Intoarcerea 2003

Reîntoarcerea la noi

Am revăzut filmul cu un soi de milă pentru mine și pentru și pentru toate lecturile de psihanaliză care mi s-au prăfuit deja de câțiva ani, în speranța că, în sfârșit, acest film o să mă facă de râs în proprii mei ochi și o să mă trimită definitiv și calculat, la reluarea clasicilor din domeniu. N-a mers nici acum. Filmul este atât de copleșitor încât uiți teoria cu totul…

În The Return (Vozvrashchenie) al lui Andrey Zvyagintsev, nu se întâmplă nimic. Chiar nimic. Un tată necunoscut ajunge, necunoscut, la o familie care i-a fost necunoscută timp de 12 ani pentru a petrece un week-end cu copiii săi. Bineînțeles, un week-end între necunoscuți. Nu aflăm nici măcar numele lor de familie. Nu știm nici cum o cheamă pe mamă. Bunica apare într-un singur cadru. Ba nu, două. Nici măcar nu există alte personaje care să aibă mai mult de două replici și apariții mai lungi de 30 de secunde în film în afară de cei trei: doi frați și un tată. Dar nici că mai era loc pentru cineva…

Aceasta pentru că filmul este, în buna tradiție rusească, un caleidoscop de experiențe psihologice. Știți caleidoscopul..? Acel tub de carton care are prisme pe interior și care face ca lumea privită prin el să se spargă în epure abstracte..? Prin caleidoscop contează mai puțin imaginea mesei la care ne uităm ci, mai mult, impactul pe care îl are asupra privitorului masa descompusă în zeci de perspective. Asta face acest film: merge în rădăcinile uneia dintre cele mai fundamentale relații care ne construiește ca oameni – relația cu tatăl. Apoi o sparge în sute de perspective și lasă personajele (copiii), așa cum am făcut și noi la timpul nostru, să-și recompună, din aceste fragmente, propria identitate. Imaginea tatălui (absent, necunoscut, seducător, atotputernic, atotștiutor, tiranic, dușman pentru ca, în final, să ajungă din nou absent) este cea fără de care nu știm cine suntem. Însă pentru a afla cine suntem, trebuie să avem întâi puterea de a o sparge.

Filmul lui Andrey Zvyagintsev este, categoric, un manual de creștere, o carte tehnică pentru trecerea de la copilărie la maturitate. Și mai este un moment în care ne reamintim lucrurile pe care credeam că le-am uitat despre tatăl nostru și, implicit, despre fiecare dintre noi: că tatăl este cel puternic dar și cel slab, că e drept dar și nedrept, că le știe pe toate însă nu pricepe nimic, că ne atrage în jocuri incredibile însă ne și pune la muncă istovitoare pentru noi, că ascunde o comoară, că întotdeauna pleacă fără să apuce să ne spună lucrurile esențiale…

Dacă veți fi atenți la toate acestea, veți redescoperi în filmul Întoarcerea nu doar o poveste a unui tată care se întoarce la copiii săi după 12 ani, ci vă veți redescoperi amintiri și vă veți redescoperi astfel. Întoarcerea lui Zvyagintsev este un exercițiu de întoarcere a noastră la noi înșine, la elementele primare din care suntem alcătuiți și care provin, că vrem să acceptăm sau nu, și de la imaginea tatălui. E un film sensibil, plin de metafore, profund și dur, așa cum e viața la 10-12 ani, cu imagini incredibile și cu doi copii care joacă așa cum nu vedeți des. Și, probabil, unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei ruse.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s