Saul fia – filmul și autorii săi

Am început în cronica de întâmpinare scrisă la ore târzii o comparație (puțin forțată) între regizorii Nemes László și Florin Șerban (ca reprezentant al deja-vechiului „Nou val” din cinematografia română). Puțin forțată, dar și incompletă afirmația cum că și Saul fia este tot un film de autor, asemeni lui Eu când vreau să fluier, fluier. Să-ncerc să dezvolt și să corectez. Spuneam că, dacă Florin Șerban filmase ne-filmabilul, respectiv un scenariu (slab) dezvoltat de el împreună cu Mitulescu după o piesă bună (un text dramatizat deja chiar de autor) a Andreei Vălean, Nemes László își dezvoltă singur scriptul, pentru a putea filma… de-ne-filmatul.

Spuneam „ne-filmabilul” în nota cărții Iuliei Popovici, Sfârșitul regiei, pe care o citesc acum (și despre care veți puteți afla mai multe pe Biblioteca de filme – pe măsură ce o parcurg). Andreeaa Vălean intrase ca autor de teatru pe scena autohtonă la începutul anilor 2000 odată cu grupul dramAcum, alături de regizorii Radu Apostol, Alexandru Berceanu și Gianina Cărbunariu. Teatrul independent, inspirat oarecum de autorul de film din cinematografia franceză, este (citez cu evidențieri din volumul amintit): „fie unul de text (de poveste, nu de actor), fie de grup, fie de autor, suportul dramaturgic fiind de multe ori un text original […] context în care se și dezvoltă figura creatorului de teatru”. Acestea fiind spuse, cred că am explicat termenul ne-filmabil, care evidenția originalitatea textului de pornire, de așa natură încât se pretează la o dramatizare făcută de chiar autorul său. Așa se explică, parțial, partea ratată de Florin Șerban în Eu când vreau să fluier, fluier. Scenariul, care se preta la o adaptare împreună, eventual, cu autoarea, nu cu Mitulescu (ajungând astfel nefilmabil, adică inegal ca nivel dramatic), dar probabil că aici ar fi intervenit un conflict de viziuni regizorale.

De ne-filmatul subiect al lui Nemes László reușește să depășească acest obiectiv ratat de cinematografia română, al filmului de autor. Deocamdată, Cristi Puiu rămâne singurul regizor capabil să identifice și să exploreze un subiect major, mai departe decât s-a mai făcut, fără a fi un simplu epigon – ori un val purtător de idei mai mult sau mai puțin originale. Nu contest originalitatea lui Porumboiu, ori calitatea unora ca Munteanu sau Jude – în creștere – dar nici un alt regizor român nu se apropie (încă) de profilul autorului așa cum o face Puiu; de aici, probabil, comparația făcută de Doru Pop între cei doi regizori (Puiu și Nemes) – ambii sunt autori de film.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s