Filmul despre căutarea fericirii

Într-o discuţie legată de frumusețea vieții, pe care mi se întâmplă uneori să nu o pot vedea, spuneam unui coleg, în urmă cu ceva vreme: „I’ve seen a lot worse”. Spre norocul meu, ori de câte ori devin arogantă, plângându-mă de ce îmi scoate viaţa în cale, revin cu picioarele pe pământ gândindu-mă la 1981.

Anul în care cubul de 5 pe 5 cm, multifaţetat, din pătrate colorate părea imposibil de potrivit la aceeaşi culoare pe fiecare faţetă, fiind jucăria mult râvnită a Crăciunului din acel an. Şi mă gândesc la Chris Gardner (Will Smith). Un om care în liceu a fost primul la învăţătură într-o şcoală de 12 elevi. Un tip care ani mai târziu şi-a investit economiile lui şi ale soţiei, Linda (Thandie Newton), în scanere de oase ultra-performante pentru acea perioadă, scanere considerate de medici obiecte de lux inutile. Îmi trec în revistă toate lucrurile prin care trece Chris, în lupta pentru mâine.

Evacuat din casă pentru neplata chiriei, mutat la un motel unde îşi va abandona lucrurile scoase în drum, tot pentru neplată, Chris cară după el un „bagaj” mare: sentimentul că nu îi iese nimic bine, lupta pentru supravieţuire, un fiu (propriul fiu, Jaden Smith :) şi o mare determinare de a reuşi. De a reuşi să găsească fericirea. Fericirea scrisă greşit cu grafitti pe un perete din „marele” oraş, oraş plin de alţi oameni care par să caute acelaşi lucru. Fericirea pusă de Thomas Jefferson în „Declaraţia de independenţa” ca drept fundamental al omului. Nu fericirea este un drept, ci căutarea ei.

Căci, se gândeşte Chris, fericirea este menită doar pentru a fi căutată, de găsit n-o vom găsi niciodată. Şi într-o cursă nebună cu trupul, mintea şi inima, Chris va arăta câte poate îndura spiritul omenesc înzestrat cu determinare dincolo de orice limite. Şi va plânge o singură dată. Atunci când va înnopta într-un WC de la metrou. Când îi va acoperi urechile fiului sau, adormit pe hârtia igienică aşternută pe jos, pentru ca acesta să nu fie trezit de bubuielile celor care vor să intre.

Cât de jos poţi să te simţi atunci? Când ştii că nu ţi-ai atins visele din adolescenţă, că soţia te-a părăsit crestându-ţi în auz „Tu ne tragi în jos”, când nu reuşeşti să vinzi aparatele alea nenorocite ce-ţi sunt singura sursă de bani din care îi poţi oferi fiului tău un pat, o masă caldă, o educaţie, un altfel de viitor decât al tău? Poate că dacă nu ţi-ar păsa, dacă nu ai ştii că poţi mai mult, dacă nu ai auzi fiecare fibră urlând că trebuie să faci mai mult, că sigur ai putea ajunge mai departe, nu ai simţi nimic, nu te-ar deranja nimic. Dar Chris ştie că poate. Şi vrea. Şi încearcă.

Aplică la o companie de brokeraj şi după o lună de insistențe pe lângă recrutorul Jay (Brian Howe), reuşeşte să împartă cu el un taxi, inventând un pretext aiurea. Şi îi rezolvă acestuia cubul de 5 pe 5 cm, cel imposibil de potrivit. Impresia pe care i-o face lui Jay va conta mult mai mult decât fuga de taximetristul furios căruia nu are cu ce să îi plătească cei 17 dolari cât face cursa … Da, Chris este rezistent. Şi la loviturile de maşină. Şi perseverent. Şi încăpăţânat. Nu renunţă, nu se lasă doborât de piedicile care apar exact atunci când i se pare că se va descurca.

Îşi ceartă fiul aşa: „să nu laşi niciodată pe nimeni să îţi spună că nu poţi face ceva. Nici măcar pe mine. Dacă oamenii nu pot face ceva, vor spune că nici tu nu poţi. Dacă vrei ceva, te duci şi îl obţii, punct!. După o noapte de stat la închisoare pentru neplata amenzilor, apare plin de var şi arătând ca un vagabond în faţa şefului companiei de brokeraj (James Karen) şi îşi susţine poate singurul şi cel mai puternic argument ce îl defineşte ca om între alţi oameni: „Dacă nu ştiu un răspuns, voi spune că nu ştiu. Dar ştiu cu siguranţă cum să îl aflu şi îl voi afla”. „Chris, ce-ai spune dacă un om ar veni la interviu fără cămaşă şi eu l-aş angaja?”. „Aş spune că trebuie să fi avut nişte pantaloni al naibii de frumoşi”.

Şi Chris devine astfel „intern” la firma de brokeraj aflată într-o clădire de unde toţi ies fericiţi, urcându-se în maşinile lor scumpe şi arătând de parcă pe strada lor e mereu soare. Stagiar = post neplătit. Post pe care va face cursuri timp de 6 luni. Perioada la finalul căreia se va selecta un singur candidat. Cel care ia testul şi vinde cel mai mult. Filmul ăsta, balsam pentru când îţi plâng toate rănile dinlăuntru, este inspirat dintr-o poveste reală: în 1987, la 6 ani de la angajarea în compania în care s-a luptat să ajungă, Chris Gardner va crea fondul Gardner Rich & Co. Chris şi-a câştigat dreptul de a căuta fericirea – “The Pursuit of Happyness” – film regizat în 2006 de Gabriele Muccino după scenariul lui Steve Conrad.

Un film care merită văzut și revăzut oricât de des simțiți nevoia:)

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Filmul despre căutarea fericirii&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s