Filmul ca terapie

Din fotoliul cinefilului

un fel de jurnal

Ne complacem oare într-un act voyeuristic atunci când urmărim un film mânați de dorința, apoi cu plăcerea sau dezamăgirea de a vedea (sau nu) ceva bun – ca modalități de implicare? Se pare că da, filmele pot fi considerate obiecte exhibiționiste – pentru că acesta pare a fi scopul lor, de a fi primite de public (autorul presupune că există dorința de a fi privite). Însă în același timp, ele nu sunt subiecte exhibiționiste, deoarece nu sunt conștiente (nu ne urmăresc și ele) în timp ce le urmărim – o piesă de teatru poate fi un astfel de subiect, întrucât actorii pot (cel puțin teoretic) interacționa / privi către spectatori.

Există două tipuri complementare de voyeurism: ascuns (un act pe furiș, de exemplu privitul pe gaura cheii, ori în cabina fetelor) și coluziv (a vedea o stripteuză). A privi un film cuprinde ambele ipostaze: e ca și cum ai urmări pe furiș un…

Vezi articol original 420 de cuvinte mai mult

Anunțuri

Un gând despre &8222;Filmul ca terapie&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s