Zece negri mititei (2015)

„And then there where none” (2015), regia: Rebecca Keane, Craig Viveiros, Basi Akpabio, dupa un scenariu de Sarah Phelps, cu Maeve Dermody, Toby Stephens, Douglas Booth, Miranda Richardson , Charles Dance, Aidan Turner, Noah Taylor, Sam Neill, Anna Maxwell Martin, Burn Gorman

20160117112541_wFcye.thumb.700_0

Romanul „Zece negri mititei” este considerat capodopera Agathei Christie, fiind, după cum spunea ea „cea mai grea carte de scris”. Acest roman polițist a apărut pentru prima dată în Regatul Unit în 1939 .

Romanul  clasic  polițist a luat la începutul secolului XX numele generic de whodunit (engl „Who [has] done it ?”). Este acel  gen complex de polițist în care factorii predominanți sunt structura enigmei și rezolvarea ei. De-a lungul narațiunii sunt furnizate cititorilor indicii care îi invită să deducă identitatea criminalului înainte de revelarea soluției, în ultimele pagini. O formă specială a whodunit este enigma încăperii închise: intriga se desfășoară fie într-o încăpere închisă, fără posibilități de evadare, fie într-un loc izolat care ține captive toate personajele (ex. insulă).

Problema majoră în adaptarea pentru ecran a clasicilor este faptul că multă lume cunoaște acțiunea, iar în cazul subiectelor whodunit, mai ales sub forma încăperii închise, riscul de a diminua sau chiar de a compromite suspansul narativ este o reală amenințare.

Prima  ecranizare a romanului a făcut-o René Clair în 1945. În această primă transpunere cinematografică a romanului a trebuit, din motive de respect rasial să se schimbe titlul original „Ten Little Niggers” în: „And Then There Were None” (Și n-a mai rămas niciunul). Apoi au fost alte ecranizări, 1965, 1974, pentru marele ecran și pentru TV.

Această nouă  adaptare BBC a romanului „Zece negri mititei” (2015) a avut curajul să șteargă praful de pe raft venind cu suficiente tehnici inedite (față de adaptările anterioare) reușind  să dea frisoane prin scenele brutale și lugubre, prin atmosfera sumbră, palpitantă de thriller. Ideea care se conturează, aceea a justiției supreme, care este deasupra legilor omenești, devine implacabilă  .

Un  crescendo subtil gradat al neliniștii, fricii, ororii, cu bănuieli deja, oricât de absurde, tot mai justificate, cu prietenii, complicități, dezinformări și confidențe, totul la înaltă tensiune și electrizare / isterizare așteptată. Imaginea este fascinantă, cu luminozitatea slabă a unei lumânări aprinse, sau a unui filtru metalic permanent care prinde culoare în scenele care aduc la suprafață secrete, ținând vie atenția spectatorului; la fel, gros –planurile de la sfârșitul episodului II care intensifică groaza din jur.

Dacă nu ar fi apărut „the letter in a bottle”, oare care ar fi fost reacția spectatorilor: cred că ar fi dezamăgit, ori poate unii s-ar fi repezit să (re)citească această  poveste cam trasă de păr, dar cu o pertinentă analiză psihologică a personajelor. Sau s-ar fi iscat o mulțime de alte epiloguri, unele trăsnite rău, pariuri…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s