Ce nu ne (mai) place la filmul românesc?

Când scrii despre filmele din Noul val al cinematografiei române, chiar și pe blog, există un risc. Dar haideți să luăm variantele la rând:

prima și cea mai riscantă – de care aminteam – este să provoci dezamăgire (sau chiar repulsie) publicului cinefil; a nu se uita că mă refer anume la blogul http://www.cefilmevad.eu, care are un public cultivat, cu acces la internet și filme premiate; deși mare consumator de cinema, nu înghite orice; rețineți această reacție, pentru că nu este cea mai rea – ea ocupă locul 2 în acest mini-top;

indiferența; după mine, asta este cea mai proastă reacție posibilă; ca în amor, atunci când te enervează celălalt, asta înseamnă totuși ceva – că mai sunt șanse, că nu ți-e tocmai indiferent; un public indiferent este, în proporție de 99%, pierdut;

un interes datorat implicării, într-un fel sau altul, în fenomen: oameni de teatru cu prieteni / colegi care joacă (și) în filme, scriitori, scenariști ș.a.m.d.

Acestea fiind spuse din scurt, deschid o listă cu reproșurile (chiar formale) aduse filmelor românești:

– primul este legat de sunet; toată lumea îl ridică și este unanim acceptat: sunetul din filmul românesc este prost de slab (sic!). Nu că n-am avea scule sau ingineri de sunet, poate că avem probleme la post-procesare, dar mai este un aspect ignorat de aproape toată lumea: nu (mai) avem actori de cinema. În condițiile în care se fac 15 filme pe an, din ce să trăiască și ei? Așa că regizorii lucrează cu materialul pe care-l au la dispoziție și recrutează dintre actorii de teatru. Care au dicție de teatru, nu de film.

– al doilea ține de mizerabilism; mergem la cinema îmbrăcați de stradă, și vrem să vedem povești frumoase, ori cel puțin frumos ambalate. Ne-am săturat să vedem cum actorii își mănâncă supa în maieu, ori în cămașa de lucru, după ce și-au pus haina pe cuier. Însă acest reproș ascunde și câtăva (nu multă) ipocrizie: uităm că oamenii sunt, totuși, oameni, și dincolo de hainele de duminică. Și refuzăm să ne punem întrebări ce țin de condiția noastră umană. Mergem la film să ne relaxăm și atât – să ne facem, ieftin, terapia la mall.

– al treia și nu neapărat cel din urmă (aștept reacții, pentru că nu am deschis discuția gratuit, așa, să mă aflu în treabă – ci cu un scop anume) ține, dincolo de castingul prost – nu e de ajuns să ai un actor / doi buni, dacă personajele secundare strică tot – de lipsa povestitorilor, a celor capabili să scrie în timp util (nu la 25 de ani după) scenarii care să surprindă realități. Iar în absența povestașului, riscăm să ne-ntoarcem la filmul ideologic, cu mesaj politic (politically correct) care ne asigură (doar) premii la festivaluri. A quoi bon?

Concurența – nu doar din Europa occidentală, și mă refer în principal la filmul franțuzesc – este mare chiar și în Europa centrală – spațiu căruia îi aparținem, odată cu mutarea blocului estic (respectiv a zonei-tampon) mai aproape de ruși, în Ucraina și Moldova de peste Prut – este redutabilă. Cinematografia poloneză (cu Ida, anul trecut) și cea maghiară (cu Saul fia, anul acesta) ne-au luat-o deja, înainte. Ca să nu mai vorbim de filmele lui Kusturica, să spuneți că răsucim cuțitul în rană!

Sigur, discuția poate suscita abordări mai profunde, dar nu este locul lor aici pe blog. Se poate vorbi despre componentă distopică a filmului românesc contemporan, despre educația deficitară (suntem încă atât de speriați / săraci, încât nu putem face ceea ce vrem ci doar ce trebuie), și drama chiuvetei din baie, dar scopul postării (unul constructiv) este de a deschide o listă a reproșurilor (pentru a le inventaria și apoi, eventual, investiga).

Ca pe o cutie a Pandorei – ca să folosim un clișeu grosier pentru cine n-a prins ideea! Vă rog să completați cea de-a doua listă, cu CE NU vă mai place la filmul românesc, nu DE CE nu? Ci de ce ANUME nu? This is the question 🙂  Articol preluat de aici.

 

Anunțuri

32 de gânduri despre &8222;Ce nu ne (mai) place la filmul românesc?&8221;

  1. Vorbele sunt mestecate prost, in lipsa subtitrării mesajul devine ambiguu.

    Scenele se întind ca o peltea vărsată pe parchet, șoferul care traversează orașul aglomerat in tăcere, apoi caută trei minute loc de parcare, apoi manevrele de parcare si drumul pe jos …; unul care face duș nepermis de mult, alta care privește pe fereastra, etc.

    Ițele povestirii se împletesc incoerent; scena unu: ea privește marea, si privește … Scena doi: el vine in fuga, „hei! Unde fugi asa?”

    Dialogurile porcoase, excesiv de porcoase, rostite intr-o gramatica impecabila dar cu intonații artificiale.

    Pesimismul exagerat, el o bate, ea plânge, ei au slujbe mizerabile, copii sunt fara viitor si își detesta părinții care ii iubesc, fara speranța.

    Apreciat de 3 persoane

  2. Exact. Intr-un cuvânt scenariul. Ducem lipsa de scenarii. Nu de scenaristi ci de scenarii. Adica de oameni care sa dea coloana vertebrala unui film. Si mai ducem lipsa de directori de imagine. Desi in ultima vreme parca imaginea s-a mai spălat un pic. Un Daaa! pentru mentiunea cu sunetul din articol. Asa e! Deci, cu aceste mici dar grave carente (scenariu, imagine si sunet) eu cred ca avem filme destul de bune 😉

    Apreciază

  3. Și pe mine mă deranjează dialogurile porcoase, atunci când nu e cazul! Mai ales că mai merg și cu fiicele mele la film. Dar am înțeles că este vorba despre o reacție: parabolele, simbolurile și metaforele au cam dispărut (sau cel puțin s-au împuținat), fiind înlocuite de un limbaj mai direct, pe șleau, neorealist. O consecință a excesului de metafore și parabole din cinematografia de dinainte…

    Apreciază

  4. Va contrazic pe toti (si pe tine, si pe cei care au comentat). De fapt, va completez: nu SCENARIUL este de vina, ci DIALOGURILE. In America exista persoane specializate in dialoguri. Noi nu avem. Scenariul (povestea) este bunicica ori chiar buna, dar avand in vedere ca ACEEASI persoana scrie scenariul si replicile, iese ce iese. Daca esti Tarantino (sau alti 2-3 geniali), da, iti iese, dar observati si la Tarantino cat de rar scoate filme. Nu scoate 1 pe an, ca atunci i-ar iesi si lui SI filme proaste.

    In al doilea rand, va contrazic in ceea ce priveste sunetul: au iesit de vreo 2 ani filme cu sunet bun. A iesit Selfie, a iesit Love Building (cu a sa continuare), a iesit Poveste de Dragoste.

    Si acum inca 3 motive pentru care filmele romanesti nu plac:

    – Sunt MULTE scurtmetraje care, pentru a intra in cinematografe, sunt transformate in lungmetraj. Domestic e un exemplu fericit, dar sunt si altele unde se simte ca scenaristul a lungit-o aiurea. Imi vine-n minte filmul Plansa, dar mai sunt. Cel mai recent exemplu este Dincolo de Calea Ferata.
    – Sunt INCA multe filme despre comunism. N-am mai terminat-o cu comunismul. Dupa 26 de ani romanii sunt satui sa li se spuna ce naspa era comunismul.
    – Sunt facute in graba. Tot la buget ne intoarcem, ca nu sunt bani sa turnam un film in 4 luni. La noi, daca filmarile au durat 20 de zile se cheama mult.

    Iar printre cauze, pe langa bani, mai enumar 2 (si cu asta termin):
    – Actorii, APROAPE toti, cu 2-3 exceptii, sunt actori de teatru. Ei au proiecte teatrale si, PRINTRE PICATURI, joaca si-n filme. D-aia n-au timp sa stea mai mult pe platouri si d-aia si-n film joaca precum in teatru. Nu avem FACULTATE DE ACTORIE DE FILM si se vede.
    – Orientarea aproape exclusiva catre festivaluri. Filmele de festival NU sunt comerciale. Ar trebui sa inteleaga asta regizorii nostri. In afara de Pozitia Copilului, restul NU au avut priza la public. Si E FIRESC sa fie asa!

    Cam atat 🙂

    Apreciat de 1 persoană

  5. Eu fac parte din publicul ăla la care filmele româneşti nu au priză. Fără a avea o cultură cinematografică profundă, sunt acel spectator obişnuit care spune ce nu-i place şi gata – explicaţiile şi scuzele nu-l încălzesc. Am văzut câteva (după ’90), puţine şi mi-au ajuns. Pentru că:
    1. filmele româneşti sunt de-o imensă tristeţe (mă duc la film să mă relaxez, nu să-mi tai venele)
    2. filmele româneşti sunt lente, lălăite, cu scene lungite (cum spunea Damian). Când le văd, am senzaţia că regizorul e în pauză de masă şi actorii îşi fac de lucru pe-acolo…
    3. filmele româneşti ori n-au coloana sonoră, ori o au proastă.
    4. filmele româneşti sunt plictisitoare, n-au zvâc.

    Şi ca să fiu sinceră până la capăt, nu-mi plac, în general, filmele europene (franţuzeşti, nemţeşti etc.) Toate suferă de câte puţin din păcatele de mai sus.

    Apreciat de 1 persoană

  6. Dialogurile sunt de cele mai multe ori puse cu mâna. Dacă mai și sună prost, vezi sunetul (SIC!), s-a dus totul. De la țăranii din filmele comuniste care recitau replici într-o română literară nu s-a schimbat mare lucru. Dar pe mine cel mai mult mă plictisesc subiectele. Rareori mă prinde unul. Majoritatea filmelor procesează clișee din epoca comunistă și din tranziție. Problema e că o fac la modul neatrăgător.

    Apreciază

  7. Vorbind despre film / carte / muzică / arte plastice etc, mi se pare că trebuie luat în calcul spectatorul / cititorul etc. Șefa mea spune: „Orhan Pamuk? Nooo, eu n-am putut să-l citesc!” și strâmbă din nas, ca și cum e vina lui Orhan Pamuk. Nu face diferența între gustul personal și calitatea lieraturii.

    La fel și în cazul filmelor. Cunosc oameni care spun deschis că ei așteaptă de la un film exclusiv distracție și relaxare. E opțiunea lor particulară, nu vreun criteriu obiectiv. Filmele românești de festival nu sunt filme de divertisment. Media PRO Pictures face filme de divertisment, dar pe alea nici nu le bagă criticii în seamă. De ce oare?

    Ce li se reproșează filmelor românești? Ce le reproșează cine? De ce nu au succes comercial? Asta ar fi o întrebare mai precisă. Și nu că le-ar strica succesul comercial sau că nu și l-ar dori. Dar îl sacrifică de dragul artei. Cred că o fac asumat. Sper.

    Eu le-aș reproșa – din punctul meu de vedere – manierismul. Adică, în mare măsură, se rup în figuri. Scenele de bucătărie (despre care îmi spunea recent și Adrian Titieni într-un interviu) ar fi foarte drăguțe, foarte nimerite, dar uneori se muncește prea vizibil la pauperizarea bucătăriei: se aduc în cadru obiecte care nici nu mai corespund cu epoca în care se desfășoară acțiunea (mușamale cu flori, sifoane făcute din peturi de Fanta). Așa am ajuns la „mizerabilism”. (De unde ai scos cuvântul? Dar funcționează – să-l primim, deci, în limbă!)

    Sunetul prost, neinteligibil. De ce am zis că sunt de acord doar cu 35%? De fapt, și cu asta sunt de acord. Nu sunt de acord cu ideea că nu mai există actori de film, că toți ar fi de teatru. Asta era situația cu mulți ani în urmă, dar mulți. Îmi amintesc cât de artificiali erau în filmele din copilăria mea. Mie mi-era jenă, aveam clar sentimentul că „se prefac”. Dar vorbesc de „Felix și Otilia” sau „Toate pânzele sus!”. Acum chiar sunt actori care nu mai pot fi văzuți decât în filme. Dar sunt de acord că sunetul e prost și nu înțeleg de ce. O fi ceva de natură tehnică? Dar asta nu se poate controla pe loc, în momentul înregistrării? Poate e parte din manierismul de care ziceam.

    N-am înțeles ce e cu concurența. Care-i problema cu concurența? Li se reproșează filmelor românești că au concurență? Concurență unde? La festivaluri, în cinematografe? E loc pentru toată lumea.

    Dar de ce trebuie să le reproșăm ceva? Oamenii își fac filmele cum le place sau cum pot. Sancțiunea vine de la sine: nu se vând.

    O excepție în peisajul general al filmului românesc contemporan e „Funeralii fericite!”. E altfel, cu totul altfel, și e fascinant.

    Apreciază

    1. Acesta nu este un articol critic, ci un (pre)sondaj cu o întrebare simplă, care nu vrea să meargă până acolo, la investigarea cauzelor. Este problema regizorilor, a specialiștilor, de ce se întâmplă ce se întâmplă. Nu am pretenția că e vreo regulă, la fel cum nu am inventat termenul mizerabilism. Doar l-am introdus acolo.
      Sursa primelor, din deschiderea listei – după cum vedeți și comentariile ce au urmat – sunt cinefilii.

      Există ceva mai grav decât reproșurile aduse filmelelor românești: un mare grad de indiferență, de refuz de a le mai viziona. Iar în lipsa spectatorilor, cum vor supraviețui, chiar dacă ar lua Palme d’Or după Palme?

      Legat de reproșuri, ele există, și nu sunt cel mai rău lucru posibil, chiar dacă unora nu le convin, și ar avea pretenția doar să le ridicăm statui. Câtă vreme există reproșuri, înseamnă că încă mai sunt așteptări, așa că o listă a lor (aproape că se confundă, reproșuri cu așteptări – iar asta e bine) fără scuze, acuze ori recurs la nuștiuce cauze fatale, cred că ar fi utilă – pentru cine are ochi să le vadă și urechi să le audă.

      Cât despre concurență, mă refeream la concurența regională, ca la o realitate pe care putem să o vedem sau să o ignorăm. Fiindcă, fără vreun Nou val, polonezii au luat deja un Oscar în 2015 pentru Ida, ungurii în 2016 pentru Saul fia, iar noi? Avem vreo șansă, cândva? Despre această concurență era vorba… O fi bună, o fi rea? Nu am zis nimic legat de asta, doar am remarcat: ea există…

      Apreciat de 1 persoană

  8. Nu găsesc, spre regretul meu, aproape nimic atrăgător la filmele românești! Mi se par artificiale, (non)performanța actoricească, sonorul, subiectele etc. Dar, fie-mi iertat, sunt izvorâte din ambientul românesc, nevrotic vulgar, zgomotos, balansand între acutul complex de inferioritate și bătutul cu pumnii în piept, lipsa eleganței și a rafinamentului. Vă amintiți Glissando, un film eveniment, voit pretențios dar căzut intr-o caraghioasă „epigonie tarkovskiana”. Sau Hotel de lux, tot ceva pretentios, metafizic, cu un actor (Valentin Popescu), veridic expresiv, dar care, cu un sonor catastrofal (bietul Popescu suna ca Mickey Mouse, după minunatul model castratosopran: n-am nimic, m-au ciuruit) devenea jenant! Mai în zilele noastre, filmele grave despre comunism mi se par tâmpite și fără folos pt generația tânără. Mai merg alea bascalioase, dar nu sunt potrivite pt cei sub 40 de ani! De ce filmele poloneze, cehesti etc. au și transmit trăiri puternice si autentice si ale noastre nu, e destul de ușor de explicat! La noi nu e continuitate, nu e tradiție.. E f trist, ar fi de (re)citit Lucian Boia-De ce este România altfel? Sunt acolo ceva, nu f multe, explicații!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Așa este platflorma wordpress – stabilă, gratuită, de apărut apare, dar trebuie să aveți puțintică răbdare! Trecem în curând pe domeniul plătit cefilmevad.eu, pe care-o să-l facem să meargă ca uns 🙂 Vă așteptăm comentariile în continuare!

      Apreciază

  9. mă amuză ce citesc aici. înțeleg că oamenii s-au săturat de filmele cu subiecte din comunism, dar aș vrea și eu să știu câte filme produse în ultimii ani tratează astfel de subiecte. nu știu răspunsul exact, dar o statistică personală îmi zice că procentul ar fi foarte mic.
    în același timp îi dăm drept exemplu pe polonezi și pe unguri care au luat oscarul cu filme despre holocaust (son of saul) și epoca imediat post-nazistă (ida). și de câte ori am auzit întrebarea „iar un film despre holocaust?”

    Apreciază

    1. Păi am pastișat argumentele regizorilor noștri premiați pe la festivaluri internaționale, în fața criticilor primite in țară: premiul este argumentul meu 🙂 Până una-alta cinematografiile vecine, fără să fie pe vreun val, au luat premii și la festivalurile europene, fiind recunoscute până și peste ocean… noi, când ne vărsăm (și) pe-acolo valul? Sau ne mulțumim să-l înecăm la mal?

      Apreciază

      1. ce încerc eu să spun e că subiectul n-are nicio legătură cu valoarea filmului. și că nu se fac atât de multe filme despre comunism cum se crede (sau cum se vorbește pe-aici) încât să fie deranjant.

        Apreciază

  10. revin și cu o statistică mai detaliată:

    din cele 22 de premiere anunțate pentru 2016, niciuna nu se anunță a avea legătură cu comunismul.
    dintre cele 17 filme ale anului 2015, unul singur avea legătură cu comunismul: ‘cel ales’ de cristian comeagă, un film conceput în primul rând pentru public (a cărui calitate nu o comentez). unul singur dintr-un an.
    în anul 2014 au existat, ce-i drept, 3 filme cu subiecte din perioada comunistă: ‘closer to the moon’, ‘q.e.d.’ și ‘poarta albă’. întâmplarea face ca primele două să fie considerate în unanimitate cele mai bune filme ale anului respectiv atât la gopo cât și la ucin (vorbim totuși de un caranfil!), pe când al treilea e un film pe care cu greu îl putem lua în seamă din moment ce nu a strâns nici măcar 1000 de spectatori. mă îndoiesc că l-a văzut vreunul dintre cei care comentează aici. 3 filme din 18 despre comunism în 2014.
    în 2013 au fost două: ‘roxanne’ și ‘sunt o babă comunistă’. 2 din 21 de filme.
    în 2012 au fost tot două: ‘visul lui adalbert’ și ‘trei zile până la crăciun’ (a nu se confunda cu ‘marți după crăciun’). cele două filme au făcut împreună nici 600 de spectatori, din nou nu cred că le-a văzut nimeni pe ambele dintre cei care comentează aici.

    în concluzie, cifrele ultimilor cinci ani arată că doar 8% din filmele românești au tratat subiecte despre comunism. 8% sau 8 din 96, din care jumătate sunt ‘no name’ pe care mai mult ca sigur cei care se plâng de filmele românești nu le-au văzut. în rest, tot în aceși ani au apărut: ‘aferim’, ‘poziția copilului’, ‘de ce eu’, ‘minte-mă frumos’, ‘toată lumea din familia noastră’, ‘love building 1’, ‘love building 2’, ‘domnișoara cristina’, ‘despre oameni și melci’, ‘selfie’, ‘lumea e a mea’, ‘un etaj mai jos’ etc filme care tratează subiecte din cele mai diverse.
    eu zic că ne cam place să ne dăm cu părerea fără să știm despre ce vorbim.

    Apreciază

    1. Mulțumesc pentru statistica detaliată, dar scopul postării e tocmai de a solicita reproșurile, nu de a le descuraja din indiferent ce motive obiective sau subiective. Pentru că filmul românesc tocmai de de feed-back are nevoie, nu de postaci care să-l apere! Iar o listă a nemulțumirilor publicului, justificată sau nu, are sens, dacă o luăm pas cu pas. Haideți întâi să deschidem discuția și să vedem ce are cinefilul de reproșat, nu să-i tăiem maul, că nu așa îl facem să (re)vină în cinematograf. Iar după asta, cei implicați în fenomen pot să facă educație, să vină cu argumente, ori cu abordări mai bune, în cunoștință de cauză…

      Apreciat de 1 persoană

      1. atunci când reproșurile sunt fără bază, ele trebuie ignorate, nu ridicate la nivel de dezbatere, iar descurajarea lor ar trebui să fie o prioritate. e ca în cazul discuțiilor despre dacopatie. nebuni care cred că dacii au ridicat piramidele și au inventat limba latină trebuie descurajați și arătați cu degetul.

        Apreciază

  11. domnul lazarescu, una peste alta, concluzia dvs. ar fi ca filmele romanesti sunt bune, iar spectatorii romani sunt prosti ? 🙂 posibil… insa, in acest caz, filmele romanesti ar trebui sa se bucure de un real succes international. nu doar premiate de specialisti, ci sa umple salile de cinema ale mapamondului.

    Apreciază

    1. Nu doamnă, eu nu fac generalizări. Sunt filme românești bune și filme românești proaste. Filmele românești bune primesc cronici bune în revistele de specialitate (Screen, Variety, Hollywood Reporter etc) și sunt distribuite în țările cu circuite art-house importante (Franța, SUA și UK) unde umplu sălile într-un raport normal de filme străine de art-house. Filmele cu pricina nu sunt filme de public, ci sunt filme de nișă. Nu se distribuie în multiplex-uri ci în cinematografe specializate de filme art-house, așa zisele cinematografe de film de artă și eseu. Și nu fac mai puțini spectatori decât filmele art-house străine. Dacă aveți pretenția ca un film art house ‘să umple sălile de cinema ale mapapondului’ pot să vă spun că nu sunteți deloc rezonabilă. Și eu îmi doresc să ia Rapidul Champions League, dar deocamdată pretențiile Rapidului sunt mai degrabă să evite falimentul.

      Apreciază

      1. Aveți mare dreptate, d-le… Lăzărescu, sunt filme bune, foarte bune, și filme proaste. Dar asta e teoria chibritului și nu asta dorim noi să facem aici. Uite așa, dintr-o discuție deloc vindicativă pe care am încercat s-o deschidem apropos de RECEPTAREA cinematografiei române și nu DESPRE CUM E ori CUM NU E cinemaul românesc contemporan, am ajuns alăturea cu drumul, la discuții personale. Nu vă ambalați, că nu cântă nimeni prohodul cinemaului românesc aici 🙂 Propunerea e să discutăm subiectul, nu persoanele care îl comentează… gen, de ce ați zis ce ați zis, nu trebuia să ziceți, dacii și romanii șamd. Este un spațiu deschis dialogului civilizat pe care ne dorim să-l păstrăm așa! Mulțumim pentru contribuția dvs, mai ales că ați venit cu argumente. Vă mai așteptăm și pe blog, și pe site, în continuare, dar cu alte argumente, nu cu alte acuze și jigniri! E păcat de… numele dvs!

        Apreciază

  12. Marius,

    Ce să zic? Atunci când spectatorii (indiferent de cultura lor cinematografică) afirmă clar că:
    – sonorizarea este foarte proastă, eu cred că ăsta nu este un „reproş fără bază”. Baza e însuşi aparatul auditiv.
    – dialogurile sunt banale/plictisitoare/vulgare – reproş care se bazează pe experienţa altor filme care au dialoguri spumoase, inteligente, memorabile.
    – presupunând că eşti surd şi nu contează nici dialogul, nici coloana sonoră, mai apare un „reproş fără baza”(?) etalat excelent de Damian: „şoferul care traversează oraşul aglomerat în tăcere, apoi caută trei minute loc de parcare, apoi manevrele de parcare şi drumul pe jos …; unul care face duş nepermis de mult, alta care priveşte pe fereastră, etc.” – baza ar fi că, pur şi simplu, la astfel de scene spectatorul întoarce spatele. Patriotismul nu ajută la înghiţirea plictisului.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s