Carol (2015) sau paranteza unei regăsiri

Trebuie să vezi Carol ca să-nțelegi de ce spun haterii Danezei că Eddie face un rol prost. Să recunoaștem că Redmayne n-a făcut decât să aplice o rețetă de succes, contribuind la un film frumos, bine decorat, și chiar bine jucat – în lumitele propuse de scenariu (adică prea puțin) – dar fals. Poate că falsitatea asta n-ar fi ieșit în evidență în lipsa lui Carol, care ridică ștacheta filmelor cu lesbiene

Beneficiind, e drept, de suportul a două actrițe grozave, regizorul Tod Haynes lansează un film care concurează pentru Palme d’Or la Cannes și face apoi înconjurul lumii: la Globuri, BAFTA și în final, cu nu mai puțin de 6 nominalizări (rol principal și secundar, cinematografie, muzică, scenariu adaptat și costume) la premiile Oscar. Chiar dacă nu ia nici un premiu notabil, fiind după părerea mea, un film greu de încadrat în gen, la fel ca și romanul Patriciei Highsmith (The Price of Salt), după care a fost adaptat scenariul, Carol are atât meritul de a închide câteva răni, cât și acela de a deschide câteva subiecte sensibile.

În primul fază, aduce un omagiu autoarei, nevoită să publice primul roman lesbian cu happy-end sub pseudonimul Claire Morgan. Apoi, sub pretextul distanței de peste o jumătate de secol, își permite să blameze (fără să insiste prea mult) societatea americană tradițională. Deși aici se situează intriga filmului, totuși nici familia, nici societatea nu constituie subiectul său principal. Viața ca o călătorie este o temă recurentă pentru mulți autori, însă dragostea ca un drum dificil spre celălalt – începând cu excursia de Crăciun stricată, dar neîntreruptă de melodramă – pare tema predilectă a cineastului Tod Haynes.

Ca și în Far from Heaven, el forțează notele, reușind să scoată maximum din materialul pe care îl are la dispoziție (decoruri, muzică, personaje). Dacă producția sa de acum un deceniu (unde a scris și scenariul) reușea o pastișă a melodramelor pentru femei, aici regizează cu o notă autoironic-masculină, nu atât personajele feminine foarte bine conturate încă din scenariu, Carol Airs (Blanchet) și Therese Belivet (Rooney Mara) – care par să-și joace rolul de la sine, prin calitățile actoricești (de clasă) de care dispun.

Interesant este (de aici constatarea mea cu auto-ironia masculină) aportul personajelor secundare, atât în dezvoltarea conflictului, cât și în nuanțarea lui. Iar ca să ducem comparația cu Daneza la extrem, filmul lui Tod Haynes oferă soluții mult mai subtile de acceptare a excepțiilor sexuale decât respingerea (nu sunt eu, spune Daneza), mergând până la indentificarea cu celălalt/cealaltă (vreau să fiu tu, vreau să te vreau eu pe tine). Și totul pornește de la o anume inabilitate masculină, de la încercarea de forța lucrurile, mai ales acolo unde nu se poate forța nimic – când este vorba de atracție.

Poate nu e lipsit de importanță faptul că singurul personaj masculin interesant din film este fotograful din gașca prietenului Theresei, care-și recunoaște cinefilia: mă uit a șasea oară la acest film, și încerc să fac diferența între personaje și replicile lor, spune el cu umor. Apoi tot el încearcă s-o sărute, contribuind astfel la primul refuz al tinerei care, până atunci, nu spusese NU nimănui. La fel ca și Carol, supusă soțului melodramatic și familiei lui bogate.

Atenție, adevăratul spoiler abia acum urmează 🙂

Nu mă fotografia, sunt un monstru! îi spune experimentata doamnă Airs tinerei evident atrase de ea. Faptul că  reușește (până la urmă) să o recâștige speculează atât slăbiciunea feminină de a iubi surprizele, de a-și extrage atracția tocmai de acolo de unde nu pare evidentă, cât și insensibilitatea masculină de a nu sesiza subtilitățile genului (încă, în concepția majoritară) opus. Continuarea aici.

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Carol (2015) sau paranteza unei regăsiri&8221;

    1. Aceeași impresie am avut și eu față de prestația Aliciei Vikander în Daneza, și totuși a luat Oscarul, probabil pentru rolurile jucate în tot anul 2015 – foarte bun pentru ea, să recunoaștem. Să zicem că a fost limitată de scenariu și de fake-ul poveștii. Aici însă mi-a plăcut Mara mai mult chiar decât Blanchet, poate fiindcă de la o actriță mai celebră mă așteptam, iar ea aduce un aer proaspăt? De discutat, dacă vrei să detaliezi.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s