15-ani-de-realism-cu-Cristi-Puiu

Cristi Puiu – Lucian Georgescu și o reacție la cald

Reiau o afirmaţie dintr-un interviu mai vechi conform căreia tema inițială a proiectului „Şase povestiri de la marginea Bucureştiului” ar fi fost dragostea…

Mă prosteam. De fapt, nu mă prosteam, dar eşti tânăr. Ai impresia că tot ce zboară se mănâncă, îţi arăţi muşchii. E vârsta, hormonul. Nu fac declaraţii de presă. Din păcate, pentru că dacă presa ar fi mai atentă şi ar prelua mai cu atenţie ceea ce oamenii spun, ne-am îmbogăţi extraordinar de mult. Numai că fiecare are tendinţa de a modifica, de a interveni, de a interpreta, înainte de a livra.

Asculţi ce zice ăla, şi apoi pui pe hârtie, cu maximă precizie. E mare lucru. Trăim într-o ţară în care oamenii se grăbesc să interpreteze. Absolut orice gest este interpretat. Şi oamenii nu au toate instrumentele, din păcate. Ar fi bine să le aibă. Omul când vorbeşte, vorbeşte nu doar cu vorbe, el vorbeşte cu tonul care face muzica, cu corpul, cu gestul, cu privirea. Sunt foarte multe elemente angajate.

Atunci când am spus despre dragoste, era dragostea mai degrabă ca ţintă. Tragi acolo, să nimereşti chestia aia, despre care nu ştii foarte bine ce e şi cu ce se mănăncă. Asta este intenţia. Şi, cel puţin până acum, din „Şase poveşti la marginea Bucureştiului”, ce a ieşit sunt astea trei filme despre moarte. Dar ceea ce m-a mânat pe mine în luptă, ca să zic aşa, a fost dragostea. Ce înseamnă chestia asta despre care toată lumea vorbeşte şi despre care toţi au impresia că ştiu ceva? Eu am ajuns în altă parte, m-a dus în altă parte. Putem discuta la nesfârşit.

Este moartea o temă esenţială a cinematografului tău?

Nu ştiu chestia asta cu teme şi subiect. Eu am fost foarte prost la şcoală. Am fost şi exmatriculat, şi repetent. Chestia asta mă încurcă. Nu am înţeles nicidoată ce e aia temă, ce e ăla subiect. Multă vreme mi-am pus probleme foarte serioase în ceea ce mă priveşte. Am zis că sunt un dobitoc, realmente, şi nu înţeleg chestiile astea.

De la o vârstă încolo – acum am 49 de ani, mulţumesc – nu mai pot să mă păcălesc aşa, nu mă interesează lucrurile astea. Nici până acum nu m-am păcălit, dar îmi era aşa să spun: „băi, lăsaţi-mă cu cuvintele astea, mă omorâţi”. Am ajuns să vorbesc aşa mult – poate că e şi o chestie legată de date genetice. Probabil că am fost învestit cu un soi de autoritate de către părinţi, care mi-au pus în braţe sarcini. Suntem trei fraţi. Probabil că din cauza asta am ajuns să vorbesc aşa şi să am şi gesturi autoritare. Altfel, eu nu prea vreau să mă amestec în chestiile astea legate de autoritate. Poziţia de regizor este un exemplu de autoritate. Eu nu sunt un tip autoritar, sunt un tip foarte încăpăţânat.

Sunt doar perceput ca fiind autoritar. Şi este firesc, pentru că ai un căpos care vrea să obţină ceva. Şi aşa mi se pare că nu am obţinut şi las de la mine foarte mult. Dacă aş fi cu adevărat autoritar, aş obţine mai uşor lucrurile. Nu am asta. Nu mă plâng, dar încerc să clarific. Sunt foarte încăpăţânat, îmi propun ceva, dar la un moment dat cedez. Cedez mai târziu, mai greu decât ceilalţi. Pentru asta mă felicit. Dar altfel, nu.

Sunt mai degrabă intuitiv. Nu mă ajută suficient de mult vorbele, răbdarea. Altfel m-aş pune pe scris. Am foarte multe lucruri de clarificat. Cred că sunt foarte multe goluri, foarte multe bâlbe în discursul despre film de la noi. Nu am timp de asta. Cinema – e un singur cuvânt folosit pentru fel de fel de produse audiovizuale. Cinema, cinema, cinema… Faceţi distincţia, că nu e acelaşi lucru. Nu se poate să fie totul cinema. Dacă acela e cinema, celălalt nu mai e cinema (…)

M-au rugat de la revista „Sight & Sound” să dau o listă, top ten-ul meu. Am zis da. Şi m-am apucat să scriu. Am ajuns la peste o sută şi nu mă mai opream. Le-am zis: „nu vă mai dau, gata”. Le-am luat, le-am înlocuit, stai că ăsta îmi place mai mult. Am zis că îmi bag picioarele. Nu mai vreau, gata. Şi nu le-am dat nicio listă. E o prostie.

E o chestie dată de educaţie – în lumea asta în care competiţiile sunt în mare vogă, toată lumea se pune pe făcut pronosticuri. E o nebunie. Nu cred că o să ne calmăm curând, cred că mai degrabă lucrurile o vor lua razna. O să dea şi cu bomba cu aer comprimat şi, gata, o să se facă pace în lume. Lucrurile astea se duc într-o direcţie greşită, cu totul şi cu totul greşită. Secolul 20 a început greşit şi greşit s-a terminat şi greşit o să se termine şi ăsta. Şi cu asta, basta! 

Vine din chestia asta cu competiţia, cu premiile, cu distincţiile, cu podiumul, cu laurii, cu covorul roşu, cu aurul ş.a.m.d. E foarte grav ce se întâmplă. Dacă vorbim despre cinema, atunci nu mai vorbim despre toate lucrurile astea. Cinemaul e un teritoriu ideal pentru minciună. E foarte uşor să minţi, e foarte uşor să-i păcăleşti pe „fraierii” care sunt în sala de cinema. Şi foarte mulţi fac asta. Pentru mine ăla nu e cinema şi nu mă interesează.

Mă interesează foarte tare ce înseamnă adevărul care ar putea fi prins, captat cumva, aşa cum face pescarul. Am dat exemplul cu pescuitul într-un  interviu, pentru că mi s-a părut cel mai potrivit, nu pentru că eu sunt pescar. Nu sunt pescar. În primul rând, sunt foarte leneş şi nu înţeleg foarte mult din chestia asta: te uiţi în ochiul de apă, aştepţi să se mişte pluta. Nu sunt critic, mi se pare că e foarte tare. Te duci acolo pe baltă, arunci şi stai, eşti în armonie cu cosmosul. Nu am asta…

Lucrurile cele mai importante pe care filmele mele le conţin – şi sunt foarte puţine filme – sunt momentele care scapă de sub control şi care se petrec. Foarte brutal spus – accidentul, întâmplarea. Nu sunt responsabili de asta nici actorii, nici regizorul, nici scenariul, nimeni, nimic. Se întâmplă. E un  miracol. Ăla e adevărul. Şi pentru asta fac filme. Punct. Între momentele astea, e mult balast. Şi aia e. Filmele în care îmi spune  mie autorul cum ştie el din ce e făcută viaţa şi planeta, scuze, dar….  Ca la Agopian, în „Manualul întâmplărilor”: „nu am eu puşcă şi iarbă, că…” Lasă-mă cu ăştia. Pentru mine ăsta nu e cinema… 

După moarte, nu le vei putea da replica celor care îți vor vedea filmele şi le vor comenta…

Tu crezi că pe mine mă interesează ce zice lumea despre filmele mele? Acum sunt în viaţă, aici. Tu crezi că mă interesează? M-a interesat când am debutat. La „Moartea d-lui Lăzărescu” eram încă la început, am luat premiu la Cannes şi dintr-o dată mi-am zis: „să vezi tu, să te ţii, că fac film an după an sau o dată la doi ani, ca Woody Allen, ca Nicolaescu”. Nu s-a întâmplat. Dar am zis că filmul ăla o să deschidă porţile Raiului, iar eu o să fiu… că pe mine mă aşteptau, ca pe un măr copt.

M-am uitat la ce mai zice lumea. Într-un an de zile, m-am otrăvit. Câte orori s-au putut scrie despre mine. Dar o chestie mişto pe care am găsit-o era de pe Amazon –  America sau Anglia – la „Moartea d-lui Lăzărescu”. Unul a scris două rânduri, foarte supărat: „Cel mai prost film din lume, să nu cumpăraţi filmul ăsta. Ba nu, cumpăraţi-l, măcar o copie şi daţi-i foc. O copie mai puţin din mizeria asta este cu atât mai bine”. Mi s-a părut foarte tare, pentru că omul ăla n-a minţit, a suferit.  Apoi, putem specula, s-ar putea ca mai târziu să-i placă sau să nu-i placă deloc. Asta este o altă discuţie.

Totul este călduţ. Se minte. Şi mai ales în breasla asta se minte: „Am auzit despre mine (asta), a zis cineva, nu dăm nume, că aşa-i civilizat”. Am fost acuzat că am încălcat legea nescrisă a cinemaului, că vorbesc despre filmele colegilor mei. Cum e asta? Care lege nescrisă a cinemaului? Nu, haideţi să alimentăm ipocrizia. Spune, ţi-a plăcut, nu ţi-a plăcut. Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? Acesta este un lucru pe care îl pierdem. Nu spun o noutate – este foarte multă ipocrizie. Şi, din păcate, este foarte greu să imaginezi orice soi de dialog în atâta ipocrizie.

Oamenii vor să aibă în permanenţă ultimul cuvânt. Acest ultim cuvânt nu există decât în ficţiunea tulbure a unor smintiţi. Nu există. Vine criticul cutare şi zice: „filmul e aşa”. La care tu n-ai voie să răspunzi (…) Cred că este o expresie a provincialismului nostru. Afirmaţiile, verdictele fără acoperire, fără argument, sunt iarăşi o altă problemă. O boală. Este multă aroganţă să crezi că din poziţia de spectator tu înţelegi un film. Se poate să da. Dar poziţia de spectator nu este suficientă. Faptul că tu te uiţi la  film, asta nu înseamnă că și înţelegi.

Faptul că tu intri şi mănânci într-un restaurant de 3 stele Michelin sau într-o cantină oarecare de armată, asta nu înseamnă că înţelegi ce mănânci acolo. E nevoie de puţină educaţie. Spre exemplu, oamenii nu s-ar grăbi să-şi dea cu presupusul despre interpretarea unei simfonii de Mahler. Sunt foarte puţini oameni educaţi în muzic.ă. E un domeniu foarte serios. E vorba de ani de studiu. 

Cu filmul e mai uşor, aşa pare. Şi atunci spunem şi noi ce credem despre una sau despre alta. Fizica nu este aşa în vogă, dar nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă ar ajunge românul să-şi dea cu părerea despre fizică. În orice caz, ştiinţele exacte sunt privite cu mult respect. Cinemaul este o artă populară, nu-i aşa, şi noi, pentru că plătim bilet, putem să spunem ce credem despre ce vedem. Da, aşa e. Fiecare e liber să spună ce crede.

Dar să crezi că ştii ce spui, că stăpâneşti domeniul, asta e o altă discuţie. Poţi să spui că ţi-a plăcut sau că nu ţi-a plăcut şi e foarte ok. Că ai înţeles, ce ai înţeles – e cât se poate de ok. Dar s-ar putea să descoperi mai multe dacă te apropii de domeniu. Dar nu te apropii, pentru că dacă deschizi cumva uşiţa, vezi că este foarte multă materie de înmagazinat ca să ajungi să înţelegi de ce funcţionează secvenţa aia aşa şi ce înseamnă ea. Ca în absolut orice domeniu. Toată lumea este liberă să spună ce gândeşte, despre una şi despre alta. Dar trebuie să fii treaz, să fii conştient de faptul că s-ar putea să fie nevoie de mai multă informaţie pentru a putea înţelege ce se întâmplă în filmul cutare…

Când eşti cu adevărat stăpân pe un domeniu, îndoielile sunt cât Casa Poporului pe tine. Nu poţi să te mişti. E foarte greu să iei o decizie. De multe ori auzi pe platou: „regizorul nu ştie ce vrea”. Şi nu e că nu ştii ce vrei, dar trebuie să iei o decizie şi ai cinşpe semnalizatoare. O iei de multe ori prin eliminare. Dar ca să faci drumul ăsta, e nevoie de timp. Iar impresia pe care o laşi celorlalţi este că te bâlbâi, că bâjbâi, că nu înţelegi, că nu ştii unde vrei să ajungi şamd. Mai ales dacă eşti interesat de ceea ce sunt eu interesat….  

Dacă eşti interesat de punerea în imagini a unei poveşti pe care tu o ai tipărită şi faci un „shooting board”, cu toate desenele, şi urmăreşti la literă, atunci nu mai este aşa de problematic. Dacă mai e deasupra ta şi un „supervisor”, ca un producător la Hollywood, şi zice ce să filmezi, atunci problema asta dispare, pentru că sunt alţii care decid pentru tine.

„Moartea d-lui Lăzărescu” e un film greşit, pentru că sunt prea multe vorbe. Foarte explicit. Vorbesc ăia, m-a căpiat. Am văzut filmul la Chişinău, într-un an, la un festival parcă, unde m-au invitat cu astea trei filme: Marfa şi banii, Moartea domnului Lăzărescu şi Aurora. Am prins o oră şi ceva din film, şi mi s-a făcut aşa ruşine. Mă bucuram, pe undeva, că lumea participă, dar suna foarte prost, foarte prost. Foarte multe vorbe, vorbeau ăia… Nu-i aşa. Şi nu pentru că în spitale nu-i aşa, nu pentru că oamenii nu vorbesc, dar nu aşa se întâmplă. Singurul lucru pe care mi l-am putut spune este că măcar am fost onest – e un film făcut de un pacient. Fost pacient, viitor pacient.

Despre începutul filmelor…

Filmele te păcălesc. Un regizor ar trebui să ştie că în alea zece minute de la începutul filmului face ce vrea el spectatorului. Ce vrea! Spectatorul n-o să iasă din sală. După alea zece minute o să iasă. E foarte important să începi filmul bine. Filmul se vede de la început la sfârşit, nu cum am intrat eu la Moartea domnului Lăzărescu. Am intrat la „Moartea d-lui Lăzărescu” în mijlocul filmului şi am văzut toate bubele. N-am fost frăgezit în prealabil de intro, ca să intru în sosul filmului.

Când vezi un film de la început, lucrurile stau altfel, pentru că te obişnuieşti cu tonul. Nu-ţi mai dai seama. Te laşi purtat de poveste. Un cineast abil îţi oferă la fiecare cinci minute câte-o bombonică. Mai deschide nişte sertăraşe. Şi tot aşa. Se termină filmul. Dar când intri direct în el, vezi notele false. Vorbesc aici strict de joc şi de opţiunile regizorului, de opţiunile mele de regizor, care au fost în multe puncte dezastruoase.

Care e legătura cinemaului tău cu faptul că ai fost pictor?

Cred că are legătură, dar nu îmi dau seama care ar putea fi. Există un lucru care mă preocupă. Atunci când făceam pictură, era o întrebare pe care mi-o puneam în mod constant şi căreia nu i-am găsit răspuns: ce e pictura? Ce aparţine strict picturii şi numai picturii şi ce nu poate să facă altcineva atunci când sculptează sau când face muzică. Ce aparţine doar picturii?  

Aşa este şi cu cinemaul. Ce este doar al cinemaului? Ca să nu încerc să acopăr ceea ce literatura acoperă mult mai bine, ceea ce muzica face mult mai bine.  Ce este strict specific cinemaului? Cred că asta e o chestie pe care o am de la pictură. Apoi, este compoziţia. Eu nu am nici o problemă de compoziţie. Nu cred că vine din altă parte decât de la pictură: să pui camera, să te uiţi prin cameră, să ştii cum să cadrezi. Nu am avut niciodată problemă cu asta. Chiar dacă este vorba despre imagine în mişcare. Altfel, nu am încercat niciodată să obţin ceea ce se cheamă imagini picturale. Mă deranjează foarte tare şi mă deranjează şi în pictură. Cred că emoţia este un accident, o întâmplare.

Să vorbim despre lucrurile care s-au spus şi s-au scris de-a lungul timpului privind influenţa pe care filmele tale au avut-o asupra altor cineaşti români din aceeaşi generaţie

Cred că e foarte adevărat. Dar, o precizare: e premiul de la Cannes, nu sunt filmele ca atare. Dacă ar fi fost filmul, atunci de la „Marfa şi banii” ar fi trebuit să se întâmple mutarea. S-a întâmplat la „Moartea domnului Lăzărescu” pentru că a luat premiu la Cannes. Povestea cu influenţa e legată în principal de premiu. Preocuparea pentru cinemaul realist – zicem „realist” pentru că nu avem alt cuvânt – aici, în România, referindu-mă strict la regizorii din generaţia mea, nu prea a existat. Adică da, oarecum, dar mai degrabă într-o cheie ceho-americană. Nu pot s-o cataloghez. E o lungă discuţie, şi devine foarte tehnică.

Cred că premiul de la Cannes i-a făcut să se gândească mai serios la tipul ăsta de abordare, mai ales că recursul la camera purtată a fost făcut de azi pe mâine, peste noapte, dar fără să-şi pună probleme. Ce înseamnă, de fapt, o cameră din mână? Ce înseamnă asta? De ce filmezi din mână? Întrebarea este şi mai clară: de ce filmezi din mână ca şi cum ai filma de pe trepied? 

Nae (Caranfil) făcea mişto de (Gabriel) Spahiu, pentru că i-a zis Spahiu (asta Spahiu mi-a povestit-o) că îl iau în „Moartea domnului Lăzărescu”. Iar Spahiu zice:

– Şi m-a întrebat Nae:

– Ce joci?

– Şofer!

– Ai pus-o, o să-ţi filmeze ceafa.

E foarte adevărat. Pentru mine, aparatul de filmat este un om care se uită, şi nu pot pune camera acolo unde nu poate sta omul. Am creierul foarte mic, şi nu încape asta: conceptul de filmat de pe parbriz. Pot să mă uit în filme la asta, nu mă deranjează, dar eu nu pot să o fac. Mă bufneşte râsul. Nu pot să mă iau în serios. De fiecare dată când aleg poziţia de aparat, o aleg cu gândul la un om. De altfel, este şi un om acolo în spatele camerei şi filmează.

Când am ales să filmez „Marfa şi banii” cu camera din mână, era pentru că voiam să aibă libertatea de a se duce şi de a nu se duce. Să fie suplă privirea. Ca la „Moartea domnului Lăzărescu” – să te poţi duce (cu camera de filmat într-o anumită direcţie – n.r.), iar dacă nu mă duc este pentru că nu vreau să mă duc, nu pentru că n-am putut să mă duc.

În ce măsură te simți deranjat când identifico influenţa asta în filmele colegilor?

Cum să mă deranjeze? Mă simt ultra-flatat. Bine, n-aş merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d`Or-ul ăla e şi al meu. Mi se pare foarte sexy: cumva, nici nu a mai trebuit să fac niciun efort, pentru că s-a vorbit despre chestia asta. Pot să mă duc la culcare, gata, mi-am făcut datoria. Oricum, m-a făcut Băsescu Cavaler. M-am dus să mă uit în lege să văd ce înseamnă şi am loc de veci asigurat, înmormântare cu foc de armă şi pot să mă duc de 1 Decembrie la Palatul Cotroceni cu aia în piept şi pot să mănânc şi să beau. Asta dacă nu ştiaţi ce primeşte un Cavaler. Nu fac băşcălie de chestia asta, dar mi se pare comic cumva.

Din păcate, nu sunt bani pentru cinema în România. Din păcate, România nu este o ţară care să funcţioneze extraordinar de bine la toate capitolele, iar la cinema nu prea. Nimic nu prea funcţionează. Nu sunt bani pentru cinema, iar noi facem baletul ăsta cu legea (cinematografiei). Foarte mulţi bani se duc pe fel de fel de proiecte. Până la urmă, orice cinematografie trebuie să parieze, nu neapărat „blind”, dar e greu de judecat un scenariu de film. Poţi să ai fel de fel de surprize (…) Te poţi înşela.

În România se fac foarte puţine filme, iar pe noi ne înjură toată lumea – „lasă-mă cu minimalismul ăsta, cu bucătării”. By the way, în „Sieranevada” filmez o bucătărie de dracii o ia. Se fac puţine filme, iar perspectiva care apare odată cu festivalul şi cu premiul este că parcă ai putea să faci şi tu chestia asta şi să iei premiu. Iată că lui Mungiu i-a reuşit foarte bine, felicitări! Dar te pune cumva în situaţia de a repeta o reţetă care s-a dovedit a fi funcţională, blochează procesul creator, cel puţin pentru o vreme. Eu le doresc tuturor să se însănătoşească. Unii chiar dau semne vizibile de însănătoşire.

A fost o modă, a fost un trend, dar până la urmă e foarte greu să aduni câteva voci distincte într-o cinematografie care produce 15 filme anual. Dacă ar fi 200 de filme, ar fi mai multe voci, sigur. Cel puţin matematic, mie aşa îmi dă. S-ar putea să mă înşel. Dar se fac puţine filme, şi probabil că a existat la ora aia – acum cred că mult mai puţin – tendinţa de a face în cheia asta, pentru premiu. Lui Porumboiu, de exemplu, nu i s-a întâmplat asta. Nu s-a contaminat de camera din mână. Probabil că e doar o chestie de cronologie. Eu nu ştiu cum aş fi funcţionat dacă aş fi fost în poziţia lui Mungiu, să zicem. Oare nu aş fi făcut şi eu la fel ca el? Nu ştiu, e greu de zis. Eu zic că nu aş fi făcut asta, dar asta este ce zic eu, ce doresc să cred eu despre mine.

Sunt anii `90, există un nume în cinematografia română – Pintilie – indiscutabil. Există regizorii importanţi din anii `70-`80 – Daneliuc, Piţa, Veroiu, Gulea – care încă mai făceau filme în anii `90. Tatos a murit chiar în ianuarie 1990. Apoi vine Nae (Caranfil) cu „E pericoloso sporgersi” (1993), un aer proaspăt. Pintilie este invitat la Cannes. Daneliuc a fost cu „Senatorul melcilor” invitat la Cannes. Îţi doreşti să fii acolo. Ai ales o meserie, crezi că ai talent, faci filme, crezi că ai ceva de spus, îţi doreşti să fii acolo, te duci poate în direcţia asta.

Eu am fost la adăpost. Nu am făcut şcoala aici. A fost un mare avantaj. M-am contaminat diferit. M-am contaminat de Cassavetes 

Când am venit din Elveţia, aveam discuţii cu colegi de la ATF şi vorbeam despre camera în mână, Dogma. Însă „bien avant”, ca să zic aşa, în „A bout de souffle” (1960, Godard – n.r.) este camera purtată tot filmul. M-a interesat cinemaul direct, m-au interesat Depardon şi Wiseman. Eram deja într-o altă schemă. Pe vremea aia, problema se punea în felul următor: am scris un scenariu, am obţinut banii de la CNC, o să fac filmul cum vreau eu. Punct. Şi cu asta, basta! Pentru că s-ar putea să nu mai fac nici unul niciodată (…)

Când a fost povestea cu „Marfa şi banii”, am zis că nu mă interesează, fac cum vreau eu. O să fie ultimul film. Aşa m-am dus. De asta am şi insistat atât de mult. Probabil că dacă nu aş fi fost aşa de hotărât, aş fi abandonat. A fost foarte greu. Când am terminat montajul, eram pilaf. Am intrat în spital. Aveam cinşpe miliarde de justificări în proprii ochi să zic: „pa, nu vreau să fac cinema; la revedere”. Scriu scenarii, fac altceva.

Nu pot să fac film gândindu-mă că în următorul o să fac nu ştiu ce. La mine nu mai există următorul. (…) Să terminăm şi cu frecţia asta: nu am citit (André) Bazin.

Referitor la această declarație din finalul dialogului cu Lucian Georgescu (transcris de Ionuț Mareș pentru ziarulmetropolis.ro, credit foto: dinfilme.ro), criticul Andrei Gorzo a postat pe pagina sa de facebook:

Mica lui izbucnire pare să fi vizat teza cărții mele din 2012, Lucruri care nu pot fi spuse altfel” (Humanitas), potrivit căreia realismul cinematografic de care era (și continuă să fie) interesat Puiu nu e altul decît cel căruia teoreticienii de film îi spun „bazinian”. Gîdilat de termenii („frecție”) și de tonul imperios cu care încearcă să expedieze teza respectivă, nu mă pot abține să-i amintesc lui Puiu că, deși nu l-o fi citit pe Bazin, de citat l-a mai citat – de pildă, în interviul care i-a apărut pe 12 iulie 2006 în ediția newyorkeză a săptămînalului „Time Out”, sub titlul „Morbid Fascination”.

Sigur, asta nu înseamnă că Puiu minte: poate foarte bine să-l fi citat pe Bazin fără să-l fi citit. Dar nici teza cărții mele din 2012 nu era că Puiu și-ar fi tocit coatele conspectîndu-l pe Bazin, ci că ideile lui Puiu despre realism cinematografic sînt idei baziniene. La a cîta mînă or fi ajuns la el, și în ce forme fragmentare, asta n-am pretins niciodată că aș ști. La limită, ele ar fi putut să ajungă la el (prin Depardon, prin frații Dardenne, printr-un profesor sau altul de la Haute École d’art et de design din Geneva) chiar și fără ca Puiu să audă vreodată numele lui Bazin.

E lipsit de logică din partea lui (sigur, logica nefiind niciodată principala calitate a discursurilor publice ale lui Puiu) să încerce să închidă discuția cu argumentul că nu l-a citit pe Bazin. La fel, e foarte posibil ca Puiu să nu-l fi citit nici pe Clement Greenberg, ca să nu mai vorbim de Gotthold Ephraim Lessing; asta nu înseamnă că termenii esențialiști (și mai mult sau mai puțin discreditați) în care Puiu vede artele (Ce e pictura? Ce aparţine strict picturii şi numai picturii? Ce este specific cinemaului?) nu vin din direcția lor.

 

 

10 gânduri despre “Cristi Puiu – Lucian Georgescu și o reacție la cald

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s