la-tierra-y-la-sombra-films1

Land and Shade (2015) – întoarcerea tatălui risipitor

Tot de pe tărâmuri columbiene, de data asta premiat la Cannes, filmul în regia lui César Augusto Acevedo prezintă povestea unui fermier, Alfonso, care se întoarce acasă după o lungă absență, pentru a-și îngriji fiul grav bolnav.

Redescoperă vechea lui casă, unde femeia care i-a fost cândva soție, încă trăiește, împreună cu nora și nepotul. În ciuda ostilității soției sale, tatăl își va asuma toate responsabilitățile pentru a se îngriji de sănătatea fiului său. Lucrurile s-au schimbat radical în absența sa, casa și mai întunecată a familiei este claustrofobic înconjurată  de interminabile plantații de trestie de zahăr, iar cerul este cenușă – un peisaj pustiu, aproape apocaliptic.

„La Tierra y la Sombra” arată lupta unei familii de muncitori pe câmpurile de trestie de zahăr, atașamentul față de țara lor, pe fondul unei atmosfere sociale din ce în ce mai nesănătoase și mai de nepătruns pentru membrii săi. Moartea, nenorocirea și durerea sunt iminente. Anxietatea se acumulează între personaje în timp ce în jurul locuinței plouă într-una  cu cenușa provenită din arderea culturilor de trestie de zahăr.

Pământul este al oamenilor, dar umbrele au devenit ceva mistic, în afara controlului lor. În diverse mitologii, umbra implică demonul, prin urmare, la prânz, ora fără umbră, este considerat timpul de pace interioară. Grecii își aduceau sacrificiile la prânz, umbrele reprezentând sufletele morților, iar ”regatul umbrelor” semnificând ”regatul lui Hades”. La babilonieni dacă la înmormântări nu se respecta întregul ritual, se credea că spiritul mortului se va desprinde de trup ca o umbră şi va tulbura viaţa celor vii, rătăcind fără odihnă. Umbrele sunt legate de moarte și în nordul Americii, unde indigenii cred că ele stau lângă morminte și mențin relațiile dintre cei morți și cei vii. Umbre care se agață de pământ.

Liniștea este senzația predominantă a acestei pelicule. Camera permite fiecărui cadru să respire pe cont propriu, chiar și atunci când nimic altceva nu însoțește imaginea decât sunetul ambiental. Narațiunea este la fel de liniștită ca cinematografia, dar este ademenitoare, în ciuda tăcerilor sale lungi. Interacțiunile dintre Alfonso si familia sa înstrăinată sunt împovărate de greutatea îndelungatei sale absențe, dar ele sunt mereu pasionale și sincere. Scena în care Alfonso și nepotul său vorbesc despre cântecele păsărilor este una dintre cele mai sugestive și emoționante. Există momente în film care taie respirația prin capacitatea lor de a se distila plastic și estetic într-o imagine, fără a recurge la trucuri fanteziste ale camerei, cu o obsesie aparentă pentru controlul fiecărui detaliu, împletind rațiunea și emoția în scene fabuloase.

521184459_1280x720

Atât în ceea ce privește narațiunea, cât și cinematografia, filmul nu este pentru cei care caută aventură sau spectacol. Ambele aspecte ale filmului sunt frumoase în sine, în special prin modul în care camera este capabilă să capteze atât de multe în astfel de locuri austere, dar este un film subtil în alte privințe. Camerele se distanțează intenționat de subiectele sale, deoarece lumea din jur este asemenea lor. Ele interacționează cu natura în așa fel încât propria ei umanitate să se atenueze.

Personajele se află într-o continuă luptă cu mizeria din viața lor: femeia care refuză să renunțe la terenul pentru care a luptat toată viața; un barbat care nu o poate părăsi pe mama sa riscându-și astfel propria existență; un tată care trebuie să se confrunte cu greșelile din trecut, în scopul de a recupera ființele abandonate; o soție curajoasă, care luptă să-și salveze familia; un copil crescut în mijlocul dezastrului; și toți aceștia, la un loc, pe un pamânt care pare să le respingă existența.

Privind la microcosmosul acestei familii, suntem martorii ultimelor zile ale unor personaje care încearcă să repare legăturile fragile care îi leagă de propria dispariție cauzată de puterea copleșitoare a progresului. De aici o poveste crudă, dar cu metafore dense și alegorii despre cultura populară, inevitabilitatea progresului și uitare, fragilitatea memoriei și iminența destrămării familiei, singurătatea care-i urmează acesteia.

Regizorul însuși a recunoscut în mod deschis că acest film „s-a născut dintr-o durere cu caracter personal” și a reprezentat o încercare de a restabili legătura cu ambii părinți decedați și cultura sa nativă, filmul devenind astfel un fel de conștiință rurală pentru publicul său.

În conformitate cu estetica rurală a zonelor izolate din literatura sud americană, filmul face din aceste elemente o poveste în care acasă și amintirile sunt inseparabile de moarte, în care umbrele și oamenii conviețuiesc în purgatoriu și nu-și pot găsi pacea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s