elizabethtown afis

Elizabethtown sau privirile de adio şi rubedeniile

“Motivaţionala” săptămânii vine de la un film pe care mi l-a recomandat şeful meu de prin 2008. Cum şeful (nu filmul:) este aparte – paradoxal în unele purtări, erudit nevoie mare şi susţinător la acel moment al “chestiilor” motivaţionale, am fost foarte nerăbdătoare să vizionez “Elizabethtown”, film lansat în 2005.
Pe scurt, am avut de-a face cu o poveste complexă: un tânăr cu viitor luminos trebuie să facă faţă mai multor încercări pe parcursul celor două ore şi trei minute ale peliculei: o călătorie neconvenţională alături de tatăl său, reîntâlnirea cu o familie maaare şi gălăgioasă, eşecul unui proiect de milioane de dolari în care îşi investise tot talentul, o alegere dificilă: să se arunce sau nu cu capul înainte în dragostea care pare să îl pândească? 

Povestea pe larg a filmului ar suna așa:
Crezi că ai motive să te sinucizi? Foarte bine! Dacă eşti hotărât s-o faci, Orlando Bloom, care îl interpretează pe Drew Baylor, o să îţi arate o metodă nu doar inovatoare, ci şi sigură 200%  ca să reuşeşti asta: se ia un aparat de făcut sport, se amplasează pe el un şiş de măcelărie ultimul răcnet şi se face un artificiu astfel încât şişul, prin activarea aparatului de gimnastică, să lovească de mai multe ori în acelaşi loc – după cum spuneam, o metodă sigură 200%.
Da’ tu de ce vrei să te sinucizi? Că Drew a dat cu bâta în baltă de 972 de milioane de dolari !!! În balta companiei la care lucrează, nu în cea a bugetului personal. Şi asta din cauza unui nenorocit de pantof sport în a cărui naştere a investit vreo 8 ani de muncă şi spaţiu gol la mesele familiei … şi care în câteva zile urmează să fie mediatizat drept un mare fiasco !!!
Nu, nu te grăbi, nu despre bani e vorba în filmul ăsta şi nici despre sinucidere. Pentru că exact când Drew îşi ia poziţia de „atac”, sună mobilul ca să îl anunţe că tatăl său, Mitch (Tim Devitt) a murit. Deh, telefoanele mobile vor fi poate brevetate şi ca instrumente anti-sinucidere la un moment dat:) Așa că Drew tre’ să ajungă în alt stat să îşi repatrieze tatăl mort şi, bineînţeles, apoi să revină la bicicletă …
Dacă ţi-e dor de râs, poţi să derulezi filmul, când simţi că seriozitatea subiectului te-ar putea întrista. Asta ca să îl vezi, de exemplu, pe Drew urlând ca nebunul „Did I miss 60 B ??? Did I miss 60 B ??? (Am ratat ieşirea 60 B????), în timp ce cară palme volanului nevinovat, mai cu seama că primise indicaţii demne de „Harta pentru toţi proștii” despre cum să nu rateze 60 B:)
În filmul acesta am descoperit o noţiune nouă şi interesantă: „Last looks” = privirile de adio. Cam cum se uită lumea la tine când ştie că vei fi concediat sau cam cum te-ai uita tu, femeie logodită, la frumuşelul cu care ai petrecut o ultimă noapte de dezmăţ, înainte de a trece pragul stării civile:)

 Priviri pentru cei pe care îi vezi sau crezi că îi vezi pentru ultima dată …
Și tot din film am reţinut două mesaje: dragostea vine când şi de la cine nu te aştepţi şi orice băiat / bărbat trebuie să facă cel puţin o călătorie de (auto) cunoaştere alături de tatăl său.

Primul mesaj vă invit să îl descoperiți singuri, căci dragostea i se arată lui Drew sub înfățișarea lui Claire (Kirsten Dunst), o stewardesă vorbăreaţă nevoie mare şi care îl presează pe eroul nostru să nu mai încerce să se despartă de ea tot timpul, mai ales că nici nu sunt împreună;)

Una dintre scenele delicioase ale filmului aparține văduvei îndurerate, Hollie, mama lui Drew și soția răposatului Mitch (o mirifică Susan Sarandon), care se hotărăşte să înfrunte eticheta pusă de rudele soţului, drept „aia care l-a luat pe Mitch de lângă noi şi l-a dus în California”.

Aşa că apare la comemorarea soţului ei pentru a recunoaşte în faţa tuturor că iubirea ei cu Mitch nu făcea parte din „planul vieţii”, însă asta nu i-a împiedicat pe nici unul dintre ei, logodiţi cu alte persoane la momentul întâlnirii lor într-un lift din Tokio, să îşi găsească fericirea împreună.
Ce metode de supravieţuire a dramei găseşte Hollie ? Repară maşina a cărei capote e gata să o înghită:), desfundă WC-ul din care ţâşneşte apa în toată baia, învaţă să gătească organic şi, mai ales, învaţă să danseze step. Urcată pe scenă, în faţa tuturor rudelor potrivnice, îşi evocă nou impusa stare civilă astfel: când vecinul de peste drum (vecin bun de ani de zile) încearcă să o consoloze pentru pierderea suferită, ea are marele „noroc” să îl simtă aproape, într-un gest tandru de empatie. Din nefericire pentru ea, vecinul generos îi mai oferă şi altceva în momentul graţioasei îmbrăţişări: o erecţie:))))

Şi repetând cuvântul ăsta de câteva ori, îşi atrage aplauzele şi hohotele de râs ale tuturor rudelor transformate parcă în public la un show de stand-up comedy.
După tot acest monolog nebun, regizorul  si scenaristul Cameron Crowe schimbă brusc registrul şi îi oferă văduvei un moment graţios pentru a-şi omagia soţul aşa cum se cuvine: cu un emoţionant „step dance”, pe melodia preferată a dragului ei soţ în serile de sâmbătă seară…
Ca o ultimă oglindire a zicalei preferate a lui Mitch – „Dacă nu s-ar întâmpla asta, ar apărea altceva” (traducere adaptată), sicriul cu obiectele personale şi obsedantul costum albastru ale celui dus coboară în groapă cu zgomote şi spasme de zici că în orice moment o să se prăbuşească până în hăul pământului – moment care oferă familiei lui Mitch un nou prilej de a râde pe înfundate:)


Mereu surprinzătoarea Claire îl cadoriseşte pe Drew cu un pachet inedit pentru călătoria alături de tatăl său, lăsându-i indicaţii precise despre popasuri de ţinut minte: balconul în care şi-a dat ultima suflare Martin Luther King, un bar plin de amintiri pozate ale celebrităţilor care i-au trecut pragul sau Copacul Vieţii, toate locuri în care Drew împrăştie cenuşa celui drag, intuind că acestuia i-ar fi plăcut să rămână aproape de ele pentru totdeauna. Restul râmâne să îl (re) descoperiți urmărind atât momentele amuzante, cât și pe cele grave, meditative ori de-a dreptul jenante ale filmului:)

                 “Elizabethtown” este un alt fel de film motivațional, pentru că prezintă încurcăturile în care fie ne vârâm singuri, fie ne vâră evenimentele, în exact aceleași nuanțe ca cele din viața reală: unele gri-albastrui, altele roz-pastel, iar altele de-a dreptul … monocrome:)

Pentru că sugerează discret că dragostea este în firea omului, oricât s-ar strădui uneori acesta să nu o recunoască ori să o ignore.

Pentru că arată că oricât de sus ai fi, poți cădea oricând, chiar și de pe un munte de bani:)

Și pentru că, nu-i așa, oricât de greu ne-ar fi uneori, oricât de mult ne-am dori să le strângem un pic de gât, pardon, voiam să zic de mână:), ei bine, spre norocul nostru, rubedeniile nu ni le alegem, ci ni le dă Dumnezeu:)

Vizionare plăcută!

4 gânduri despre “Elizabethtown sau privirile de adio şi rubedeniile

  1. Mi-a plăcut mult filmul deși ,sincer,l-am vizionat pentru că apărea Kirsten Dunst (care are o lascivitate foarte atrăgătoare) ;nu prea avusesem
    înainte încredere în Orlando Bloom,care chiar a fost O.K. în rol.O comedie antrenantă da capo al fine,despovărată de clișeele genului.
    Îmi place cronica detaliată,așa ca pentru profani (pentru că scriem,cred ,pentru iubitorii ,,amatori” de film).

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s