Liceenii maneliști

După primele impresii despre un film, pare-se, destul de vizionat la noi (după numărul de vizualizări de pe blog): Lumea e a mea (2015), încerc un comentariu fără teama de spoiler, pentru cei care au apucat să-l vadă deja. Prima impresia a fost că avem de-a face un film cu adolescenți pentru adolescenți, în genul celor semnate de Gus Van Sant. Poate, colateral, și pentru părinți cu copii mari și nervii tari, neapărat oameni fără probleme cu inima. Un film românesc, bun și brutal. Și totuși, un film educativ – ciudată combinație! Deci, cui se adresează el, în ce gen îl putem încadra?

Regizorul filmului, Nicolae Constantin Tănase, a primit recent la premiile Gopo statueta pentru Cel mai bun film de debut, concurând alături de un alt bun debut, Acasă la tata, în regia lui Andrei Cohn. Meritul lui Nicolae Constantin Tănase a fost că a știut să pună în cadru (chiar dacă a cam abuzat de close-up-uri) actori tineri și ne-experimentați, reușind (aici trebuie să ținem cont și de avatarurile vârstei personajelor) un film mai intens decât cel al lui Andrei Cohn.

Interesant este că ambele filme conțin raportări la casa părintească, cu tot conflictul ce decurge de aici. Dacă în Acasă la tata revenirea este un ultim respiro înaintea unei decizii sufocante a personajului pre-adolescent (ori în pragul căsătoriei, spre ieșirea din tinerețe), pentru eroina din Lumea e a mea apartamentul de bloc din Constanța este baza coșmarului, un acvariu primordial care-i inundă lumea interioară, din care vrea să evadeze în lumea mare, într-o lume a ei, care ni se dezvăluie în meditațiile de pe acoperiș.

Așadar, genul filmului ar trebui să fie acesta, cu tineri – un gen puțin exploatat la noi, după ce Liceenii rock-and-roll au eșuat cu brio, venind poate prea târziu, într-o lume care se schimbase deja. În schimb, Lumea e a mea este la zi cu evenimentele, chiar dacă au trecut patru ani de la scenariu la apariția sa pe ecrane. Filmul a fost produs independent pentru că, așa cum spunea regizorul la lansare „scenariul a ieșit dur și violent, atât la nivelul limbajului, cât și al acțiunii, iar lucrul ăsta ne-a împiedicat să accesăm orice fel de fonduri de cinema din România”. Din acest motiv, de la scenariu, până la filmare au trecut doi ani, iar de la filmare și până la premiera pe marile ecrane au mai trecut încă doi ani (rectificare, după interviul din care am spicuit aici, ar fi vorba de 7 ani, de fapt).

Cumva, însă, anii ăștia nu și-au pus pecetea și pe dialog sau pe poveste. Prima variantă a scenariului Ralucăi Manea era și mai violentă, am spicuit din interviurile ei:

– Adică na, zburau organele în stânga și-n dreapta, nu neapărat cu dedicație, ci doar așa, de principiu. Ca să nu mai zic că mânca-mi-ai curu -ul des spus acum în film era de fapt un mânca-mi-ai fleașca. Când le-am cunoscut pe fete, ne-am dat seama că erau niște delicate și, ca și mine, probabil nu înjuraseră în viața lor cu-n mai mult de-un plm. Replicile sunau un pic fals, beșteleala, vorba aia, dacă nu o dai din suflet, nu-ți umple gura. Așa că am mai adaptat dialogurile cât să se simtă și fetele comod și să sune fezabil.

Eu unul, ca un tocilar ce am fost, aș fi văzut în film și un coleg mai finuț care să se dea la Larisa, ca să nu fie așa… segregată lumea golanilor de la periferie. N-a fost să fie, tocilarii s-au ascuns toți în filmele cu hipsteri 😦

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s