Aventura – sezonul 5

M-am mirat că acest serial care a mers bine înainte, serie după serie, fără să pice în telenovelă, n-a mai fost nominalizat la ultimele premii Emmy. The Affair are inițial în vizor unul, apoi două cupluri care se destramă. Se definește în diverse sinopsisuri ca urmărind „efectele emoționale ale unei relații extramaritale”. De fapt, șocul relațiilor extramaritale ocupă doar primele trei sezoane, parțial și al patrulea.

Ce deosebește The Affair de orice altceva de pe piaţa serialelor este adâncimea psihologică la care ajunge fiecare din relaţiile de familie de aici: soţ-soţie, tată-fiică, tată-fiu, mamă-fiică şamd, nicio legătură dintre personaje nu scapă nesondată. Dacă la început pare ușor neclar cum intră într-o relație Noah cu Alison, o banală chelneriță locală ce încearcă să-și adune cioburile căsniciei după tragica moarte (accidentală şi nu prea) a fiului ei, la vârsta de patru ani, treptat povestea începe să se lege.

Dar asta abia după vreo 10 episoade, în care întâmplările sunt reluate din perspectiva amantului Noah și ale soțului Cole, adesea în scenarii mult diferite, iar ceea ce părea o simplă și prozaică aventură devine cu totul altceva. Mai ales după ce, spre final, odată asimilat şocul despărţirilor, personajele încep să se învinovăţească singure pentru eşecuri, în loc să-şi blameze doar foştii parteneri.

După cum am mai scris pe-aici, startul sezonului V nu prea m-a încântat, lăsând la o parte găselnița amuzantă prin care devine auto-referențial (se toarnă un film după romanul lui autoficţional al lui Noah), şi ironia cu care își sondează propriile structuri narative. Apoi am început să înţeleg de ce-l joacă Dominic West atât de bine pe Noah Solloway – rolul fiind scris anume pentru el.

Dacă până acum serialul se limitase la jocul pe linia subţire între ceea ce crede despre el fiecare personaj şi ce cred celelalte, în aceleași situații, alternând scenele din perspectiva unuia (din soţi sau parteneri) cu cele din perspectiva celuilalt, în seria a V-a perspectiva temporală se extinde.

Apare un personaj din viitor – Joanie, fiica lui Alison Bailey și Cole Lockhat – cu un rol neclar în primele episoade, ca apoi să devină principalul purtător de mesaj al seriei, desluşit abia spre final. După ce în prima jumătate trecem prin scandalul #metoo, supriza este că şi anxietatea cu care se luptă personajul aproape SF Joanie, ca şi prejudecăţile despre mama sa, sunt învinse la final.

Dacă în primele episoade ale sezonului final doar Helen părea să ducă greul, la fel ca în piesa din generic a Fionei Apple (She has only one thing to do and that’s be the wave that she is and sink back into the ocean), finalul e salvat de Joanie într-o frumoasă discuţie cu Noah. Una peste alta, la final avem parte ca premiu pentru răbdare şi de o nouă piesă (rara avis) a Fionei – închizând parcă un cerc, cu o piesă pe generic şi alta pe final:

Reclame

Zabriskie Point

*Zabriskie Point  cuprinde  într-un  film  tulburările societății americane ale anilor`70,chiar în momentul când acestea au loc, un contact direct cu realitatea, încât , putem considera  creația lui Antonioni o mărturie “pe viu”  .

*Zabriskie Point / Punctul Zabriskie este situat in partea de est a parcului Valea Morţii,din California si este cunoscut pentru peisajul erozional. Este compus din sedimentele din Lacul Furnace Creek, care s-a uscat cu 5 milioane de ani in urmă – cu mult inainte ca Valea Morţii să existe.Se spune că Valea Morţii poate fi cea mai senzorială experienţă trăită.
Locaţia a fost numită după Christian Brevoort Zabriskie, vicepreședinte și director general al Companiei Pacific Coast Borax, la inceputul secolului XX.

După ce ne-a pus sub lupă “the swinging London”   în  thriller-ul   metafizic   ” Blow Up”, acum i-a venit rândul Americii ,să fie disecată fără milă, într-un   road movie . Considerat un gen major al cinema-ului anilor`70 **road movie   a fost inspirat   de  romanul lui   Jack Kerouac ”On the road” / Pe drum” , considerat o Biblie a Generației Beat. Practic,  „Pe drum“ a definit o generație amplă, plecând de la beatnici,  până la hippies și călătorii psihedelice.  „Pe drum“ e o apologie a unui stil de viață alternativ, dezis de progresismul american, de ideea de bunăstare, securitate, consumerism și mentalitate șablonată, de origine capitalistă. Autorul susține o întoarcere la origini, la comuniunea cu natura, cu semenii, cu alcoolul, drogurile, cu toate elementele care potențează capacitățile și simțurile umane. Drumul poate însemna călătorie inițiatică

**Road  movie  este considerat și  echivalentul  modern al  westerului, în măsura în care se  ambiționează să refacă traseul pionierilor Vestului sălbatic, în măsura în care a face revoluție ar însemna reluarea istoriei S.U.A. de la origini. 

Tânărul cuplu nu se recunoaște în modelele propuse de societate și lasă totul în urmă pentru a rătăci hipnotic în deșert. speranța renașterii unei alte Americi  Astfel, el se  delimitează de violența și răceala urbană. Prima parte a filmului seamănă cu un reportaj : scena lungă a adunării generale  a studenților  care refuză societatea oprimantă și ale cărei elanuri de revoltă sunt reprimate cu brutalitate.

Sinopsis

Un tânăr,studentul Mark, asistă la revoltele studențești și la mișcările politice antirasiste Când în timpul confruntării cu poliţia,un tânăr de culoare este ucis,tânărul,acuzat,pe nedrept,de crimă, o ia la fugă.
O tânără ,Daria,secretara unui arhitect bogat , timorată, se refugiază de patronul ei și de societatea de consum și pornește într-o excursie în deșert.Cei doi se vor întâlni întâmplător.

O superbă scenă erotico-psihedelică în care cei doi se regăsesc pentru a se pierde mai mult, într-un paradis pierdut / regăsit. Scena cea mai frumoasă de amor în mijlocul naturii,din cinematografie. Muzica celor de la Pink Floyd este in ton!

Antonioni  aplică a sa estetică a dispariției ,vezi scena mimetismului care închide filmul Blow Up,fundamentală în cinema-ul modern prea puțin înțeles în epocă ,unii ne mai amintim de  perplexa primire a filmelor lui  Antonioni .  Finalul din Zabriskie Point este succesiune de distrugeri de clădiri și obiecte cotidiene, filmate cu încetinitorul,pe muzica halucinantă a celor de la Pink Floyd ,care constituie momente surprinzătoare și tulburătoare de poezie vizuală.
Zabriskie Point este, indiscutabil un film cult , un omagiu al cinemaului european adus tineretului american îndrăgostit de adevărata libertate:setea de ideal . Antonioni refuză codurile cinemaului hollywoodian clasic , deși putem recunoaște că le-a asimilat perfect,regăsim,de exemplu urme clare de Hitchcock .De altfel, profunda modernitate a lui Antonioni constă în totala libertate formală de a bascula de la colectiv și concret spre intim și abstract.

 

Prima parte a filmului este un denunț : scene lungi , prea trenante,-adunarea studențească,fuga lui Mark cu avionul  în culori hippies; partea a doua,are loc în deșert : liberi , fumează ,fac dragoste, discută sincer, fără constrângeri.
Antonioni,ca de obicei este foarte meticulos, nu trage nici o scenă la întâmplare
Destinul personajelor antonioniene este cel mai adesea singular :ca și fotograful din Blow Up, Mark și Daria au un parcurs gratuit pentru că evoluția lor este fără rost  în  contextul unei existențe absurde.
Poate mai puțin cunoscut decât Blow Up, filmul Zabriskie Point  este la fel de pătrunzător devenind un film emblematic al acelei epoci, pe care o acuză la sfârșitul anilor `60, prin ideologia hippie „flower power,”de puritanism și conformism.

 

Full movie

Bonus, Pink Floyd

The King / Regele (2019)

Regizorul David Michôd propune în rolul unui personaj istoric (Henric al V-lea, rege al Angliei între 1413 și 1422) un actor tânăr, aproape un puștan, ce reușește să aducă o viziune proaspătă – chiar dacă ușor prea seacă la început, și aparent fără greutate. Este vorba de actorul american Timothée Chalamet, nepot al regizorului Rodman Flender (unchi) și al scenaristului Harold Flender (bunic maternal) care se achită în final de sarcina destul de dificila pe care o presupune acest rol.

Henry_V_of_EnglandÎl veți vedea anul viitor ca Paul Atreides în mult-așteptatul „Dune” al lui Denis VilleneuveRevenind la Regele, tema filmului pare a fi maturizarea forțată a tânărului rege – bine intenționat, dar naiv și destul de ușor de influențat – dar subiectul istoric este doar un pretext al filmului, mai puțin important aici. De fapt, nu ar fi exclus chiar să asistăm la o rescriere deformată a istoriei, pentru că în realitate, Henric V a jucat un rol esențial în guvernarea regatului englez la la începutul secolului al XV-lea.

k3Singura realitate istorică pe care se bazează filmul este că prin 1411, cu doi ani înainte de moarte, tatăl său Henric al IV-lea îl înlătură din consiliul regatului, din motive rămase obscure. Pe această pagină obscură a istoriei marșează regizorul-scenarist împreună cu actorul-scenarist Joel Edgerton, ultimul rezervându-şi şi cel mai interesant rol din film, cel al mareşalului de război John Falstaff. În distribuţia filmului găsim şi alte nume cunoscute, precum Lily-Rose Depp, tânăra fiică a lui Johnny Depp, cu un mic rol pe final, în care reușește să impresioneze. 

k1The King este frumos filmat, în special cadrele largi de exterior ajutând cinematografia să iasă în evidență, alături de coloana sonoră puternică, prezentă și bine utilizată. Datorită acestor atu-uri, povestea istorică devine pe alocuri chiar captivantă, cât de cât credibilă, ținând spectatorul atent, chiar dacă filmul trece  peste două ore.

Acest neajuns nu se simte însă, datorită tensiunii care crește într-un ritm susținut și datorită finalului modern, ușor imprevizibil. Chiar dacă sunt parți din film prea actuale pentru a fi credibile, cum ar aspectul și comportamentul personajelor, acestea nu fac decât să sublinieze faptul că asistăm de fapt la o fantezie istorică, în care încercăm să re-interpretăm modern niște timpuri care, la urma-urmei, ne sunt inaccesibile.

Silicon Valley la ultimul sezon

Al șaselea și ultimul sezon al comediei Silicon Valley surprinde mica companie Pied Piper, care a debutat într-un hostel de hackeri, după ani întregi (şi sezoane, sic!) de false începuturi, la fel de mare ca și celelalte companii din San Francisco. Deja Pied Piper începe să se confrunte cu aceleași probleme ca şi competitorii săi )colectarea datelor personale ale utilizatorilor şi nevoia de bani), care distrug ideile generoase ce-i animau la început.

Ajuns treptat o prezență legitimă și cu timpul un jucător tot mai important în industria IT, liderul Richard (jucat de Thomas Middleditch) încearcă să-și mențină integritatea, în condițiile în care prin fața ochilor îi trec sume tot mai mari de bani. Ce a deosebit de la început compania lui de competiție, angajamentul de a nu se atinge de datele utilizatorilor şi de a construi un internet al tuturor, este ameninţat.

Așa cum va afla Richard în scurt timp, păstrarea principiilor are un preț într-un domeniu care se dezvoltă într-un ritm atât de rapid și care este nemilos cu participanţii săi. Cu toate că a reuşit să o atragă şi să o păstreze pe Monica (Amanda Crew) în echipa lui, Richard riscă să-l piardă pe Jared (Zach Woods), care nu se mai simte confortabil în noul Pied Piper, pe care îl vede tot mai departe de compania în care s-a înrolat.

Observând că Pied Piper a crescut și are alte necesităţi, Jared este atras oarecum inconştient (vezi faza cu maşina) înapoi spre hostelul condus acum de Big Head (Josh Brener) și Jian-Yang (Jimmy O. Yang). Între timp, la birourile scumpe ale Pied Piper, Dinesh (Kumail Nanjiani) și Gilfoyle (Martin Starr) se confruntă fără prea mare succes cu cu responsabilitățile funcțiilor de manageri de mari echipe.

Până și Gavin Belson (excelent în rol Matt Ross) refuză să-și abandoneze compania, chiar dacă aceasta e în curs de a fi asimilată, și se îndreaptă spre o direcție anti-tehnologie. În timp ce tinerii geeks de la Pied Piper se confruntă cu stresul de a administra o organizație în creștere și situațiile sociale incomode care vin la pachet cu asta, „Silicon Valley” promite o concluzie e amuzantă, isteață și mai ales care se potrivește cu eroii tehnologici stângaci.

Înstrăinați (serial TV)

M-am uitat la el ca la o curiozitate, inițal pentru jocul de cuvinte din titlu, Before + foreigners = Beforeigners, apoi pentru subiectul (auto)ironic. Un polițist din Oslo se trezește cu un partener viking, unul (una, de fapt) cu nume imposibil de reținut: Afhildr Enginnsdottir. Hmm, primul polițist viking?

În treacăt fie spus, tot un serial nordic autoparodic – căci cine putea să-și bată mai bine joc de Vikingi decât ei înșiși? – de pe Netflix mi-a atras atenția și luna trecută: Norsemen. Vi-l recomand cu căldură, până la următoarea serie din Vikings.

Revenind la Beforeigners, nordicii își ironizează aici corectitudinea politică și răbdarea cu care-și privesc (primesc?) migranții. Dar dacă migranții ăștia ar fi chiar ai lor, persoa-ne care vin din trecutul lor eroic, din trei perioade de timp diferite: epoca de piatră, epoca vikingilor şi de la sfârşitul secolului al XIX-lea?

b2Bun, asta e premiza din 2014, iar acțiunea serialului se petrece cinci ani mai târziu, când migranții ajunși inexplicabil aici s-au adaptat cumva vremurilor moderne, societatea asigurându-le integrarea, ducând acceptarea diversității și a corectitudinii politice pe coordonate absurde, atemporale.

Apar desigur şi ONG-uri care sprijină coabitarea indivizilor cu probleme de identitate, care cred că s-au născut în secolul greșit, în comunități trans-temporale. Cu toată dramedia SF care se străduie să facă povestea asta plauzibilă, nu poți să eviți paralela între lumea din Fremvandrerne și realitatea norvegiană a ultimilor ani, cea în care imigranții din țările sărace ale Orientului Mijlociu chiar par din altă lume.

Refugiații (numiți în serial timp-migranți) le vor fi produs localnicilor o frică de străini şi probabil aceeași consternare ca și cum ar fi venit direct din Evul Mediu – un mesaj, desigur, livrat în subsidiar.