Zborul frânt al cucilor

Spuneam că diferența între romanul-cult al lui Ken Kesey și filmul One Flew over The Cuckoo’s Nest (1975) o face atât perspectiva (povestitorul este șeful Bromden – indianul aparent mut) cât și explicația titlului. El vine dintr-o poezioară pentru copii (așa-zisele Mother Goose Rhymes americane, echivalentul Nursery Rhymes britanice):

…unu-o ia de-a dreptul , altul zboară șui / unul zboară peste cuibul cucului .

Printre amintirile vagi din viața anterioară internării, pe care întâmplările din spitalul Salem, Oregon le învăluie în fum și în același timp – odată cu apariția lui McMurphy – le amestecă cu realitatea se află și această poezioară din amintirile indianului. Explicația titlului o găsim abia la final, când unul din pacienți (cel care o ia de-a dreptul) moare, iar el, căruia îi plăcea gânsacul ăla care zbura șui (adică oamenii cu traseu diferit) o ia peste cuibul cucului, reușind să evadeze din spital.

basketball-game-ofotcnM-am grăbit să trag concluzia despre film cum că n-ar trebui să urmeze linia cărții. O prezentare care-ți spune cam tot despre acest gen ar fi: reprezintă o ecranizare după celebrul roman Dacă este doar o ecranizare, eu n-am de ce să-mi pierd vremea cu ea, pentru că am metodele mele de luptă cu Alzheimerul (printre care și acest blog). Surpriza cu care am citit romanul lui Ken Kesey se datora ochilor de adolescent prin care urmăream atunci, în anii 80, filmul. În centrul câmpului meu vizual se afla disputa dintre McMurphy – Nicholson și sistemul reprezentat de sora-șefă Fletcher cu ajutoarele ei. În carte, grozăvia este descrisă prin cuvintele (mintea) indianului, dar cum în film acesta are un rol secundar până când se adaugă grupului și – abia la sfârșit – devine ultimul personaj, când evadează, ei bine în film acest rol de declic îi revine baschetului, observam eu la a doua vizionare a filmului.

Pentru că una din provocările romanului este să observăm zborul acela șui din poezioară și eventual să trecem puțin (măcar cu privirea) de partea celor care care au un traseu puțin anapoda cu drumul principal. Dar una este să obții acest transfer de simpatie din (mai multe) cuvinte și cu totul altfel folosindu-te doar de câteva imagini. Iar ca primă soluție regizorul Miloș Forman se folosește de un meci de baschet care (spre surpriza mea) nu era în roman. Însă (și la asta am să revin) era acolo un punct de pornire: cel în care McMurphy, nemulțumit de rezultatul manipulării votului de către sora-șefă, se așează la ora meciului de debut al campionatului în fața TV-ului urmărind ecranul stins, ca și cum meciul s-ar și derula în fața lui. Urmează apoi meciul real cu supraveghetorii, apoi convingerea indianului Bromden să ridice mâna în public, când se pune iarăși problema votului…

pacientiiOchii mei de spectator, acum, au fost frapați însă de această imagine. Adolescentul se lăsase cucerit de de disputa dintre McMurphy – Nicholson (pe care l-am urmărit de atunci cu interes, considerându-l cel mai mare actor de film în viață: nu scăpam nici un film în care juca el) și sora-șefă, ignorând oarecum celelalte personaje. Deh, luminile rampei… Ei bine, privesc azi această imagine și mă minunez încă de geniul autorului, pe care Miloș Forman l-a pus (cu modestele sale mijloace) în valoare.

Pentru că dacă romanul lui Ken Kesey ar fi fost numai despre McMurphy și disputa lui cu (sistemul impus de) sora-șefă, atunci el ar fi fost doar o nuvelă, a cărei ecranizare s-ar fi numit telenovelă. Iar un roman este mai mult decât o nuvelă atunci când reușește să ne atragă atenția asupra unui personaj tocmai prin drumului său în viața celorlalți. În poza de mai sus vedem în jurul lui McMurphy doar 5 personaje, pentru că doi dintre nebuni, poate cei mai bine-conturați, lipsesc: șeful Brombden și Billy. Ei bine, aici – realizez eu acum – stă geniul autorului: el a reușit să creeze, dându-i astfel lui Miloș Forman posibilitatea să aleagă cel puțin 7 personaje foarte bine conturate în cadrul aceluiași gen, care susțină ideea principală.

Pentru că diferența între cele două opere este reflectarea în conștiința noastră, a celorlați, a schimbărilor pe care le poate genera întâlnirea c-un alt personaj. De aceea înclin acum să cred că filmul trebuie să fie mai mult decât o ecranizare, dar nu neaparat prin distincție față de subiectul cărții, ci mai degrabă o extindere, o dezvoltare a acestuia. Pentru că filmul se poate constitui și el într-un meta-limbaj. Doar în acest fel. Rămâne ca impresie după citirea romanului și după a doua vizionare a filmului, dialogul dintre Miloș Forman și Ken Kesey. Pentru că asta mi s-a părut apoi filmul, un dialog între cei doi, în care regizorul preia cuvintele autorului și le duce altundeva, mai departe, în niște cadre pe care oricine le poate viziona și înțelege ce vrea (și ce poate) el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s