Un film pe care l-am văzut , parțial,  de două ori , chiar dacă prima dată a fost cam de pe la  a doua jumătate, încât , parțial Emoji , am reușit să-l înțeleg …în mai multe feluri. Este vorba de ,,L`Amant double” în regia lui  François Ozon (ehei,  îmi aduce aminte de cântecul ,,Dragostea din tei”care are un text ,,înălțător”, spre deosebire de povestea din film care tinde din toate părțile spre ,,profondeurs”). Filmul este inspirat din romanul, intitulat ,, The Lives of The Twins „(1987)  al prolificei  scriitoare  americane  Joyce Carol Oates (în iunie face 80 de ani) scris sub pseudonimul de Rosamond Smith.  Această producție franco-belgiană din 2017 este un thriller psiho-erotic recomandat doar adulților.  Filmul tratează teme incitante : lipsa de încredere,  duplicitatea și la propriu și la figurat (dualitatea chiar și a gemenilor univitelini?), teoria geamănului dominant-psihopat sofisticat și manipulator (nu e telenovelă, dar se pare că motivul romantic  geamăn bun & geamăn malefic mai are succes) adevăruri trunchiate, imaginea în oglindă, minciuni și bineînțeles suspiciuni, atracția și repulsia,   fragilitatea mentală cu fantezii bizare și adesea periculoase când erotismul scapă de sub control, cu plăcerea de a încălca tabuuri , atracția morbidă pentru nefiresc . Totul într-un  creuzet în care chiar dacă alchimistul nu obține piatra filozofală pe spectatori îi transformă  în filozofi ! Emoji

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Subiectul  filmului pornește de la ideea derutantă că imaginile ne pot înșela , asistăm , ca de obicei, în filmografia marelui Ozon, la două filme la preț de unul : cel care prin niște piruete abile etalează,,poantele” , și cel care le  disimulează , rezervat  celor mai exigenți. Emoji
Acest spectacol este  o iluzie vizuală care îi permite regizorului  să se infiltreze  în subconștientul personajelor sale, de altfel foarte ambigue și imprevizibile (de ex.:când Chloe realizează că cei doi bărbați se doresc mai mult decât o doresc pe ea)Emoji .  În acest periplu crud, brutal, cineastul își disecă eroii cu o precizie de chirurg, conform părerii  sale despre omenire, despre o lume fragilă, seducătoare , nevrozată și  incurabilă.
Scenografia  filmului îmi pare destul de bine aleasă chiar dacă ne servește… pe tavă simbolurile  prin elementele arhitecturale care îi conferă filmului acele calități excentrice asociate thriller-ului la nivel elaborat vizual: în fundal Parisul,  galeria de artă contemporană cu exponate bizare, un fel de prelungire a salonului ,,deliciilor”al fermecătorului geamăn seducător.
Distribuția  este bună, pentru că a ales actori care sunt frumoși (astfel mai taie din beția unora la scenele prea fiebinți : Jérémie Renier-face față cu brio rolului dublu și dacă , la început, Paul era într-o tandrețe răvășitoare cu Chloe, aceasta devine tensionată, nefirească în fața versatului Louis care o derutează , o amețește , o stăpânește. Cu prezența acestui geamăn malefic, relațiile din triunghiul amoros devin abisale (nu mă gândeam la Triunghiul Bermudelor! Emoji ) . Marine Vacth , destul de androgină în acest rol era exact ce trebuie,o femeie torturată de simțuri care , în ciuda eforturilor de a fi foarte seducătoare, e mai degrabă un mecanism (controlat de Louis) . Jacqueline Bisset, încă foarte faină la vârsta ei!

 

 

Reclame

Human, Space, Time and Human

thumbnail
În plin scandal „mitu-it”, iată că ,,Human, Space, Time and Human” un film excesiv de …excesiv în violențe de toate „jănurile” s-a strecurat la Berlinala 2018, după ce organizatorii festivalului au anunțat că au eliminat toate filmele ale căror realizatori au mărturisit că au comis abuzuri sau agresiuni. No, pelicula-i ficțiunea!

Dar, se pare că viața bate filmul încă o dată, deoarece regizorul sud-coreean  Kim Ki-duk a recunoscut la Festivalul Internațional de Film de la Berlin că a pălmuit o actriță în 2013, în timpul filmărilor, asumându-și responsabilitatea, dar fără să regrete „absolut deloc” cele întâmplate. Asta-i fricțiunea!

Filmul Human Space Time and Human realizat în 2017 a fost lansat la ediția a 68- a   Berlinalei din 2018, pe podiumul căreia regizorul a luat în primire un  Urs de  Argint în 2004, pentru „Samaritan girl”. Noul film cu un titlu ușor poetic care trasează de fapt capitolele care structurează  filmul este  o metaforă politică actuală / perenă și o alegorie biblică, un fel de anticipare apocaliptică . Titlul original  îmi sună ca o incantație ,,Inkan, gongkan, sikan grigo inkan „aka ,,The Time of Humans”.

Foamete, pierderea demnității (cavalerism, mai există !)

Ce vrea să fie miracolul cu levitația? Mântuirea?  Un nou Paradis?  Bye, bye, de la această Lume?

Resimțim o sursă difuză de neliniște de la începutul filmului. Prima noapte de croazieră este una fatidică în care se deschide cutia Pandorei și nimic nu mai trebuie supus legitimității pentru că absurdul s-a declanșat și nu cere permisiunea nimănui.

Omul este pradă a basic instincs, animat și de o formă de egoism, care duc, inevitabil, la catastrofă și anarhism fatal. Încercați să descoperiți  „Arca”, pasagerii ei  (un senator și odrasla sa, niște vagabonzi, câțiva tineri cool, un bătrân tăcut și foarte original, o fată și iubitul ei) și cum se joacă cineastul  cu mintea spectatorilor!

Black Tide (2018)

Primul film văzut la TIFF, într-o locație neașteptată: „Fleuve noir” a rulat în prima zi de festival la Cinema Dacia din Mănăștur, un cinematograf de cartier excelent renovat, în timp ce la cinematograful-emblemă a Clujului rula „Domnișoara Paradis” – un alt film de pe lista mea, din secțiunea Supernova, în care joacă românca Maria Drăguș.

Dacă n-am avut noroc cu Foxtrot-ul din Gala de deschidere, care mi s-a părut prea trasă de păr de către organizatori (să asiști la două ore de discursuri, după un alt film și o zi de muncă) astfel că am abandonat, cu toată cinefilia – în schimb filmul franțuzesc regizat de Érick Zonca, după un scenariu bazat pe romanul lui Dror Mishani și adaptat de regizor și Lou de Fanget Signolet a fost o alegere bună.

Filmul la care am venit mai mult pentru Vincent Cassel, cunoscutul actor interpret al detectivului François Visconti (un rol asemănător cu cel făcut de Joaquin Phoenix în „You Were Never Really Here”), a dus în cele din urmă la descoperirea unui excelent personaj jucat de Romain Duris în rolul profesorului cu aspirații literare Yann Bellaile. Iar povestea polițistă, care la un moment părea chiar plicticoasă (probabil și din cauza duratei de două ore), a avut în cele din urmă reușite întorsături de situație.

Iată și prima mea recomandare din festival – o coproducție franco-belgiană cu un scenariu foarte reușit, adaptare a romanului unui traducător israelian care este, de asemenea, un specialist în istoria romanelor polițiste/crimă. Un film în care actorii din rolurile secundare au făcut roluri bune, uneori s-au străduit poate prea mult să-și contureze personajele, fără a-l putea însă eclipsa pe Romain Duris, într-un rol de excepție.

Westworld

Nu știu alții cum sunt dar eu, când vine vorba să aleg între două filme, îl nimeresc întâi pe cel mai prost. Cred că de-asta există blogurile de specialitate, ca să evităm greșeala asta în care picăm și să nu mai alegem filmele după subiect sau actori, ci după un criteriu mult mai simplu: dacă merită sau nu timpul pierdut.

Westworld propune multe teme de reflecție pornind de la un subiect, cel puțin aparent, simplu. Ajunși într-un parc tematic western, utilizatorii se bucură de o experiență virtuală greu de deosebit de lumea reală. Singurul detaliu care-i menține în avantaj este faptul că ei știu că e doar un joc, în timp ce androizii evoluați, numiți gazde, nu au conștiință de sine. De fapt, acest parc este doar fundalul filmului, care suscită interpretări și reușește să ridice întrebări.

Ce se întâmplă în seria a II-a când androizii evoluați reușesc să treacă de această condiționare? Observăm că gazdele inteligenței artificiale, chiar construite după chipul și asemănarea lor, sunt exact opusul oamenilor. Spre deosebire de oameni, care sunt ei înșiși doar când sunt offline, gazdele IA sunt vulnerabile online. Din partea a II-a a seriei, parcurile tematice se amestecă iar protagoniștii din WestWorld ajung și în SamuraiWorld.

O altă întrebare interesantă din primele episoade ale celei de-a doua serii sună așa: visele sunt doar zgomot de fond, nu sunt reale. Ce este real atunci? Doar ce este de neînlocuit. Lisa Joy și Jonathan Nolan au recunoscut că toate aceste întrebări și răspunsuri sunt rezultatul dialogurilor dintre ei despre IA. Subiectul inteligenței artificiale ocupă agenda internă a majorității companiilor din tehnologie, dincolo de business-planul la vedere.

Recent, Google a prezentat o tehnologie numită Duplex, asemănătoare cu Google Assistant de pe telefoane, în care computerul „învață” un domeniu, un subiect de discuție, și poate purta o conversație naturală cu o altă persoană. Această tehnologie a trecut testul Turing care testează dacă IA poate imita o persoană umană, suficient de bine pentru a nu fi recunoscută de partenerul de discuției. Alan Turing, unul dintre titanii informaticii, a propus ca testul să fie unul bazat pe dialog.

Un om comunică, prin mesaje text sau prin voce, cu un computer – fără a fi informat despre această situație. Când computerul îi răspunde la fel de bine, fluent și natural ca o persoană umană, iar subiectul testului nu-și poate da seama că vorbește cu o mașină, atunci se spune că acel computer trece testul Turing. Aici am ajuns, iar Westworld este despre ce implică toate astea.

Și ne iartă nouă datoriile noastre…

Spre deosebire de asiatici, pentru care munca aduce cu o datorie, pentru europeni recuperarea datoriilor poate fi o muncă. Iar când vine vorba de italieni „munca” asta capătă valențe nebănuite. Povestea din „Forgive Us Our Debts” este, aparent, una simplă.

Eroul principal, Guido (Claudio Santamaria) își duce traiul cam de azi pe mâine, după ce-și pierde jobul de magazioner: bea câte un pahare împreuna cu Rina (Flonja Kodheli), noua barmaniță din cartierul său de periferie din Roma, sau cu bătrânul profesor (Jerzy Stuhr) care îi este vecin și un personaj enigmatic. Relațiile din acest trio de cunoscuți evoluează lent, în paralel cu subiectul principal.

Antagonistul său este Franco (Marco Giallini), un experimentat recuperator. Înger în sânul familiei și demon la muncă, Franco își găsește echilibrul prin scurte spovedanii la biserică și prin sesiuni matinale de jogging pe aleile cimitirului din spatele blocului său. De fapt așa începe filmul „Rimetti a noi i nostri debiti”, cu o coloană sonoră inspirată, care-i însoțește pe cei doi, subliniind momentele importante ale acțiunii.

Franco trebuie să se ocupe de instruirea naivului Guido, iar combinația dintre cei doi este una  neconvențională: recuperatorul este un bărbat năbădăios și captivant, cu o atitudine de neconceput pentru învățăcel, iar acesta, cu tot caracterul său rezervat și solitar, devine pentru Franco o carte deschisă.

Nu doar profesorul vecin este interpretat de un actor din est, ci și femeile sunt, ca în filmele de început ale lui Kieślowski, blonde și estice – v. Agnieszka Żulewska, interpreta soției lui Franco. N-am mai auzit până acum de regizorul Antonio Morabito (a mai regizat în 2013 Il venditore di medicine), dar după acest film mi se pare un cineast de urmărit.