pentru mine, în timp, un fel de refren dintr-un cântec: “mă-ntorc la tine iar şi iar, peliculă dragă”:) 
Vizionare frumoasă şi pe curând! 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s