cahiers

Lumea filmului online și offline

Într-un interviu cu Joachim Lepastier, critic la revista franceză ”Cahiers du Cinema” Ionuț Mareș ridică, în publicația Metropolis, un subiect interesant: Există de câțiva ani deja o discuţie legată de internet și de înmulțirea blogurilor de cinema. În acest context, care credeţi că ar fi rolul criticului şi cum îşi păstrează el autoritatea? Internetul a schimbat multe lucruri, răspunde criticul francez.

Iniţial, criticul era primul spectator, cel care vedea filmul înaintea tuturor şi care spunea ce merită şi ce nu merită văzut. Evident, acum sunt oameni care postează pe Twitter în timpul proiecţiei lucruri despre subiect, primele păreri. Prin urmare, cred că presa tipărită are în prezent rolul de a lua distanță. Asta este cumva misiunea istorică a Cahiers du Cinema, de a identifica tendințe, de a pune în perspectivă. Eu am o istorie personală cu internetul, continuă Lepastier:

I-am întâlnit pe cei de la „Cahiers du Cinema” pentru că aveam un blog. Există multe bloguri, iar cei care scriu vor să posteze cât mai repede după sfârșitul unei proiecții. Eu am refuzat să fac asta. Era un blog de cinefil, meseria mea nu era cea de critic. Nu vedeam filmele la proiecțiile de presă, ci când intrau în cinematografe. Ceea ce mă interesa era să folosesc internetul ca un rezervor de imagini, să fac colaje de imagini. Dar nu era numai despre cinema, ci și despre arhitectură, pictură. Făceam legături între diverse epoci ale istoriei filmului, scriam despre lucruri legate de mizanscenă. Foloseam internetul ca un fel de memorie vizuală. Am lucrat mult așa. Și cred că în acest fel s-a dezvoltat intuitiv o gândire critică.

Aceeași problemă este reluată de Andrei Gorzo (care face distincție între critica jurnalistică și cea academică) pe pagina sa de facebook, dintr-un unghi de vedere ceva mai personal, legat de omagierea regretatului Alex. Leo Șerban: acesta „renunţase la critica de film cu cîţiva ani înainte de a muri”. Un motiv al renunțării lui, citat aprobator de Marius Chivu (de la a cărui mențiune pornește comentariul lui Gorzo, pe care îl citez integral până la concluzii), ar fi fost că în epoca Internetului, unde orice neavenit poate avea propria tribună de la care să vorbească, “reflecția specializată asupra filmelor”, “critica propriu-zisă”, ar fi fost pe cale de dispariție din spațiul public; în viitor, ea ar urma să nu mai supraviețuiască decît în spații academice, asemuite de Alex. Leo Șerban unor rezervații.

Poate ar merita ținut cont de faptul că, la vremea cînd îmbrățișase această poziție, Leo își încheia sau se pregătea să-și încheie socotelile nu doar cu critica de film, ci cu o bună parte din viața lui de pînă atunci. Merită ținut cont de acest fapt cu atît mai mult cu cît povestea asta cu Internetul care a alungat din spațiul public “critica propriu-zisă” nu e și n-a fost niciodată chiar așa. Departe de a-i închide definitiv în rezervația academică, Internetul e cel care le-a permis multor specialiști eminenți (exemplar e cazul lui David Bordwell) să iasă din “rezervație”, accesînd un public mai mare decît cel de care avuseseră parte pînă atunci. Tot Internetul le-a oferit tribune noi, vieți noi, unor teoreticieni și critici ca Michel Chion, Jonathan Rosenbaum și mulți alții, care activaseră decenii întregi în presa tradițională.

Și tot Internetul a consacrat numeroși autori care nu aveau și nu avuseseră nici patalama academică, nici vreo tribună în presa tradițională, dar care aveau lucruri valabile de spus. Sigur, numărul celor care au ceva util de spus pe Internet e incomparabil mai mic decît al celor care n-au, dar la fel stăteau lucrurile și cu deținătorii de tribune în presa tradițională – numărul celor care aveau ceva util de spus era infim pe lîngă al celorlalți. Și chiar și în cazurile în care accesul la o tribună se datora unor merite deosebite, pe lîngă merite mai fusese de obicei nevoie și de noroc – norocul unor întîlniri deschizătoare de uși, norocul de a fi persoana potrivită la locul potrivit.

În fine, ideea e că, pentru cine caută reflecție serioasă despre cinema, accesul la ea este azi mult mai simplu, iar oferta, incomparabil mai variată decît înainte de epoca Internetului. Sigur, cunoașterea altor limbi în afară de română – în special a englezei – e un mare avantaj. Dar nici dacă ne limităm la autorii români nu se poate spune că situația e mai rea în epoca Internetului decît în epoca tiparului. La cîte tribune din presa tradițională românească se făceau comentarii cinefile la fel de sofisticate ca pe blogul lui Cinesseur? Ce fac Andrei Șendrea și Irina Trocan (aceasta din urmă inclusiv pe platforme online internaționale, scrise în limba engleză, ca Fandor sau Photogenie), dacă nu „critică propriu-zisă”?

Și am vorbit doar de critică jurnalistică, nu de critică academică, la rîndul ei reprezentată performant de Christian Ferencz-Flatz sau – scriind în limba engleză – de Constantin Pârvulescu. Deci, contrar clișeului, “critica propriu-zisă”, reflecția serioasă despre cinema, nici n-a murit, nici nu s-a retras din spațiul public, nici pe plan internațional și nici măcar în România. Pe moarte (sau, în orice caz, în stare proastă) e doar funcția de cronicar-personalitate, înțeleasă ca poziție salariată la o publicație și ca avînd de-a face cu sfătuirea cititorilor-consumatori în privința produselor filmice de pe piață care merită o investiție de bani și timp. Asta, într-adevăr, s-a dus: a avea o voce cu personalitate nu mai înseamnă mare lucru – e plin Internetul de voci și de personalități; iar la nivelul de consumer advice, cronicarul nu poate rivaliza cu notele de pe IMDB, cu forumurile de discuții dedicate unui anumit film, gen etc. Înțeleasă așa, treaba e, într-adevăr, pe moarte. Numai că treaba criticului înseamnă mai mult de-atît. Și ea merge mai departe!

Și acum să tragem aer în piept, să ne lămurim ce-am frunzărit, și să concluzionăm blogurile de cinema sunt ok, spune criticul francez Lepastier, folosirea internetului ca memorie vizuală dezvoltându-i intuitiv o vedere critică. Funcția de cronicar-personalitate, asta e într-adevăr, pe moarte, conchide Andrei Gorzo.
_______________________________________________
Sunt mulți așa-zișii lideri de opinie și bloggeri invitați la premiera de gală a unui film, dar asta nici nu îmbunătățește promovarea și nici nu poate rivaliza, la nivel de consumer advice, cu notele de pe Imdb sau grupurile de discuții. Cumva, în acest top bloggerul pare să fi detronat criticul, aflat odinioară pe prima poziție. Dar blogurile de cinema sunt abia pe ultimul loc în acest clasament ad-hoc, cinefilul internautist (sic!) urmărind:
1. Nota filmului pe Imdb
2. Postările de pe Grupul de filme de pe Facebook din care face parte
 și abia apoi vreun
3. Blog, revistă on-line de cinema
ori, și mai rar, vreun site gen Cinemagia unde mai publică și cronicari avizați.
 _______________________________________________
De ce oare? Pentru că lumea caută răspunsuri rapide, nu articole lungi, ca acesta. Vreau să caut un film acum, să îmi comand instant un bilet on-line. Ce film văd? În primul rând, ce mi se oferă. Iar aici, Imdb-ul (conceput ca un brand al Amazon, care să accelereze – asemeni device-urilor gen Kindle, vânzarea de carte – vânzarea de filme pe DVD) și grupurile de facebook încurajează pirateria on-line. Ok, nu sunt din acel film, eu merg cu familia / prietenii la cinema. Care-i programul filmelor? Îl găsesc on-line; recomandări? Idem: Imdb, grupul de facebook, bloguri și site-uri bine organizate – locuri unde accesul la informație este mai facil!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s