The Humbling

UmilireaUmilirea este un film lansat în 2014 la Veneția, cu trei zile după Birdman, care i-a furat Oscarul pentru cel mai bun film, pe o temă similară. Scenariul este adaptat de Buck Henry și tânăra Michal Zebede (scenarista serialului Devious Maids) după o nuvela publicată de Philip Roth în 2009. Buck Henry (născut ca Henry Zuckermann) a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat în 1968 pentru The Gaduate – Absolventul, iar în 1979 pentru regia filmului Heaven Can Wait. 

Receptat fie drept comedie întunecată (darkly comic) de New York Post, care consideră că Al Pacino face rolul vieții sale, la fel ca și rollingstone.com, fie drept comedie erotică în Wikipedia, filmul arată de fapt ce se întâmplă atunci când talentul creativ stă pe muchie de cuțit, undeva într-o zonă incertă, între comedie și dramă.

Nu este un film comod de urmărit, cu toate aceste salturi, dar compensația vine abia după ce părțile sale contradictorii se dezvăluie și reușesc conectarea, oferind cea mai convingătoare performanță actoricească a lui Al Pacino, care ne-ascunde prin jocul său granița între realitate și ficțiune. Ne ține în dubii tot filmul între ce se-ntâmplă de fapt, cu adevărat, și ce este doar rodul imaginației fecunde a lui Simon Axler, pe care îl joacă: un actor care și-a pierdut arta de-a se păcăli singur! Dar încă ne păcălește pe noi… Genul corect ar fi dramady.

pacinoPacino (care a împlinit de curând 75 de ani) cumpărase deja înainte de sfârșitul lui 2009 drepturile de adaptare după Umilirea, pe care-l considera potrivit ca încununare a unei cariere remarcabile, deși avea dubii cu privire la realismul său. Regizorul Barry Levinson era interesat de marginea permeabilă dintre realitate și ficțiune încă de la filmul său din 1992 Toys – în care lumea imaginară a jucăriilor invadează realitatea – sau de cel din 1997 Wag the Dog (tradus la noi ca Înscenarea), în care echipa de filmare a producătorului hollywoodian Stanley Motss (interpretat de Dustin Hoffman) inventează o campanie mediatică, pe care o și pune în aplicare, ca să distragă atenția publicului de la afacerile scandaloase ale președintelui american.

Cine este Philip Roth? Cel mai mare romancier american contemporan, care în absolut toate scrierile sale intră în subiecte frivole, la care nu se rezumă însă. El dă senzația că merge prea departe, dar odată purtați acolo (unde nu prea ne este comod să ajungem), descoperim că autorul mai are încă de spus câte ceva, iar dacă reușim să trecem peste pudibonderiile noastre, vom putem realiza că are chiar multe de spus și că de fapt, abia de atunci încolo începe să adauge valoare cuvintelor, virând spre literatura de calitate.

Intrigile sale par love-story-uri mai puțin diluate, aproape sexuale, dar nu ajung nici în zona romantismului rozaliu, nici în cea soft-porn. Oricât am căuta, este dificil să găsim altceva decât nuanțe de erotism sau romantism în romanele lui Philip Roth, care se joacă cu aceste noțiuni cu aceeași ușurință cu care noi ceilalți, picăm în aceste locuri comune. Roth ne păcălește în debutul nuvelelor sale, când ne așează totul frumos pe o farfurie, dând senzația că ne invită să-i îngurgităm pre-gătitele pe care aproape că ni le trece (imaginar) pe la nas, înainte să le arunce la gunoi ca un master-chef și să ne spună serios: antreurile astea vă răscolesc doar poftele! Ei bine, să trecem la felul principal.

Phillip_RothAvem de-a face în majoritatea scrierilor sale cu acest artificiu tehnic destul de tentant pentru cineaști, care le dă aerul c-ar fi ecranizabile. Însă acest artificiu (se numește paraprosdokian) este unul care operează cu vorbe: să dai impresia că te pregătești să spui una dar să ajungi în cu totul altă parte. Nu este atât un artificiu literar, cât unul verbal. Mimează paradoxul (care stă la un alt nivel, mai academic) seamănă cu oximoronul și aduce cu antiteza. Însă e doar un truc care declanșează ceva-n minte, dacă este foarte bine făcut. Poate face asta imaginea, făr-a da senzația că păcălește? Ar putea, apelând la mijloace proprii.

Ceea ce și încearcă și filmul lui Barry Levinson, operând la clișee filmice. El face din eroina (care avea în nuvelă aproape de 40 de ani) o Lolită. Deși pare că explorează, asemeni lui Birdman sau Clouds over Sills Maria (despre care găsiți un scurt semnal aici), condiția actorului pe final de carieră, temerile lui Philip Roth sunt cu totul altele. Așa cum am arătat, în cazul său este vorba de un artificiu. Pacino remarca: este puțin probabil ca un actor să-și piardă dintr-o dată magia, abilitățile sale de a se transpune în pielea unui personaj. Că este clar că nu i se mai potrivește orice personaj, din cauza vârstei, abia aici poate fi o problemă reală, explorată în filmele amintite mai sus.

Pierderea magiei este un truc pe care Al Pacino îl bănuiește translatat din literatură – pierderea dorinței de a scrie, la finalul vieții. Fiindcă scrisul nu face decât să completeze viața, nu poate deloc s-o înlocuiască, și presupune un exces de vitalitate, tot mai greu de găsit (poate doar pe momente, în puținele ocazii favorabile care mai pot apărea la vârsta senectuții). Personajele filmelor amintite joacă la limita dintre realitate și ficțiune. Personajul lui Roth își joacă și el ultima carte, dar se joacă doar cu această limită. Acțiunile sale, la urma urmei conștient auto-distructive, iau naștere tocmai din conștientizarea tragicei (pentru el) realități, că nu mai este posibil să atingă acel prea-plin, acel exces de vitalitate care-l determinase să scrie.

Așadar, filmul nu intră în categoria heritage films, iar dacă-l veți urmări, să nu v-așteptați o ecranizare. Pentru a ne ușura decizia (sau poate, să ne trieze), regizorul apelează la ceea ce pare a fi prologul unei piese de teatru, un monolog introductiv, care este de fapt un dialog pe trei voci, în două oglinzi:

Abia mai târziu urmează adevăratul monolog, ținut în grupul de terapie din sanatoriu, în care Simon Axler vorbește despre pierderea abilităților. Ea se face treptat, ca o degradare (pentru care nu ești niciodată pregătit, ni se destăinuie) și debutează cu pierderea apetitului, a dorinței de a mai face asta, datorită… inabilității de a-ți aminti cuvinte. Cum se întâmplă asta?

Și aici observăm artificiul lui Roth, veriga legătoare de literatură cu teatru și aici, cu film. Filmul nu operează doar cu imagini ci asemănător cu ce se întâmplă în viața reală, folosește cuvinte. Iar inabilitatea de a ți le mai aminti… despre asta este vorba puțin și în Fantoma iese din scenă. Axler iese din spital dezamăgit: mi-am pierdut abilitatea de a juca – fără vreun motiv întemeiat și acum (în mod arbitrar) îmi pierd și dorința de a mă sinucide. Sau mă rog, știi, mi-am pierdut-o. Pacino este simpatic și adesea hilar contemplându-și degradarea, dar personajul său rămâne charismatic chiar și-n aceste condiții. Sunt un clișeu al dragostei, recunoaște el pe undeva. Și chiar este.

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;The Humbling&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s