De vorbă cu regizorul Daniel Sandu

După ce Doni Mirodoni a scris și ne-a trimis cronica filmului, ne-a anunțat că vrea să facă și un interviu cu tânărul regizor, pentru că i-au rămas câteva nedumeriri. Nu în privința filmului, ci colateral:

„De exemplu, cum ajunge un tânăr, respectiv Daniel Sandu, la seminarul teologic, de ce după absolvire nu devine preot, cum de ajunge regizor, cum reușește să scrie acel scenariu și de ce acesta este respins 5 ani la rând la CNC, de unde a avut atâta tenacitate să nu renunțe și cum vede lucrurile acum, după reușită.  Cum am aflat lucruri foarte interesante, m-am gândit că ar fi bine să le știe și alții.

Mai întâi trebuie să menționez că a răspuns prompt invitației, deși nu ne cunoșteam, dar e drept că citise cronica mea atât el, cât și PR-ul filmului. Am vrut să înregistrez convorbirea, dar numai pentru a putea redacta apoi în materialul, așa că am folosit o singură cameră video și nu am dat importanță ambientului. În prealabil, mi-am pregătit  niște întrebări, ca să nu-l rețin prea mult, gândindu-mă că trebuie să se ocupe de promovarea filmului său.

Numai că după prima întrebare a început să vorbească cu atâta lejeritate și aplecare, că nu mi-a venit să-l întrerup. La fel s-a întâmplat și după celelalte întrebări.

Astfel, chiar și  după ce am eliminat abaterile de la tema propusă, a rezultat un interviu prea  lung pentru a fi prezentat ca text. Așa că m-am hotărât să păstrez înregistrarea video la care să fac trimitere pentru cei interesați de detalii, iar textul să conțină doar… ideile principale. Am aflat astfel că Daniel Sandu a intrat la seminar la 15 ani și a absolvit la 20. Dar hotărârea  a trebuit s-o ia, cum spune, din convingere, de fapt mai mult din necunoaștere, pe la 13 ani, pentru că urma să se pregătească din timp, concurența fiind cam de 30 pe un loc.

La acea vârstă nu avea în cap fum de țigară, chefuri, sau… alte prostii. Mai târziu, cum singur spune, și-a dat seama că e riscant ca un copil la 13 ani să aleagă un drum pe care să meargă tot restul vieții. Dar aceasta și este stratagema, zic eu, pentru că tinerele creiere sunt mai ușor de îndoctrinat, respectiv spălat, că-s mai mici și mai necoapte. Când s-a mai copt puțin, cu toate riscurile, tânărul Daniel Sandu s-a hotărât să nu se mai facă preot după absolvire. Și nu s-a mai făcut, chiar dacă părinții și profesorii lui nu au fost de acord cu el. L-a dus gândul la Conservator, pentru că avea ureche muzicală, apoi la Psihologie, dar fără convingere.

Trebuia, totuși, să aibă o meserie. Și, cum începuse să gândească, și-a pus problema că dacă meseria e brățară de aur, înseamnă că trebuie să fie ceva plăcut.

Cum plăcerea lui, când scăpa de la internat, era să vadă un film la cinematograf, s-a gândit că în acest domeniu ar trebui să lucreze. Pentru că la Secția Imagine se cerea optică, iar la Seminar nu făcuse fizică, pentru că Biserica nu prea e de acord cu „Eppur si muove”, a dat la Regie și a ajuns regizor. La Regie era și un curs de scenaristică, iar pentru  licență trebuia să pregătească  un scenariu de lungmetraj, așa că s-a gândit ca în loc să folosească apă de ploaie, ca alți colegi, să scrie despre seminarul teologic pe care-l știa el bine, și mai și observase că prietenii erau interesați de povestirile lui de pe acel tărâm.

Ulterior  a sunat un producător, pe Ada Solomon, și, cum avea îngerii lui păzitori, că nu degeaba bătuse mătănii 5 ani la Seminar, aceasta i-a citit scenariul. Asta înseamnă destin, pentru că pe alții producătorul i-a respins, pe motiv că e ocupat următorii 20 de ani. Ce-i drept, avea ceva fler, așa că n-a putut renunța la un subiect atât de ofertant. Dar scenariul nu avea tocmai forma necesară, iar regizorul scenarist era mult prea tânăr pentru debut, așa că HiFilm Productions l-a luat pe Daniel Sandu sub aripa sa protectoare. L-a școlit și instruit pe la diverse workshop-uri prin țări străine la care a fost selecționat, mai ales după ce a câștigat la secțiunea „Dezvoltare de proiect” .

Astfel, scenariul, limpezindu-se, a ajuns de la 216 pagini la 150. Numai că la CNC își cam băgase coada ucigă-l-toaca, iar în comisia de evaluare a scenariilor erau numai dintre cei rămași cu lozinca „pe aici nu se trece”. Norocul a fost că scenaristul nu a accesat finanțarea pentru „dezvoltare de proiect”, altfel ar fi trebuit să dea banii înapoi. Abia după 5 respingeri s-a întâmplat o minune și „Un pas în urma serafimilor” a câștigat pe primul loc. Daniel Sandu crede că s-au făcut schimbări importante la CNC, dar eu știu că  nu, ba chiar deloc în regulamentul CNC. Criteriile de evaluare a scenariilor sau de constituire a comisiilor de selecție sunt aceleași.

Numai că Biserica Ortodoxă a lăsat „ciocul” mai mic, ieșind la iveală diverse abuzuri și fărădelegi. Astfel că oamenii au căpătat curaj și au cam început să cârtească, să  nu se mai supună orbește celor de sus. Ada Solomon era conștientă de valoarea scenariului și de interesul pe care îl va avea pentru public, pentru că se pricepe, l-a încurajat și pe tânărul regizor, așa că nici nu și-au dat seama când a trecut timpul. Daniel Sandu a mai scris, a mai regizat „La bloc” , a mai căpătat experiență.  Acum consideră că nu a pierdut acest timp, a lucrat, se simte ușurat văzând filmul pe ecrane. Merge să vadă dacă are succes și se simte responsabilizat și este hotărât să păstreze ștacheta măcar la același nivel, sau chiar să o ridice mai sus. Dă, Doamne!

*interview by Doni Mirodoni

 

Anunțuri

Rămășițele zilei

r3Ca unul din oamenii momentului, n-ai cum să nu vrei să-l (re)citești cât mai degrabă pe Ishiguro sau măcar să (re)vezi ecranizarea după „Rămășițele Zilei”. S-a spus despre el că ar fi „cel mai mare stilist al limbii engleze dintre scriitorii în viaţă” și, în acest cadru, poate ar fi fost o idee mai bună să fi început cu lectura romanului, nu cu vizionarea filmului.

Pe scurt, povestea majordomului Stevens, un personaj dedicat peste măsură slujbei sale (și lordului Darlington, stăpânul său), un personaj ce dezvoltă o obsesie patologică pentru perfecționism și scrupulozitate și care nu se dă în lături să își sufoce din fașă orice urmă de sensibilitate, mergând până la anularea fără milă a propriei vieți personale. r2În subsidiar, asistăm și la o poveste amoroasă cu menajera-șefă pentru care nutrește sentimente intense, dar pe care, la fel de intens, și le reprimă deliberat, descătușându-le fără succes când se va dovedi a fi prea târziu. Fără îndoială, rolul majordomului Stevens îi vine ca o mănuşă lui Anthony Hopkins; mereu i s-au potrivit rolurile de personaj introvertit şi aparent lipsit sentimente, capabil să îşi camufleze sub o morgă impenetrabilă orice tresărire emoţională sau să-şi reprime cu ușurință orice urmă de slăbiciune.

Convingător și credibil, Hopkins ne face să ne regăsim în conduita și abordarea păguboasă a devoțiunii profesionale fără limite a lui Stevens, de care nu suntem scutiți, până la urmă, niciunul din noi. Personajul său ne reamintește că, rispiți în scrupulozitate și perfecționism profesional, ne îndreptăm spre sfârșitul carierei și al vieții. Și că, uneori, orice încercare de schimbare poate fi prea târzie sau lovită de inadaptare și eșec.

Cadre fabuloase, decoruri fabuloase şi un scenariu extrem de atent până la cele mai mici detalii pentru construcţia replicilor, pentru rigoarea şi măiestria limbajului aristocratic, solemn şi reverenţios. Cred că mi-ar plăcea să revăd filmul după ce voi fi citit romanul. Probabil o voi face, de această  dată, într-o sală de cinema.

120 battements par minute

Nu cred c-aș fi mers la acest film dacă n-ar fi fost „Grand prix”-ul de la Cannes ca o etichetă acolo, pe afiș. „120 Beats Per Minute” e un film ușor didactic al regizorului francez Robin Campillo, care în primă fază pare că documentează activismul mișcării pariziene Act Up.

c2Plasate la începutul anilor ’90, când SIDA făcea deja victime de zece ani, acțiunile militanților care își multiplică lupta contra indiferenței generale par mult mai avansate, din instrumentarul anilor 2000. Filmul a mai luat, pe lângă Marele premiu, Queer Palm și premiul FIPRESCI, așa că am rezistat cu eroism în sală vreme de două ore și jumătate.

c3Partea „artistică” e justificată prin apariția, pe fundalul ședințelor și acțiunilor de pe teren, a relațiilor dintre activiștii mișcării – altfel, filmele despre SIDA au oricum tragismul lor, deoarece eroii mai și mor. Mulți tineri în sală, spre deosebire de următorul film: You Were Never Really Here unde am văzut alt gen de public. Cumva, dincolo de mesajul politic pe care vor să-l transmită prin tot ce fac, personajele își dezvăluie și latura umană, printr-un demers ușor forțat nedus până la capăt (doar așa, ca să arătăm și partea mai puțin strălucită a vieții lor).

Singurul moment cât de cât liric al unui personaj este persiflat char de către acesta: Sean se strâmbă și declară la sfârșit că „nu s-a schimbat nimic”.

Tot restul filmului îl contrazice.

Planeta maimuțelor: Revoluția

Franciza „Planeta maimuțelor” este de fapt un reboot (cu mijloace tehnice moderne) al seriei Planet of the Apes, având rolul unei povești inițiale pentru o nouă serie de filme. Comparativ cu seria originală, ideea este similară cu cea din al patrulea film din Conquest of the Planet of the Apes (1972), dar nu este un remake direct al aceluia.

Dacă pentru scenariul primului episod al francizei, Invazia, era creditat regizorul Rupert Wyatt împreună cu Rick Jaffa și Amanda Silver, la Revoluție alături de cei doi apare și Mark Bomback. Asemeni primei părți, nici „Dawn of the Planet of the Apes” nu este vreo minunăție de film sau un blockbuster care să te prindă indiferent dacă-ți place sau nu subiectul, prin calitățile sale intrinseci (nu că n-ar încerca să facă asta, ca orice film 20th Century Fox).

Odată ce ai acceptat însă convenția, subiectul poate ajunge să te captiveze, chiar dacă ipotezele științifice de la care pornește sunt discutabile. De exemplu, este puțin probabil ca un virus să provoace mutații doar asupra creierului, așa cum se întâmplă la primatele din franciză. În cazul oamenilor (acei puțini 1:500 care supraviețuiesc într-un San Francisco post-apocaliptic), aceștia par dintr-un alt film: să zicem din Poștașul, dar din păcate fără Kevin Costner.

Lăsând așadar la o parte faptul că subiectul este unul pentru kinderi, el mai este și tratat destul de facil, chit că încearcă să ridice câteva probleme cum ar fi leadership, încredere şi convieţuire. Dar asta nu poate compensa lipsa elementelor originale din scenariu, ce-ți lasă impresia ca ai mai văzut filmul ăsta de câteva ori, chiar dacă nu-ți dai seama exact unde. Aici „Dawn of the Planet of the Apes” este chiar down.

d1

Revoluția este un sequel mai puțin reușit al Invaziei – dar să nu disperăm, urmează  Războiul, așa că peste acesta putem trece cu vederea!

 

Planeta maimuțelor: Invazia

Revăzut după apariția Războiului (episodul III), Invazia – primul al francizei „Planeta maimuțelor” – pornește de la câteva premise simple: majoritatea celor din specia homo sapiens trăim cu senzația vagă, de câte ori ne rătăcim printr-o pădure, că acolo undeva s-ar putea ascunde germenii civilizației, și în același timp cu speranța că acolo ne-am putea întoarce ca s-o luăm de la început, dacă o dăm cumva de gard cu civilizația.

O altă fascinație vine din intuiția genei comune: homo sapiens aparține unei familii, fapt care a fost unul din cele mai bine păzite secrete ale istoriei. Ne place sau nu, aparținem și noi acestei mari și zgomotoase familii a primatelor mari sau a hominidelor. Potrivit teoriei evoluționiste, acum doar șase milioane de ani, o singură maimuță femelă a avut două fiice: una a devenit strămoșul cimpanzeilor, iar cealaltă ar fi bunica noastră.

Aceste noțiuni alte teoriei lui Darwin, pe care majoritatea le cunoaștem fiindcă le-am învățat la școală – chiar dacă nu le-am asimilat întru totul – sunt exploatate în seria Planeta maimuțelor. Cel puțin în cazul acestui film, teoria evoluției funcționează perfect: prima ecranizare a romanului „Planeta maimuțelor” scris de Pierre Boulle, cea din 1968, întrezărea posibilitatea ca primatele să conducă la un moment dat, într-un viitor nu foarte îndepărtat, lumea.

A urmat în 2001 un remake semnat de Tim Burton, dar abia odată cu apariția tehnicii CGI ce a stat la baza apariției lui Gollum, anti-eroul trilogiei „Stăpânul inelelor”, a fost posibilă Invazia (2011), ca punct de pornire al unei francize de succes. Dacă faptul (dovedit științific în baza teoriei lui Darwin) că omul se trage din maimuță este mai mult sau mai puțin acceptat, teoria inversă, cum că maimuțele se trag din om, și-a făcut intrarea odată cu această tehnică (și, totodată, cu primul episod al francizei SF) în cinemaul modern. 

Cam atât despre Rise of the Planet of the Apes (2011) deocamdată – avem aici de-a face un prequel al „Planetei maimuțelor” așa că un studiu comparativ între el și filmele din 1968 sau 2001 nu prea are sens. Pentru fani, notez totuși aprecierea specialiștilor că Invazia se ridică aproape de nivelul primelor trei filme (din totalul de cinci) din seria „Planet of the Apes” turnate între anii 1968-1973, în schimb este mai reușit decât ultimele două continuări din 1972-73 și mult mai bun ca remake-ul din 2001.