Un Tetro-Coppola alb-negru, invers și autobiografic

Tetro (2009) e un film alb-negru în realitate si color în rest. Coppola ne face astfel să ne clarificăm foarte bine planurile: alb -negru e viața de zi cu zi și color sunt amintirile. Sau visele. Deci, e clar? Amintirile, fie că sunt așa cum s-au întâmplat fie că sunt o construcție a noastră, sunt color. Prezentul e alb-negru.

Apoi Tetro e filmat static. Cadrul de acum, din prezent, cel alb-negru, este static. Camera nu se mișcă, perspectivele nu se modifică. Doar personajele sunt mobile. Intră și ies din cadru ca dintr-o scena la teatru. În realitate, nu putem să ne jucăm cu perspectivele. În realitate suntem unde suntem și gata. Avem o singur decor, o singură poziție, suntem într-un singur loc. În schimb, în cazul amintirilor, totul devine dinamic. Se filmează din mână, camera se învârte în jurul personajelor și putem să ne alegem unghiul din care vedem totul. Exact ca în vis unde putem să fim, în același timp, în cadru dar și deasupra, în afara lui.

Apoi povestea. Este povestea unui fiu pierdut care este, în același timp, un tată pierdut de fiu dar și un fel de fiu care își ucide mama. Un Oedip invers, însă la fel de tragic. La fel de invers, viața lui Tetro se scurge de la moarte spre înapoi. Mai întâi se desparte de tot și de toate. Renunță la propriul nume (dar își ia numele tatălui ca nume mic) și apoi renunță chiar și la sine într-un scurt episod de pierdere a minților. Abia apoi începe să trăiască. Să își găsească o dragoste, o meserie, să accepte relația cu fratele lui și, în final, să i se bage pe gât, cu de-a sila, succesul. Apoi își ucide tatăl (Parricides). Abia apoi își regăsește copilul. Și se regăsește și pe sine. Și este ucis de fiul său. La final, toți tații mor însă toți fiii spraviețuiesc.

Tetro este un personaj inversat. Fuge de tatăl lui însă îi păstrează numele. Își trăiește viața separat însă păstrând obsesia matricidului și dorința patricidului (până la urmă câștigă un premiu la un festival care se numește Parricides și măcar așa, simbolic, aflăm că succesul fiului poate semnifica și un patricid simbolic). Este trist și tăcut atunci când în jurul lui e veselie și, dimpotrivă, este limbut, ironic și vocal atunci când se ascunde în întuneric, în spatele reflectorului, la teatrul-local unde se ocupă de lumini. Scrie invers (literalmente invers, fratele său are nevoie de o oglindă pentru a-i descifra textele), se simte bine când e schilod și, dimpotrivă, are impresia că este bolnav abia atunci când toată lumea crede că se simte cel mai bine. Supraviețuiește atât timp cât își ține încuiatele cuvintele (acelea scrise invers și neterminate, care îi descriu despre propria viață) într-un geamantan însă viața i se pare de nesuportat atunci când ele devin publice și îi aduc faima. Pentru că el știe că viața adevărată este în acele cuvinte, în acele povești care nu trebuie să aibă o încheiere fiindcă, de îndată ce închei o poveste, ea încetează să-ți mai aparțină. ”Dacă ai avea doar un cuvânt, doar un singur cuvânt și l-ai putea da cuiva, cui i l-ai da?” o întreabă la un moment dat Tetro pe Miranda, prietena lui. Știa cui, însă avea nevoie de o confirmare.

Coppola face aici un film care este destul de autobiografic (citiți despre tatăl și mama lui Coppola, despre fratele său, August, care l-a influențat în tentativa de a de veni scriitor etc și apoi comparați cu filmul). Despre acest film, Coppola a zis ”nimic de aici nu s-a întâmplat în realitate însă totul este adevărat”. Și probabil, este și cel mai intens psihologic și  mai adevărat film al lui. Și cel mai fantastic, în același timp.

Vincent Gallo, Tetro lui Coppola, fiul dependent de tatăl lui, care își ucide mama și care își iubește cu ură fratele, cel care trăiește invers, se joacă frumos aici. Are răceala necesară pentru a nu face din personaj un patetic. Și are forța pentru a susține caruselul narativ al lui Coppola (când în real, când în fantastic, când alb-negru, când color, când prim plan, când cadre largi). E bun și merită văzut aici. La fel ca Maribel Verdu care e în rolul Mirandei exact ceea ce Tetro nu este: este inversul inversului său – pasională, rectilinie și clară, vie.

Tetro este un film bun spre bun de tot. Are fărâme sclipitoare în scenariu și în imagine iar povestea este, așa cum a spus și Coppola, în întregime inventată însă complet adevărată. O să vă placă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s