Pleasna

– Ce mare lucru e să faci o chestie din asta, gen să bați la tobe? am auzit o voce într-un loc din Cluj.

– Adică zău, cât de dificil poate fi. Să trăiești din așa ceva! continuă fata c-un zâmbet ironic pe buzele-i frumoase.

whipCeilalți o aprobau amuzați. O priveam, încercând să-i prind genele albăstrii. Bănuiam că un skill de genul ăsta ridică problemele lui existențiale: să cânți la un instrument presupune în același timp interpretarea partiturii (și a te focusa pe note este incomparabil mai plăcut decât să duci corvoada unui job) dar mai cere și un soi de fluiditate, un feeling care-ți permite (sau nu) să pui armonie în interpretare. Ceea ce până la un punct se compară cu buna sau proasta dispoziție cu care vii la servici, dar din momentul în care tu-ți poți face treaba chiar cu gândul în altă parte, iar un interpret nu, ajungând să-și facă probleme (gen nu sunt bun de nimic) dintr-un feeling nereușit, atunci perspectiva se schimbă puțin.

Tot despre un toboșar este vorba și în Whiplash, un film nominalizat în2015 la 5 Oscaruri. Actorul principal (Milles Teller, știut din Two Nights Stand și Divergent) nici măcar nu-mi plăcea până atunci (figura bucălată de adolescent) și nu-l vedeam într-un rol mare. Dar cum mie nici de Leonardo diCaprio nu mi-a plăcut până ce-a scăpat de figura de adolescent și-a început să facă roluri mature… Ei bine, în filmul ăsta Andrew (Milles) te face să simți… bucuria de a fi acceptat în trupa celui mai bun profesor; cum e să trăiești prin muzică, s-o asculți întins pe jos și să te lași rănit din pasiune.

– Cum știi cine câștigă într-o competiție muzicală, nu e ceva subiectiv? îl întreabă vărul său Travis la o cină în familie.

– Îți vor da un loc de muncă? se interesează și unchiul.

– Fac parte din trupa de top, particip la competiții, e un pas mare în cariera mea!

– Păi mă bucur că te-ai descurcat, sunt sigur că e foarte complicat, îl aprobă condescendent rudele

Ce mare lucru poate fi? gândesc toți. Numai pentru asta și tot ar merita să vedeți filmul. Nemaipunând la socoteală că este vorba de jazz. Despre efortul pe care îl presupune cizelarea unui talent, când este foarte ușor pentru oricine să observe când nu ești în formă și să-ți spună: poate că muzica nu este pentru tine. Andrew se întreabă la un moment dat dacă nu cumva există o linie care de care n-ar trebui să trecem în această încercare? Deși în cele din urmă acțiunile sale îl arată complice cu profesorul său (ca aspirații, nu și pentru modul de predare).

Pentru că aici nu este de ajuns să fii bun. Trebuie să ții ritmul și să faci față cu grație competiției, asemenea unei femei. Vine o vreme când trebuie să alegi între viață și carieră, și nu toți putem alege viața, fericirea personală, sau cea în familie. Iar când vrem s-o facem, s‑ar putea să fie prea târziu. Despre asta este vorba în Pleasna, dar nu numai atât. Mai e și despre lucrul ăla, bine făcut.

Rețineți fraza machiavelicului profesor Fletcher: nu poți găsi în limba engleză două cuvinte mai nocive decât astea: gooood job?! Mai avem până acolo…

2 gânduri despre “Pleasna

  1. Treaba cu lucrul bine făcut o știe și dl.Președinte,dar nu-i iese.Eu cred că orice profesie,meserie este apreciată arbitrar dacă e ocupația altuia.
    Mie mi-a plăcut DiCaprio în două filme de tinerețe,mai ales în rolul lui Rimbaud,despre care nu prea se vorbește.Probabil e filmul prost cotat.Mă uit să caut niște scene și să fac ceva comentarii.Arthur Rimbaud este pe lista primilor cinci poeți francezi care îmi plac și cam așa mi-l imaginasem.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s