Ammore e malavita (2017)

Genul ăsta de film o să-mi amintească mereu de TIFF: o experiență cinematografică autentică petrecută într-un cinema de cartier (Mărăști), într-o sală pe jumătate goală, fără prea mult foşnet de pungi sau alte zgomote deranjante.

Iniţial, o prostie de film: o parodie grosieră a Cammorei, apoi o parodie a genului musical, încă una a genului romantic, şi undeva după primul sfert, după ce accepţi decăderile astea, te prinde. Nu mai eşti simplu spectator, ci turist în Napoli, avid după the ultimate touristic experience. De mirare ce-au reușit să facă frații Manetti din el.

Mai departe e greu să spun ce urmează fără să fac spoiler: îţi curg ochii după frumoasa Claudia Gerini, “the dark lady”, te cam lasă rece plinuţa localnică Fatima (napoletana Serena Rossi) până-ţi face, precum Stela Enache, un cover super-neaoş după What a felling. Te amuză și te-ntristează la maxim servitoarea romena, și corectitudinea politică a patroanei care, vezi Doamne, îi ia apărarea.

Una peste alta, această revizitare în cheie grotescă frumosului oraş Napoli s-a ales cu cinci statuete din ploaia de nominalizări (15) la premiile cinematografiei italiene, inclusiv trofeul Davide Donatello pentru cel mai bun film al anului 2017.

Și le-a meritat cu brio pe toate, pentru că e greu să vezi un film care s-o dea în stil așa mare din parodie în glumă fină și din grotesc în serios. Deziluzie mare la aceeași gală pentru thrillerul Napoli velata, regizat de Ferzan Özpetek, nominalizat la 11 premii şi câștigător a numai două statuete – de pus pe lista de văzut și acela, oricum.

Reclame

Cine a câştigat GoT

Printre cele mai bune comentarii nemulțumite de finalul GoT este cel care spune că dacii (familia Stark) sunt cei care câștigă tot. Bran domneşte peste 6 regate, al 7-lea o are regină pe Sansa Stark, iar Jon este regele Nordului sălbatic. Până şi Arya Stark pare să fie câștigată având în vedere noua sa îndeletnicire, de… exploratoare.

Chiar dacă tronul de fier s-a topit sub răsuflarea supărată a dragonului, dacii din neamul Stark sunt câștigătoarii detașați ai jocului pentru putere – ceea ce toți ne așteptam, de fapt! Și restul are o anumită logică: Bran știa el ceva despre regalitate, că „doar de-aia a bătut atâta drum”, dar nu numai din cauza asta…

Un alt mesaj evident al scenariului este că doar un non-razboinic putea să ia locul regilor clasici care aduceau nenorocitul de război în lumea oamenilor obișnuiți. Pe lângă acesta, adunarea nobililor aduce un moderat mesaj pro sau premergător democraţiei, o pledoarie pentru poveste şi alte naivităţi moderne.

E clar că o întâlnire medievală, oricât de fantasy, nu se putea desfăşura în jurul acestor idei/concepte vehiculate în film. Una peste alta însă, episodul final a fost mai bun decât celelalte din sezon, poate și pentru că seria mergea din rău în mai rău și orice șansă părea pierdută, plus că niciun personaj nu părea să iasă la liman.

Cu toate astea, majoritatea fanilor s-au declarat nemulțumiți de „The Iron Throne”, concluzia unanimă fiind că astfel GoT s-a terminat în cel mai aiurea mod cu putință. Publicul știa încă de pe la al cincilea episod că pe tron va ajunge un Stark, atâta doar că 90% din şanse erau împărţite între Jon, Sansa şi Alya, iar faptul că norocosul câștigător a fost Bran a nemulţumit pe mulţi.

Game of Thrones a continuat să folosească aceleași tematici din politică, spionaj și spectacol până la ultimul cadru, dar… chiar să fie de ajuns ca Tyrion să-i țină un discurs lui Jon Snow pentru ca acesta să-și înjunghie mătușa în timpul unui sărut? Apoi, chiar trebuie să punem botul că, după 70 de episoade în care s-au dat războaie și lupte pentru putere, discursul motivațional al lui Tyrion despre oamenii cu cele mai bune povești i-a făcut brusc rezonabili pe toţi, deopotrivă războinici şi nobili?

Până la urmă, cel mai dramatic personaj a fost dragonul Drogon, în timp ce din încleştarea dintre anti-eroina Daenerys şi anti-eroul bastard Jon Snow n-a ieşit nimeni bine. Ultimul, mai ales, a ratat tot ce putea rata: nu l-a ucis pe nea Night King, n-a eliminat-o pe coana Cersei, în schimb a reuşit să-şi ucidă mătuşa/iubita…

Marija (2016)

Marija nu-și plătește chiria, nu e foarte clar de ce – poate fiindcă e o emigrantă din Ucraina care lucrează la un hotel din Dortmund pe bani puțini, sau poate fiindcă strânge bani pentru visul ei. Apoi Marija este prinsă c-a furat de la clienți și este dată afară. Așa începe Marija (2016), un film german sec, dar deloc minimalist.

Dimpotrivă, este unul cât se poate de realist despre cum ne văd ei pe noi, ca emigranți. Românii nu apar explicit în film, îi auzi doar. E vorba mai ales de turci, ruși, ucrainieni. Dar e de-ajuns un personaj secundar (un rrom venit să trăiască din alocaţiile celor 3 copii) și piesa de final (o manea de-a lui Nicolae Vâlciu) ca să-ți dai seama că suntem și noi pe-acolo, în aceeaşi oală, cu maneliștii noștri cu tot.

Într-un mic orăşel, mai degrabă un district muncitoresc de pe lângă Dortmund, Marija visează să-şi deschidă propriul ei salon de coafură. Pentru asta pune bani de-o parte în fiecare lună, chiar dacă zona centrală nu e cine ştie ce, pe Corso e plin de boarfe, şamd. Michael Koch controlează bine regia acestui film de festival: în debut, camera o urmăreşte pe (încă) frumoasa Marija din spate, cum tocăie matinală pe străzile mici ale districtului Nordmarkt.

La final, după complicatul periplu care-i aduce succesul sau, mai bine zis, împlinirea visului ei occidental de femeie din Est, camera o prinde în sfârşit din faţă, iar chipul Marijei spune multe. Trebuie să-ți fi fost foarte greu să găseşti ceva drăguţ aici – o laudă prima clientă, o femeie kurdă. Ai fost foarte norocoasă! mai zice ea, în timp ce ochii albaștri ai Marijei îngheață, iar spectatorul știe de ce.

Cam atât pot spune fără să fac spoiler despre un film bun, chiar foarte bun – care putea fi la fel de bine un film bulgăresc sau românesc, dar e nemțesc și deloc minimalist, chiar dacă e doar despre unul din cei 8.000 oameni care se înghesuie pe 1 kmp. 75% din populația Nordmarkt-ului (28.245 locuitori) e formată din emigranţi şi copiii acestora. Filmul a fost prezentat în competiţie la Locarno în 2016.

Finalul unui fenomen cultural?

Dacă întrebarea de pe buzele fanilor era cine va câștiga Urzeala tronurilor?, criticii de film ca Daniel Iftene se întrebau dacă asistăm la finalul unui fenomen cultural sau al unei isterii colective, o infatuare de moment pe care istoria filmului o va expedia în note de subsol?

Ca să fac cât mai puţin spoiler, ultimul episod din seria a VIII-a a-ncercat să-mpace pe toată lumea: Jon Snow a rămas cu zăpada şi cu lupul cel alb, Daenerys cu dragonul şi Bram cu scaunul cu rotile, iar Arya a plecat să-şi termine în sfârşit personajul construit cu atâta migală – dar în alt film.

Partea cea mai haioasă a episodului final este cea legată de Tronul de fier 🙂 aici scenariștii au încercat să-i dezamăgească la maxim pe spectatori și au reușit. Sunt și alte scene din seria a VIII-a unde nu și-au propus asta, și tot au reușit – așa că e de înțeles cum stă treaba cu petiția lansată pe situl Change.org, care a primit până acum peste 1,2 milioane de semnături.

Spectatorii solicită refacerea celui de-al optulea sezon cu scenariști competenți. De unde a pornit toată teoria asta cu scenariștii? La fel ca sezonul precedent, și cel de-al VIII-lea constă în mare măsură în conținut original ce nu este luat din seria lui George R. R. MartinUn Cântec de Gheață și Foc, ci adaptează materialul pe care Martin l-a dezvăluit producătorilor serialului despre subiectul viitoarelor romane (încă neapărute).

Episodul final The Iron Throne a și fost regizat de cuplul de scenariști David Benioff & D. B. Weiss, care au avut privilegiul de a-l înlocui pe Martin şi anterior au mai regizat câte un episod fiecare. Martin mai mult ca sigur a avut stipulat în contractul cu producătorii și obligația de a nu-și publica următoare două cărți, care au deja titlu (Aripile Iernii și Un Vis de Primăvară) și chiar câteva sute de pagini scrise.

Aripile Iernii au chiar vreo 500, după declarațiile lui George R. R. Martin, care a precizat destul de criptic despre viitorul roman din serie că va apărea atunci când va fi gata, dar nu şi când va fi gata ce (filmul? mai mult ca sigur), din moment ce a livrat deja story-line-ul. Scrierea pentru cel de-al optulea sezon a început cu un draft de 140 de pagini.

Benioff a declarat că organizarea procesului de scriere și împărțeala – cine ce secțiune va lua – a fost mai dificilă, dat fiind că… ar fi ultima oară când vom mai face asta (sic!). Cu ultima serie, GoT a marcat trecerea de la un program de televiziune înspre ceva mai mult: un program de film mid-range.

Whatever show, serial sau ce şi-au propus să facă, l-au terminat. Le-a ieşit un film de 73 de ore.

The Professor and the Madman

Dacă nu ar fi o poveste adevărată, ar putea părea una aproape neverosimilă.

Pe scurt, în plină epocă londoneză victoriană (reconstituită excelent în film), colegiul academic din Oxford se află în plin efort de conturare a Dicționarului Oxford al Limbii Engleze, iar James Murray (Mel Gibson), un profesor autodidact care abandonase școala la vârsta de 14 ani, se oferă să finalizeze acest proiect temerar,  care va cuprinde toate cuvintele limbii engleze imperiale și coloniale, cu explicații istorice si surse literare.

La scurt timp însă cercetarea ajunge în impas; resursele umane și financiare sunt insuficiente, iar ajutorul vine din partea doctorului William Chester Minor (Sean Penn), un fost ofițer din armata americană, internat într-un ospiciu pentru uciderea unui om în timpul unei crize de paranoia provocată de un vechi traumatism psihic post-conflict.

Cu episoade alternative de schizofrenie și luciditate, dr. Minor se azvârle necondiționat în munca de lectură și de cercetare, până la epuizare: ”Când citesc, nu mă urmărește nimeni. Când citesc, eu sunt vănătorul”. La final, reușește să pună la dispoziția echipei peste 1000 de cuvinte însotite de surse, de citate și explicații istorice.

Între cei doi colaboratori se stabilește o conexiune incredibilă, care le va marca și unuia și celuilalt destinele până la sfârșitul vieții. Genial jocul nebuniei lui Sean Penn, desigur și personajul sau a fost mult mai ofertant decât cel al lui Mel Gibson (uneori aveam senzația că Penn îl eclipsează pe Gibson exact la fel cum Dustin Hoffmann îl eclipsa pe Tom Cruise în Rain Man).

Poate pe alocuri dezlânat și nefinisat, cu dese fracturi în dialog și în coerența scenelor, care te lasă uneori cu senzația că regizorul nu prea știe ce vrea, filmul are, după părerea mea, cel puțin șansa Oscarului pentru Cel mai bun actor în rol principal pentru Sean Penn.

– You think I’m insane?”
„ – Are we not all, to some extent?”

De văzut.