Ultima zi, film românesc din 12 mai în cinematografe

Am rămas stupefiat, cum adică, ultima zi?! Adică din 12 mai nu vom mai avea filme românești?! Doamne ferește, eu despre ce am să mai scriu? Am înțeles, până la urmă, că e vorba de filmul românesc „Ultima zi” al lui Gabriel Achim. Se pare că este o modă pe bloguri renunțarea la ghilimele, pe motiv că sunt comuniste, ca â din i. Unii spun că e comoditate, alții că e aroganță, sfidare sau lene.

Desigur, m-am dus să văd filmul – nu mi-am închipuit că n-am ce să văd 105 minute! Gabriel Achim este unul dintre regizorii supărați pe CNC că nu le dă bani să-și facă filmele. A mai făcut el unul, „Visul lui Adalbert”, dar n-am reușit să-l văd, pentru că numărul minim de spectatori e 6 la o proiecție.

Am ajuns la „Eforie”, dar nu vedeam afișul. Am intrat contrariat. Nu rulează filmul românesc? am întrebat eu, ce-i drept cam iritat, temându-mă c-am făcut drumul degeaba. Numai dacă sunt 6 spectatori! Păi nu sunt? afișul unde este? E afară! Nu l-am văzut! Ba este, uite-l, și-mi arată spre geamurile de la intrare. Prin transparență și inversare stânga-dreapta am citit „Vara s-a sfârșit”.

Nu ăsta, ăsta l-am văzut! Păi ăsta rulează! Cum ăsta rulează?! pe CineMagia scrie „Ultima zi”. Păi ultima zi  rulează! Dar afișul? E afară! Unde afară?! Acolo! și-mi arată mai aplicat cealaltă fereastră, unde se vedea ceva mare și negru. Am ieșit și mă uitam la coala aia imensă. Undeva, în centru cu un font idiot din niște liniuțe, scria, cu aproximație, ULTIMA ZI. În rest, nu se înțelegea mai nimic ce scrie.

Revin și întreb: păi rulează? Dacă veniți și dumneavoastră, sunteți șase! Și a rulat. Cu mare, mare greutate, dar a rulat! Pe la minutul 45 cele două mașini erau tot prin troienele unei zone muntoase. În una era Doru Ana, care vorbea tot timpul fără să-l asculte cel de alături, care avea gâtul într-o proteză, pare-se Mimi Brănescu,  iar în cealaltă mașină un polițist și un tip. Pe parcurs a mai urcat un autostopist care spunea că merge la spital la nevastă-sa, care e pe moarte.

Doru Ana, care aflăm în partea a doua că era primar, îl tot întreba pe celălalt, cu proteza în gât, răspunzând tot el, dacă-și mai aduce aminte una alta din tinerețea lor. Cred că în scenariu, acesta era la volan. Primarul! Pe ecran, n-am văzut nici-o clipă acest lucru. Eu apreciez filmele cu dialoguri puține, dar dacă-s filme!

În partea a doua a filmului, cele 4 personaje ajung la vila primarului și era vară complet. Aici, la ordinul primarului, tipul acela pune carnea dintr-un blid la grătar, primarul trage un glonț cu pușca de vânătoare în tavan, și-l pune pe polițist să-l amendeze, pe motiv de tulburare a ordinii publice, ceea ce este o  aberație, nu din punctul de vedere al primarului, care nu se afla în public, ci al scenariștilor, care în afară de faptul că au lipsit de-acasă când i-au căutat inspirația și talentul,  n-au habar nici de legislație.

Primarul mitocan îl pune apoi pe polițist să-nghită chitanța. Băuseră câte ceva-ntre timp, dar cineaștii ar fi trebuit să fie treji! Tipul cu gâtul în proteză începe să plângă, „destăinuindu-se” că a iubit o singură dată și o singură femeie în viața lui. Înțelegem că aceea acum era soția primarului, motiv de călugărire. Nu a primarului! Tocmai acestui model de „bărbat”, primarul voia să-i încredințeze nevasta și copilul, cât va sta el la pușcărie. Nu știu dacă era „la mișto”, dar așa spunea!

Primarul îi invită afară să împuște ceva porumbei. Doi câini de rasă, Cory și Nesa, singurele personaje inteligente în acest caz, vin și le mănâncă mâncarea din farfurii, dar erau din alt film. Se aud câteva focuri de armă. Atât! Cu titlul n-are rost să vă bateți capul, iar filmul decurge exact cum am scris. Să nu vă închipuiți că se creează vreun moment real de tensiune pe drumul de noapte, iarna, într-un peisaj muntos, sau cu pușca de vânătoare! Sau vreun moment emoționant la întâlnirea cu fosta iubită, sau cu autostopistul care se pare că era un escroc!

Nu se creează nimic, pentru că nu sunt elemente pentru așa ceva decât în imaginația străvezie a regizorului Achim și a coscenaristului său, Cosmin Manolache. În afară de o filozofie jenant de puerilă, care, evident, aparține autorilor, nu personajelor, filmul nu are nimic din ce scrie prin prezentări.

Citez cu aproximație:  „E greu să ceri iertare, mai ales când nu știi dacă ai greșit”,  care e de-a dreptul o prostie. Sau: „Dumnezeu nu există, există ceva care coordonează lumea asta, dar nu Dumnezeu”, care nici la utopie nu se încadrează! Dacă ai numai personaje penibile pe care vrei să le ridiculizezi, riști să obții un film penibil și ridicol. Din punct de vedere cinematografic, pur și simplu nu am ce să comentez!

Una e ce spune pe gură Gabriel Achim: „Ultima zi este un thriller comic despre credință și infidelitate, iertare și pedeapsă“, și alta ce vede spectatorul pe ecran! Dacă sunt niște discuții jenante între personaje privind existența lui Dumnezeu, nu înseamnă că filmul este despre credință! Dacă prietenul îți suflă iubita, fie nu era o iubire adevărată, fie prietenul suflă prea tare! De unde infidelitate?! Cât despre iertare și pedeapsă, să mă ierte Dumnezeu, nimic! Despre comic, e de-a dreptul tragic… Thriller, nici atât!

Îmi tot pun întrebarea: în facultatea de film, chiar nu se pun aceste problemele?! Păi dacă personajul este primar, și vrei să vorbești despre „ credință și infidelitate, iertare și pedeapsă“, atunci le bagi pe toate în aceeași oală cu primarul, altfel putea fi cercetător științific la meteorologie. Idem și cu celelalte personaje! Dacă tipul era liderul Asociaţiei Tinerilor Creştini, păi să fie, nu să „spue”. Dacă era „regizor amator”, mai corect spus cineamator, pentru că nu regiza nimic, atunci acest lucru trebuie să aibă măcar o minimă importanță în film.

Am văzut în alte filme scene convingătoare de umilire a slugii obediente, nu înghițirea procesului-verbal. Cu motivații puternice, nu cu vorbe și înjurături, ca în filmele românești! Genericele erau cu același font idiot, de trebuia să ghicești ce scrie, iar Gabriel Achim mulțumea unui șir imens de cineaști, care crede el că l-au ajutat să urce pe val, dar care l-au împins în prăpastie cu acest film. Scria undeva că a fost și premiat la TIFF. Nu știu cu ce fel de premiu, că există și „Zmeura de Aur”! apoi mai e o vorbă: dacă ești în juriu și vrei să termini un regizor, dă-i un premiu pentru un film care nu merită!

Articol de Doni Mirodoni, Cinemagia

 

 

Anunțuri

Hugo (2011)

Hugo-Cabret-3D-film-trailer

Probabil fiecare dintre noi avem „sensibilitățile” noastre rămase adesea nerevelate. Cum să ne mirăm că un regizor de talia lui Scorsese își dezvăluie nostalgii, vise într-un film de o cu totul altă factură decât realizările sale – care ne obișnuiseră cu violența?

Filmul „Hugo” poate încânta nu doar copiii (inteligenți 😉) ci și cinefilii de orice vârstă prin intriga aparent infantilă , totuși, sofisticată , combinând realitate și fantezie care ne conduc spre frumoasa aventură a începutului cinematografiei: este un omagiu personal pe care Scorsese a ținut să-l aducă pionierului cinematografiei, magicianul Georges Méliès, inventator de efecte și trucaje, o întoarcere la epoca copilăriei filmului (mut) care a împrumutat cele mai multe efecte din teatru: partitură, scenografie, costumele, mima și pantomima, modulațiile vocii, jocul de lumini, efecte sonore și muzică.

În timp ce teatrul este proaspăt, viu – cu fiecare reprezentație ținându-ne cu sufletul la gură chiar dacă știm piesa pe de rost, pentru că interesează interpretarea – cinemaul a luat avânt, a devenit tot mai sofisticat și ne interesează în film povestea, ne fascinează efectele vizuale, sonore și îl putem revedea ori de câte ori dorim, găsindu-i înțelesuri noi, chiar dacă în film nu s-a schimbat nici măcar o virgulă! Da, putem vorbi de remake-uri, care sunt fiecare alt film,  adesea umbre palide a primei adaptări.

Reconstituirea faimosului accident care a avut loc în gara Montparnasse (pe atunci Gara de Vest) și faimoasa proiecție din 1896 ,,Sosirea trenului în gară La Ciotat”, unul din primele filme din istoria cinematografiei au dus la o aventură plină de mistere care ne transpune în epoca filmului mut printr-un spectacol împănat în 3D sub direcția lui Martin Scorsese.
Descoperim un Paris misterios din 1931 inspirat din cartea foarte specială ,,Invenția lui Hugo Cabret” a carismaticului scriitor Brian Selznick.

Asa Butterfield (Hugo) & Brian Selznick (scriitorul)

hug
Sinopsis
Hugo este un băiat care după moartea tatălui său nu mai are pe nimeni care să se îngrijească de soarta lui.Pentru a evita internarea într-un orfelinat,băiatul locuiește în gară continuând munca tatălui său, aceea de ceasornicar care are grijă de ceasurile din gară.

hugo

El are dorința de a pune în funcțiune un mecanism straniu creat de tatăl său care poate fi animat doar cu o anumită cheie în formă de inimă. Hugo va găsi cheia fermecată cu ajutorul prietenei lui Isabelle, orfană și ea , care locuiește la un bătrân negustor de jucării. Acest om auster are și el un secret fabulos: a inventat proiectarea de imagini. Așa cum ne putem imagina e vorba de Georges Méliès (genialul realizator al filmului,,Călătorie pe Lună”-1902- în,, la belle époque”,a realizat în jur de 520 de filme, dintre care au fost regăsite 210 ).

Mesajul filmului se referă la începuturile cinematografiei care va însemna o sursă de iluminare sufletească,un ghid din întunericul singurătății spre ritmurile vieții simbolizat prin angrenajul rotițelor  de ceas care ticăie în ritmul inimii .

Distribuția: Asa Butterfield – Hugo Cabret, Chloë Grace Moretz -Isabelle, Ben Kingsley -Georges Méliès alias Papa George , Sacha Baron Cohen -Inspector Gustave, Helen McCrory – Jeanne d’Alcy alias Mama Jeanne, Jude Law – tatăl lui Hugo ; Michael Pitt, Martin Scorsese și Brian Selznick – în roluri cameo.

Filmul ,,Hugo”a primit cele mai multe nominalizări pentru Oscar 2012 și a plecat cu cinci statuete.

La ley de Herodes (1999)

ley2Un film făcut cu buget mic, Herod’s Law (1999) este după gen, o comedie neagră. Pe acest fundal simplu (și sub acoperirea genului invocat) se derulează o agreabilă satiră politică mexicană. Produsă de Bandido Films, este prima satiră a corupției și a partidului PRI, de fapt prima producție mexicană care critică explicit cel mai important partid politic, spunând lucrurilor pe nume, fără ascunzișuri.

La ley de Herodes a stârnit multe controverse și luări de poziție (inclusiv guvernamentale), fiind răsplătit în cele din urmă cu multe premii, inclusiv pentru cel mai bun film mexican. Asta deoarece problemele ridicate sunt mult mai interesante decât subiectul în sine: corupția generează sărăcie sau invers? Apoi, este posibil ca un ins nepregătit să intre curat în administrație și să iasă corupt?

ley3Iar corupția este un fenomen întreținut cu ajutorul indivizilor cu o slabă pregătire profesională, sau aceștia sunt singurii interesați de posturi în administrație? Sunt întrebări pe care acest filmuleț cu final previzibil (care mi-a amintit de Afacerea Est) le ridică un subsidiar și te lasă puțin pe gânduri.

Mi-a amintit puțin de mai-modernul El Soborno del Cielo (2015), coproducție columbiano-mexicană. Regizorul Luis Estrada și-a continuat parodiile politice cu Un mundo maravilloso (2006) și El infierno (2010) cu același savuros actor (Damián Alcázar) în rolurile principale. De urmărit: 

King Arthur: Legenda Sabiei

Aclamatul realizator Guy Ritchie își imprimă stilul dinamic noului film de aventură și acțiune „King Arthur: Legenda Sabiei”, care a venit în întâmpinarea fanilor din România de vineri, 12 mai, când  a putut fi vizionat în avanpremieră pe durata întregului weekend, pe marile ecrane din toată ţara.

Avându-l pe Charlie Hunnam în rolul principal, pelicula reprezintă o abordare iconoclastă a clasicului mit al lui Excalibur, urmărind traseul lui Arthur de pe străzile din Londinium și până la tron.

Când tatăl copilașului Arthur este ucis, unchiul său – Vortigern (Jude Law) – preia conducerea regatului. Rămas fără dreptul din naștere la tron și fără să știe cine este cu adevărat, Arthur este nevoit să răzbată prin viață de unul singur, pe aleile întunecate ale orașului. Dar în momentul în care reușește să scoată sabia din piatră, viața sa se schimbă radical, el fiind forțat să-și recunoască adevărata obârșie.

Pe lângă Hunnam (serialul FX „Sons of Anarchy”) și Law, nominalizat la premiile Oscar („Cold Mountain”, „Talentatul domn Ripley”), din distribuție mai fac parte și Astrid Bergès-Frisbey („Pirații din Caraibe: Pe ape și mai tulburi”), Djimon Hounsou, nominalizat la premiile Oscar („Diamantul sângeriu”, „In America”), Aiden Gillen (serialul HBO „Urzeala tronurilor”) și Eric Bana („Star Trek”).

Guy Ritchie („Agentul de la U.N.C.L.E.”, filmele „Sherlock Holmes”) a regizat filmul după un scenariu scris de Joby Harold, Guy Ritchie și Lionel Wigram,  pe baza unei povești de David Dobkin și Joby Harold. Pelicula este produsă de Akiva Goldsman, laureat al premiilor Oscar („O minte sclipitoare”), Joby Harold, Tory Tunnell, Steve Clark-Hall, Guy Ritchie și Lionel Wigram. David Dobkin și Bruce Berman sunt producătorii executivi.

Din echipa creativă condusă de Ritchie fac parte directorul de imagine John Mathieson, nominalizat de două ori la premiile Oscar („Gladiatorul”, „Fantoma de la Operă”), scenografa Gemma Jackson, nominalizată la premiile Oscar („În căutarea Tărâmului de Nicăieri”), editorul de imagine James Herbert, designerul de costume Annie Symons și supervizorul efectelor vizuale Nick Davis, nominalizat la premiile Oscar („Cavalerul negru”). Muzica a fost compusă de Daniel Pemberton.

Warner Bros. Pictures prezintă, în parteneriat cu Village Roadshow Pictures, „King Arthur: Legenda Sabiei”, o producție marca Weed Road/Safehouse Pictures Production și Ritchie/Wigram Production. Pelicula va fi distribuită de compania de divertisment Warner Bros. Pictures și în unele teritorii de Village Roadshow Pictures.

 

The circle (2017)

Lansat săptămâna trecută în cinematografele noastre, Cercul este un film cu buget restrâns realizat de Tom Hanks – restrâns pentru Hollywood, desigur. Din păcate, aceasta este singura miza a acestui film pentru tineri, al cărui scenariu se înscrie în tiparele celor realizate de James Ponsoldt (The Spectacular Now, serialul Master of None, etc): coming-of-age, comedii romantice.

Tânărul regizor – care semnează și scenariul alături de David Eggers – este adus pentru a transpune pe ecran întâmplări din viața tinerilor, la ale căror probleme se pricepe. De data aceasta tema filmului, puțin Sci-Fi (lumea dominată de tehnologie) îi dă ocazia să urce la alt nivel, să facă un film complet, în care nimic nu e ceea ce pare. Din păcate, eșuează într-o poveste cu substrat moralizator. De ce se întâmplă asta? Poate fiindcă apelează la prea multe clișee.

La angajarea în compania The Circle, într-un campus credibil construit pe modelul Apple, Google sau Facebook, protagonista trece testul afirmând că se teme cel mai mult de neîmplinirea potenţialului său. Personajul Mae (o anagramă a numelui actriței, Emma Watson) evoluează în continuare credibil, punându-și la dispoziția angajatorilor săi toată naivitatea. Din păcate, cu excepția personajelor din jurul său (familia, prietenii) cele din companie sunt mai puțin credibile.

În mod paradoxal, cel mai bine ies în The Circle personajele superficiale din companie, responsabilii micilor diverse compartimente, în vreme ce personajele principale, inclusiv cel al fondatorului interpretat de Tom Hanks, ies mai puțin în evidență. Chiar în punctul în care promitea să devină interesant, scenariul recurge la clișee, lăsând cumva în suspans subiectele deschise (neducându-le până la capăt).

Asta deoarece, așa cum aminteam, principala miză a filmului este cea financiară. Povestea este scoasă cumva la capăt și se termină bine, oferind tinerilor spectatori un final plin de speranță, livrând chiar și o morală – sau cel puțin propunându-și să lase câteva întrebări spectatorilor, la ieșirea din sală. Dar asta nu înseamnă că reușește să atingă măcar nivelul unor simple (aparent) biopice gen Snowden.