The Greatest Showman

Un musicall apărut pe ecrane acum doi ani (din 2019 și pe HBO), inspirat de un american celebru –  P. T. Barnum – zis și „omului spectacol”. Prea original și mult prea contemporan, filmul celebrează la modul actual povestea unui vizionar apărut de nicăieri şi care a creat de la zero un spectacol fascinant, devenit în scurt timp o senzaţie mondială.

Din păcate, sunt destule momente în care spectatorul are dubii că, acum două sute de ani, lucrurile stăteau chiar așa cum apar azi pe ecran. În realitate, spectacolul său a fost considerat multă vreme controversat deoarece exploata curiozitatea voyeuristică a lumii occidentale despre colonii. Însă filmul este entertainment chiar și când ți se pare fals (prin problemele de corectitudine politică pe care le pune în scenă), ceea ce se întâmplă mare parte din timp.

Reuşeşte să compenseze spectaculos prin cele 11 piese memorabile, dintre care cel puțin două sunt hituri. Ca dovadă, după lansarea în cinematografe, Hugh Jackman pleacă în turneu cu coloana sonoră. Nu se știe dacă revine la soție precum protagonistul Barnum – care este atât de roz portretizat, încât putea fi jucat și de o acadea – dar pariez că va avea succes și mai mare ca pe ecran.

Cât despre corectitudinea afişată, mă întreb în ce măsură cei de azi ar considera divertismentul ușor, inofensiv, de sine stătător, dacă ar ști că a Barnum și-a trimis „agenții” în colonii să răpească și să constrângă bărbați, femei și copii aborigeni, pentru a-i exhiba drept „ciudățenii umane”. Dar să urmărim critica: Peter Bradshaw scrie  în The Guardian despre Omul spectacol că „nu este un film care să spargă șabloanele sau să testeze noi bariere, dar șarmul real al lui Jackman te va captiva”.

Geoffrey Macnab de la The Independent afirmă că „vivacitatea momentelor muzicale nu poate ascunde natura banală a poveștii”. Totuşi, în ciuda naraţiunii cusute cu aţă albă, The Greatest Showman este un film plăcut de urmărit în familie, la mall, mai ales în penuria actuală de producţii cât de cât acceptabile. Aceasta a fost probabil şi miza producătorilor / a scenariştilor, care au virat biopicul, de la jumătatea lui, spre o moralizatoare poveste de familie.

Rămâne ca spectatorul capabil să facă abstracţie de asta să se bucure de piesele interpretate de Zac Efron, Michelle Williams, Zendaya și Rebecca Ferguson. Pentru mine, ultima a fost revelaţia filmului, prin chimia cu sa cu Jackman. Și, dincolo de toate criticile, cum The Greatest Showman a strâns încasări de 435 millioane de dolari, nu e o surpriză că se lucrează la un sequel, The Greatest Showman 2, cu apariție preconizată după luna martie 2020.

Reclame

Calmul dinaintea furtunii (2019)

Serenity pare în prima sa parte un thriller despre pescuit, şi doar titlul (cel puţin în traducerea românească) te avertizează că ar putea fi ceva mai mult de atât. Ok, titlul şi apariţia scoasă din context a unui comis-voiajor (Jeremy Strong, cunoscut din Succesion), cu costum și valiză, mai dă câteva indicii că Plymouth, portul din paradisul în care este plasat filmul, nu-i doar ce pare a fi.

Matthew McConaughey este Baker Dill, proprietarul unei ambarcaţiuni de pescuit, iar Diane Lane joacă rolul amantei înţelegătoare. Atâta doar că în lumea asta patriarhală apare două propuneri: Fosta soţie, Karen (Anne Hathaway), îl imploră pe Dill să-l ucidă pe actualul ei soţ, Frank (Jason Clarke) – iar ceea ce pare iniţial o intrigă aflată sub semnul deciziei lui Baker de a comite sau nu crima se doveşte în curând a fi cu totul altceva.

În acelaşi moment, sau imediat după propunerea ce pare să inducă intriga filmului, (re)apare agentul comercial ce încearcă să ia legătura cu Baker Dill, porecla pe care şi-a luat-o personajul jucat de câştigătorul premiului Oscar Matthew McConaughey. Intrigă sau moment T, de atunci filmul se schimbă total, majoritatea scenelor devenind… intrigante.

Ce promitea să fie un reușit film noir sau măcar o poveste cu detectivi se amestecă în lumea jocurilor din mintea unui băiat care se ascunde de certurile din familie într-un univers  virtual. Atâta doar că pretenția realizatorilor de a include intriga polițistă într-o lume virtuală nu funcționează din cauza legăturilor dintre realitate și constructul virtual, care nu prea au nicio noimă.

Un film pentru fanii lui Matthew McConnaughey și Anne Hathaway, care vor aprecia măcar personajele: un bărbat musculos, sub soarele tropicelor, o frumusețe de păpușă – devenită femeie fatală – ce continuă fără să inoveze pe aproape aceleași tipologii. Încheierea filmului, inopinată pentru cei care așteptau un thriller clasic, însă sugerată de mici indicii care vorbesc despre o lume cu totul diferită, face din misterul unei crime cu totul altceva.

Morte a Venezia / Moarte la Veneția

Zilele acestea am descoperit, întâmplător, pe Internet, o imagine splendidă care-mi părea cunoscută și mi-am amintit destul de greu  că ar putea fi o scenă ,pe atunci în alb-negru,din superbul  film „Moarte la Veneția” pe care îl văzusem cu câteva decenii în urmă: trecerea tulburătoare, în revistă, înainte de moarte ,a propriei vieți și a propriilor minciuni ale protagonistului; o experiență de neuitat ,o tragedie deja clasică, iubirea imposibilă !Filmul a fost conceput a fi o imensă frescă, totuși intimă, inteligentă, sensibilă , abordând nu doar un subiect puternic ci și teme universale, inspirate din  antichitate: nostalgia, dorința, remușcările,  moartea, Arta.
venice3

Filmul”Moarte la Veneția”se inspiră din nuvela (parțial autobiografică), cu același titlu scrisă de Thoma Mann și publicată în 1912. Un subiect pe gustul marelui regizor italian Luchino Visconti, dar sursă de inspirație și pentru compozitorii  Benjamin Britten și John Neumaier.

Visconti este, ca întotdeauna, un perfecționist care îmbină magic reconstiturea istorică (poate, cam exagerată atmosfera vizuală a epocii: costume ,eleganța manierelor, peisajele urban / lagunar  contribuind la contemplare și o răceală , detașare a personajelor) cu sublimarea Veneției decadente , melancolice sub amenințarea spectrului  profetic al Primei Conflagrații  Mondiale, metaforizat cu un zvon despre o epidemie de holeră.  Și, totul scăldat în adagietto-ul  simfoniei 5 a marelui compozitor romantic, Gustav Mahler ! Visconti se sprijină  pe solide referințe culturale Thomas Mann, Marcel Proust , Friedrich Nietzsche, Sigmund Freud
Imaginile superbe aparțin lui  Pasquale de Santi. Costumele elegante de sfârșit de secol,sunt elaborate de Piero Tosi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Acțiunea se desfășoară în 1911, în plină Belle Époque într-o Veneție vizitată de vilegiaturiști din burghezia lipsită de griji și de ultimii reprezentanți ai aristocrației care încearcă să salveze aparențele. Într-un hotel de lux e cazat compozitorul de muzică clasică Gustav von Aschenbach, căruia medicul i-a recomandat Italia, pentru recuperarea fizică și psihică a slăbiciunilor datorate vârstei, lipsei de inspirație. Aici, pe plajă,  se simte tulburat de prezența unui tânăr, Tadzio, vlăstarul unei familii nobile poloneze. Tadzio, pare să încarneze idealul frumuseții eterate, ciudate, subtile, fine , ideal pe care compozitorul încercase cu disperare să îl exprime în creațiile sale !

Mie îmi plac filmele lui Visconti, în general; în particular , poate ar fi de observat că Visconti a tins spre perfecțiune, dar excesul de zel duce adesea la tensiunea contrariilor , la încărcătură +balast vs . fixitate +lipsa de nuanțe ; eleganță și lux vs. încorsetare sufocantă, puțin verosimilă. Acest amalgam  îl va însoți pe protagonist și ne va conduce și  pe noi, prin purgatoriul căutării sensului și adevărului, fără alte nuanțe .
Dialogurile sunt foarte puține, să spunem că ne lasă libertatea să bănuim, să construim în forul nostru interior un scenariu paralel care ne poate părea mai bun sau mai convenabil?
Cât despre interpretarea tânărului efeb care a răscolit simțurile compozitorului, mi-a părut, mai degrabă, un Tadzio frumușel, tânăr, dar departe de a fi icoana aureolată cu grație, naivitate, puritate :el a înțeles că a trezit interesul domnului în vârstă, și-l privește cu îndrăzneală, iscoditor, chiar dacă , poate,  nici nu-și da seamă în ce sens.   Figura  angelică disimulează tinerețea pierdută,viața înfrântă, moartea.  Moartea , în diferitele ei forme este capătul, care e adesea o eliberare de povară, iar agonia, drumul spre pace. Dar moartea este condiția necesară pentru viață și rațiunea însăși de a fi a Artei. Oricum , chiar dacă e firească,  moartea  ne pare tragică și grotescă. Poate e vorba nu atât despre moarte cât despre eșecul elanului vital, datorat unor dorințe păcătoase, unei pasiuni distuctive , elan care nu este în stare să-l reanimeze pe bărbat, doar să-l mai străbată o ultimă amețeală a unei dorințe „consumate” strict în fanteziile sale…

Nico, 1988

Nico, 1988”, film biografic despre solista trupei Velvet Underground, a deschis secțiunea ”Orizzonti” a Festivalului de la Veneția din  2018.

Viața enigmaticei Nico,idol al  scenelor anilor 1960-1980 ,pe numele real Christa Päffgen, nemțoaică născută în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, figură melancolică, tumultuoasă și violentă a underground-ului internațional,  solistă , timp de doi ani, a formației Velvet Underground, a devenit, în anul 2018, subiectul filmului ” Nico,1988”,  în  regia  italiencei  Susanna Nicchiarelli.

Filmul este un biopic, fără fard, un portret intimist, dacă vreți ,un cine-rock, un road-movie care surprinde ultimii  doi ani de viață ai cântăreței, înainte de tragicul său sfârșit din 1988, la vârsta de doar 49 de ani .Cu toate că fanii își amintesc de acea Nico din glorioasa sa tinerețe, filmul o surprinde în anii de după faimă ai acesteia, în care se confruntă cu dependența de heroină. O mare parte a filmului o vor reprezenta interviurile cu fiul artistei, Ari, și ultimul manager al acesteia, Alan Wise. Amintirea artistei va fi  însuflețită de către actrița de  origine  daneză  Trine Dyrholm, care a fost  câștigătoarea  premiului  Silver Bear (Ursul  Argintiu) la  categoria  „Cea Mai Bună  Actriță” din cadrul  Festivalului  Internațional  de Film de la Berlin  și locul al treilea în Danish Melodi Grand Prix.

Apropiindu-se de vârsta de 50 de ani, cântăreața &  compozitoarea Nico duce o viață singuratică în Manchester, departe de zilele fascinante din anii 1960 când era muza lui Warhol* (grafician, fotograf, pictor american și realizator de filme , personalitate a curentului artistic Pop Art din Statele Unite ) și vocalista trupei cult  The Velvet Underground. Nu prea îi mai pasă de  înfățișarea sau de cariera ei.  Ea susține concerte multumită noului său manager, Richard, care îi dă lui Nico imboldul de care avea nevoie ca să plece din nou în turneu prin Europa, Paris, Manchester, Praga, satele poloneze (unde are probleme cu miliția când încearcă să facă rost de droguri) , litoralul românesc . Ea se confruntă constant cu demonii ei (scena bombardamentului de la început și  recurentă, scenele in care o vedem purtând la ea un magnetofon, despărțirea de fiul ei, dependența de băutură, țigară, mâncare și droguri) și cu consecințele unei vieți haotice în timp ce își dorește să-și reconstruiască relația cu fiul ei a cărui custodie a pierdut-o cu mulți ani în urmă.

Această prezentare necesită JavaScript.

Acest fiu,  făcut dintr-o „conexiune”cam întâmplătoare cu actorul  francez  Alain Delon,  nu s-a bucurat decât de iubirea  bunicii din partea tatălui, care a văzut că băiețelul seamănă perfect cu fiul ei și l-a adoptat, părinții lui  fiind un tată care încă  nici  azi  nu-l recunoaște  legal și o mamă care l-a născut dependent de droguri.  Doar când Nico a apărut în brațe cu copilul la ușa mamei lui Alain, bunica a recunoscut trăsăturile fiului său și a fost de acord să-l crească, chiar și să-l adopte pe numele celui de-al doilea soț al ei, Boulogne,tatăl vitreg al actorului.  Nico a pierdut custodia fiului, dar a căutat prilejuri să poată vorbi cu el.  Băiatul neiubit de tată, nu prea, nici de mamă, a avut, pe parcursul vieții mai multe tentative de suicid. Povestea lui Nico, poate fi a unei o muziciene curajoase și care nu a făcut compromisuri, este o poveste a renașterii unei artiste, a unei mame, a femeii din spatele idolului.

Alain-Fabien Delon-25 de ani

Anthony Delon-54 de ani

Christian Aaron Boulogne-56 ani   delonii

Nico a murit în 1988 când și-a făcut concediul mult dorit împreună cu fiul său (care avea atunci 26 de ani), la Ibiza, într-un obscur accident de bicicletă, soldat cu un accident vascular?! În film nu apare deloc numele tatălui, doar că e francez, nu l-a recunoscut pe copilul născut  fără  știrea lui  și  pus plocon  în  brațele bunicii .

Cine  s-a ascuns în spatele  star-ului  Nico care a avut zile glorioase ca fotomodel, poetă, compozitoare , solistă muzicală ? Primim pe parcurs  răspunsul: un om  , o femeie, un suflet chinuit, o mamă,totuși. Nu mai este un personaj iconic, este un om pe cale să  se elibereze Filmul are un stil care nu se vrea grandios, ci  deschis, sincer , sfâșietor și  fidel realității.  

Doubles Vies (2019)

După reuşita dramă feminină din Clouds of Sils Maria (2016), scenaristul-regizor francez Olivier Assayas revine cu aceeaşi Juliette Binoche pe afiş, dar într-o comedie de moravuri (masculină). Pentru că deşi apar mai multe personaje feminine interesante, drama şi competiţia este între personajele masculine.

Bine jucat de Vincent Macaigne, protagonistul Leonard apare ca un scriitor cam naiv, ale cărui romane sunt de fapt autoficţiuni străvezii, rememorări romanțate ale aventurilor sale personale. Antagonistul este chiar editorul său, Alain (mai discret în rol Guillaume Canet), un personaj lejer doar aparență, în realitate plin de îndoieli cu privire la viitorul cărților în lume, ca și al său în mica, dar prestigioasa editură pariziană.

d2Juliette Binoche face şi ea un rol aparent mai palid în Selena – ca actriță și soție a lui Alain. Totuși, în cele din urmă avem noroc cu ea și personajele secundare din „elita” intelectuală de bloggeri / asistenți care dau puțină culoare filmului prin dialogurile de la masă. Chiar dacă nu mănâncă în mod exasperant supă (cum se întâmplă în filmele românești), majoritatea scenelor sunt discuții de interior, în case sau localuri.

Dar asta nu deranjează în momentul în care mergi la film în cunoștință de cauză, ca la o producție pentru publicul cult – una care-și cam înțeapă propriul public. Apropo de public, în sala în care l-am văzut eu, la Multiplex, eram doar patru persoane. Și, cum spuneam, deși într-un rol palid, Juliette Binoche salvează puțin filmul de la disputa surdă dintre cei doi, ba chiar devine un fel de arbitru spre final.

Într-un film cam lejer, de vară, sunt camuflate totuși câteva teme actuale: lectura care se mută online, bloggerii care iau locul autorilor de formație clasică, post-adevărul. Dacă e să interogheze ceva, ar fi prețiozitatea intelectuală și moralitatea transcrierii propriei vieți în cărți sau scenarii de film (totuși actrița „reală” Juliette Binoche e mai greu accesibilă decât cea din film, trebuie să iei legătura cu agentul ei).

Un film bun, de văzut până la capăt tocmai datorită mizelor multiple, desigur dacă poți trece peste evidentele incompatibilități de cuplu ale personajelor (cei tineri și superficiali cuplați cu serioși/bătrânicioși). Pentru cei implicați în domeniu, o incursiune savuroasă și malițioasă în lumea editorilor francezi contemporani, presărată cu discuții pertinente despre publicarea digitală – care amenință sau nu suflul literar.

„Destul de bun indiferent cum l-ai privi, deși acesta este un simptom al condiției pe care o investighează, anume îngâmfarea elitei culturale” – A.O. Scott, New York Times.