The turin horse

Cum am început să scriu și despre filme, să mai amintesc un regizor est-european, pentru fanii genului. Este vorba de „vecinul” Béla Tarr, că tot stau eu prin Kolozsvár. De fapt domnia sa e din Pécs, da` s-a mutat la Budapesta pe M6, că pe-acolo s-au mai făcut și autostrăzi, nu doar politică.

the_turin_horse_poster_by_iamyourfear-d4zvt3qFilmul despre care o să spun câte ceva azi este A torinói ló (2011), Calul din Torino sau The turin horse, dacă vreți să dați căutare după el pe internet. Veți avea nevoie pentru că are multe trimiteri: începe cu Nietzsche, legându-se de o întâmplare din viața filozofului german. Ni se spune cum că, aflat în voiaj la Torino, acesta asistă la un incident: un ciung își biciuia cu sălbăticie calul bătrân, care blocase circulația din stradă. Nietzsche se agață plângând de gâtul animalului, oprind cruzimea birjarului, care se pare că era maghiar – ceea ce aceptăm de dragul dialogului cu regizorul maghiar. Fiindcă un film este – nu? – un soi de dialog cu clișeele noastre. Regizorul vorbește (prin muzică și text) – noi ascultăm, el arată (prin imagini și cadre) – ce noi privim, el ne provoacă (prin jocul actorilor) – iar noi ar trebui cândva, să reacționăm.

Se știe că întâmplarea din 1889 generează – sau coincide cu – prima criză de nebunie a lui Nietzsche, care ar fi rostit: Mamă, am înnebunit! iar apoi a zăcut la pat până la moartea sa, în 1900. Ce nu se știe, încheie Béla Tarr introducerea, este ce s-a întâmplat cu calul.

The-Turin-Horse-457x300Și ne face să asistăm la viața birjarului de undeva de la periferie, într-o casă dărăpănană, în care șuieră vântul. Vă provoc să aveți răbdare să urmăriți secvențele alb-negru, până la scena cinei: fiica lui fierbe doi cartofi și îl cheamă la masă. Își mănâncă fiecare cartofii, și chinul cu dezbrăcatul-îmbrăcatul se repetă, până a doua zi, când omul vine iar de la lucru și…

turin2Ei bine, de aici vă las să vă chinuiți singuri, nu mai zic nimic: doar că eu am căscat ochii mari, mari de tot.

Documentându-mă apoi despre film, am descoperit o altă trimitere din cele de care aminteam la început.

turin3Este vorba de The potatoes eaters, primul tablou al lui Van Gogh, sau prima sa operă care „spune ceva”.

Ei bine, acest tablou a fost sursa de inspirație a regizorului și a directorului de imagine Fred Kelemen pentru film.

Ceea ce justifică multe din cadrele strâmte, fotografice, și aspirația lor de a exprima mai mult cu mai puțin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s