Noriko no shokutaku (2005)

Una din capcanele internetului (dorința tinerilor de a „evada” în lumea largă) sesizate de Sion Sono s-a concretizat întâi în Suicide Club (2001) și apoi în continuarea lui, din altă perspectivă: Noriko’s Dinner Table

Sub pretextul unei investigații polițiste care urmărește sinuciderea în masă din gara Shinjuku – Tokyo, capodopera post-modernă Suicide Club merge aparent într-o căutare obiectivă a originilor ororii, ghidându-l pe spectator în detaliile acesteia, fără a se implica și a propune o concluzie.

Cu toate acestea, atât acțiunile declanșatoare ale anchetei (sinuciderea a două asistente medicale, urmată de un alt val de sinucideri care se întinde pe durata a șase zile), prinse în scenariul filmului, ca și tema muzicală – abundă în sugestii mai mult decât străvezii asupra a ceea ce ar putea constitui (câteva din) cauzele neobișnuitelor întâmplări.

Tonul nu este nicidecum unul neutru, el exprimând destul de explicit compasiunea. Filmul (cunoscut în Japonia sub titlul Suicide Circle) a dezvoltat destul de rapid un cult, o serie de tineri fiind fascinați de actualitatea ideilor propuse de regizor. Suficient de mulți pentru ca acesta să-și pună ulterior întrebarea dacă nu cumva filmul său (asemenea Elephant-ului regizat de Gus van Sant) să stea la baza unor copycat suicides, adică să inspire o imitație a faptelor (în cea mai mare parte, ficționale) prezentate.

Așa a luat naștere Noriko’s dinner… apărut în 2005, relând tema muzicală (Love Theme) din filmul anterior, prezentându-l însă din perspectiva celor implicați. Vedem motivațiile celor două surori, și în final, mergând pe urmele lor cu insistență (de data aceasta) jurnalistică, deruta tatălui – care pleacă la Tokyo luând urma fiicelor, după sinuciderea din vinovăție a mamei.

Prezentat într-o notă oarecum melodramatică – justificată de gândirea infantilă a celor două fete – filmul ajunge cu investigația mult mai departe decât Suicide Club, constituindu-se într-un instrument (și pretext) obiectiv care se introduce adânc în inima spectatorului. Și chiar dacă pare a fi (doar) despre relațiile de familie din societatea japoneză, filmul are valoare universală, ghidând spre întrebări importante legate de relația tată-fiică, la fel cum Be Sure to Share ridica întrebări legate de relația tată-fiu.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s