Lie to me – povești de păcălit adulții

Serialul ăsta s-ar fi putut numi la fel de bine „Don`t lie for me, Argentina” sau stând strâmb și judecând la chițibușuri. Oricât mi-ar plăcea mie de Tim Roth, și orișicât aș putea înțelege importanța unui serial în cariera unui actor, tot n-am reușit să văd – cu multă bunăvoință – decât vreo 2 episoade din Lie to me.

Mă rog, spectatorii săi n-or fi ei primii naivi ce cad victime propriilor teorii. Limbajul corpului, hai să zicem!, dar microexpresiile sunt interpretabile. Tim Roth, un actor subtil, capabil altfel să stoarcă nuanțe chiar din roluri absurde, se pierde în lecțiile de pseudo-psihologie din acest serial. Ideea că poți ghici intențiile cuiva nu doar din vorbe, ci și din mimică e bună și cât se poate de reală, dar să nu exagerăm…

Toată tărășenia devine evidentă când cei doi protagoniști o angajează pe Ria Torres (Monica Raymund), care pare să aibă un talent înnăscut în detectarea minciunilor. Adică toată teoria cu microexpresiile devine doar un soi de fast-checking. Plus că după vreo câteva episoade dintr-astea o sa-ncepeți să va uitați suspect la persoanele din jur.

Iar aceștia, în consecință, or să creadă că sunteți cam dubioși. Chiar dacă sunt unele ticuri care dau de gol o minciună, trebuie sa fii destul de atent pentru a le observa, iar social-media nu încurajează deloc tendința asta, ci mai degrabă să fii zen. Apoi, în lumea asa trebuie ca abilitățile tale să te mai și ajute să vii cu ceva la fața de masă.

Ori, chițubușurile din acest film te pot ajuta doar în particular. În viața reală nu prea poți face zoom, nici măcar nu prea poți să te uiți insistent, darămite să faci poze și să pui lupa pe mutra interlocutorului. Așa că minciunile pe care, eventual, le poți depista după ce urmărești acest serial, nu pot face altceva decât să-ți strice viața personală.

Până să joace în „Șeriful”, nu credeam să văd ceva mai prost cu Tim Roth. Tipul mi-e așa de simpatic după Legenda pianistului de peste ocean și alte capodopere în care a jucat încât eram în stare să mă uit la orice film în care apărea pe afiș doar pentru mutrele lui. Sau cel puțin așa credeam până să aflu că poate (și el!) minți actoria.

Reclame

Norman The Moderate Rise and Tragic Fall of a New York Fixer

După Războiul de Treizeci de Ani* , capetele încoronate ale Germaniei acceptau / cereau ajutorul  financiar al  bancherilor evrei   în scopul revigorării  economice  a domeniilor  pe care le dețineau. Unul dintre aceștia, Joseph Süss Oppenheimer (1698–1738), condamnat pentru escrocherie și alte delicte a fost executat prin spânzurare.  Povestea acestei întâmplări  istorice  se  va  propaga  până  în  zilele  noastre.  Sub titlul ,,Jud Süß „, a fost în 1827, subiectul nuvelei lui Wilhelm Hauff  ; în 1925  a nuvelei  lui  Lion Feuchtwanger ,   care a fost ecranizată de britanici  în 1934regia  Lothar  Mendes și a unui  film  nazist  în 1940 ( Joseph Goebbels,  ministrul  propagandei a comandat realizarea  unui  film  de  propagandă  antisemită  pentru poporul german,  intitulat „Jud Süss, regizat de Veit Harlan, film  care  înfățișează ascensiunea  și  decăderea  evreului   Süss  Oppenheimer, care,  folosindu-se  de puterea  financiară, reușește  să  preia  conducerea  ducatului  Württemberg, șantajându-l  pe  ducele  Karl  Alexander).  În cadrul  competiției  Berlinalei  din 2010, a fost proiectată o nouă producție  „Jew Süss:  Film ohne Gewissenregizată de Oskar Roehle.  Filmul a fost huiduit , dar totuși proiectat în cinematografe.

joJoseph Süss Oppenheimer (1698–1738)

Războiul de Treizeci de Ani *a durat din 1618 până în 1648 și a fost un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost luptă pentru hegemonie în Europa, în special ambiția Franței, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul  Imperiului  romano-german  și puterii  Habsburgilor. (wikipedia)

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul ,, Norman The Moderate Rise and Tragic Fall of a New York Fixer “de Joseph Cedar îl are protagonist  pe  Richard  Gere, care face, cred,  rolul vieții sale.  Un evreu ,,rătăcitor” pe străzile  New York-ului,  în vârstă,  singuratic, are o mare dorință de a ieși din anonimat, de a cuceri notorietate și putere. Unde?  în politică, bineînțeles, unde ține vrăjeala.  Norman Süss Oppenheimer, mitoman și escroc  este  un fel  de  antreprenor tupeist,un intermediar,  un fixator ,  în termeni  moderni.  El știe să fie insistent, abordează relaxat  persoane pe care le dibuieste , le aburește cu promisiuni de relații suspuse, cu  oferte  de poziții  înalte, de  donații  și  sponsorizări  și cam toate  se  agață  în  pânza țesută de  acest  șarlatan oportunist  ; nu mai poate fi ignorat pentru că e răzbunător și șantajist, nu se pot continua relațiile cu el  pentru că  înseamnă adâncirea  în  situații  compromițătoare,  fără scăpare. Norman ar  putea  fi  considerat  un tip amoral  sau  idealist , egoist sau altruist ? Soarta  lui  Norman  nu  va fi  atât de violentă ca a personajului care a  inspirat  rolul,  dar  drama lui  va  fi  că manipulările  sale au afectat  soarta a zeci de oameni.  Filmul se termină cu bine, pentru semnarea uni tratat de pace. Unii dintre cei  manipulați  vor strânge rândurile și-l vor  îndepărta  pe Norman, chiar  dacă  ar putea   fi  socotit  omul  Providenței!  Marele magician cade,   din  nou ,  în  anonimat.

Intenționat nu am detaliat intriga ,  pentru că este esențial  ca  filmul  să  fie văzut  pentru  a avea o imagine mai complexă  despre personaj, dar și alte merite  ale filmului:  suspansul, umorul fin, muzica.

Distribuția : Richard Gere, Lior Ashkenazi, Michael Sheen, Steve Buscemi, Dan Stevens, Harris Yulin, Charlotte Gainsbourg , Hank Azaria.

 

Loving Pablo

Columbia are o suprafață aproape  de două ori mai mare ca a Franței, populația cu aproximativ 18 milioane mai puțin decât Franța. Această țară  sud-americană este o țară a contradicțiilor, măcinată și în prezent de lupte interne între grupări paramilitare, cu orașe având cele mai poetice nume din lume (Bogota-2600 m mai aproape de stele, Cali  – Sucursala cerurilor) cu minunate vestigii culturale precolumbiene, o patrie iubită de celebrii ei scriitori Gabriel García Márquez, laureat al Premiului  Nobel pentru Literatură, Germán Castro Caycedo , cel mai bine vândut autor după Márquez .
Cu un trecut foarte violent, mai ales prin lupte civile, între 1948-1960, numită perioada ,,La Violencia ” a dus la moartea a aproape 300 000 de columbieni. Armata Națională  columbiană , insurgenții de stânga (FARC, ELN) și paramilitarii sunt angajați în cel mai lung conflict armat de pe continent, întreținuț  de traficul cu narcotice care a atins apogeul în anii 1980. În acest context nu e de mirare că traficul cu droguri, la început semi-ilicit a luat amploare încât Columbia să devină un regat al narcoticelor, care  a mers  mână în mână cu ridicarea baronilor locali și pauperizarea cea mai adâncă a ,,restului”  populației.

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Cel mai renumit, dar și cel mai bogat traficant de droguri din istorie a rămas Pablo Escobar despre care s-a scris  mult , s-au făcut seriale,  s-au turnat filme.  Regizorul   Fernando León de Aranoa  a realizat în 2017 filmul  ,, Loving Pablo„,  inspirat din cartea ,, Loving Pablo, Hating  Escobar „a jurnalistei  și  prezentatoarei TV   Virginia Vallejo, una  din  nenumăratele  amante ale traficantului  care susține că Escobar ar fi  învestit-o cu titlul de „biograf ”al său.  Filmul este o adaptare liberă  a …autobiografiei (este prezentat din punctul de vedere al autoarei,  implicate  în acest story) .  Producția  a fost  lansată  în  2018,  în  cadrul Festivalului de la Veneția.
 Distribuția , în rolurile principale a cuplului  Javier Bardem și  Penelope Cruz mi se pare destul de hazardată, în sensul că s-a pus accent pe o oarecare asemănare  fizică a lui Bardem cu Escobar. Deși rolul a fost interpretat ad litteram cu un traficant carismatic, iubit de copiii din cartier, adorat de familie, de nerefuzat, nu doar de puștoaicele din cartier , dar chiar stârnind dorințeEmoji unor femei  mature și rafinate, nu e deloc vina talentatului actor cât a machiorilor care l-au făcut  foarte urât și fioros.  Escobar avea o figură mai înșelătoare când era bine dispus. Desigur, în realitate și  Escobar se desfigura la mânie și se comporta cu cruzime și nemilos . Penelope Cruz nu seamănă deloc cu adevărata Virginia Vallejo, o femeie frumoasă , cu stil , care a învârtit pe degete câțiva bărbați celebri, fără a părea vulgară. Cruz s-a străduit  să-și  de-a  aere  de  mondenă, devenind  de o  frivolitate cam greu  digerabilă. Cuplul Bardem-Cruz cred  că se potrivește de minune  în realitate, dar, uneori, viața bate ficțiunea.

 

 

escobit

Foarte bine prezentat orașul  Medellín (La ciudad de la eterna primavera – Orașul eternei primăveri) un nume predestinat paradisului… artificial , devenit cel mai puternic cartel al drogurilor din America, în care regele  cocainei  construia case pentru sărăcime, pe ai cărei copii  îi recruta la adolescență în trupele ,,sicario” de motocicliști care comiteau asasinate rapide , la comandă. Peisajul columbian de o fascinantă frumusețe și varietate servește drept fundal atât pentru clipe de fericire, inocență, pic-nic-uri , iubiri înflăcărate  sau  violente , dar și pentru o faună ,,umană” de toate soiurile, care viermuiește , cu mic , cu mare, în afaceri murdare.

Această saga destul de cuprinzătoare este ritmată spre sfârșit, când se ajunge la paroxismul acțiunilor criminale și al comportamentelor sângeroase,  în ciuda voice-off care ne explică ceea ce vedem. Sau, tocmai astfel ne ține în priză.

Morala: de priceput că nu se poate trăi nepedepsit în preajma celui mai periculos om din lume…

Chiar și azi, după decapitarea structurilor criminale clădite pe vremea lui Escobar, rețelele de stupefiante funcționează de zor și polarizarea societății în Columbia este asemănătoare cu aceea din Haiti și Honduras.

Suburra: La Serie

La fel ca și Gomora – mă refer la serial, nu la filmul din 2008 cu același titlu, în care a jucat Toni Servillo – Suburra: Blood on Rome duce la un alt nivel filmele cu mafioți. Acest serial de televiziune italian, care aparține și genului polițist, este inspirat de romanul cu același nume scris de Giancarlo De Cataldo și Carlo Bonini.

Acțiunea are loc la Roma (încă nu am reușit să-mi dau seama dacă Suburra este numele unui loc din sau vechea denumire a cartierului Ostia) iar regia primului episod aparține lui Michele Placido, celebrul interpret al comisarului Cattani. Serialul a fost realizat de Daniele Cesarano și Barbara Petronio pentru Netflix, fiind primul serial de televiziune original italian produs de compania americană. Pe lista producătorilor mai apar și Cattleya în asociere cu Rai Fiction și Bartleby Film.

Episoadele din primul sezon au avut premiera la nivel mondial pe 6 octombrie 2017, fiind difuzate apoi și la televiziunea italiană Rai 2 începând cu 2018. Dacă subiectul general pare a fi puterea și corupția din Roma, în cardul crimei organizate – a politicienilor orașului și a Vaticanului – subiectul particular oferit publicului sunt complicațiile generate de un grup de tineri care își caută drumul în viață.

Doi dintre ei fac parte chiar din familii inamice – puternice, dar în care nu au loc să se dezvolte – iar pe parcursul serialului devin prieteni. Un personaj interesant este Samuraiul, mafiotul inteligent – o specie pe cale de dispariție – care arată ca un șef de scară ce a reușit până la un punct să-i folosească pe toți pentru interesele sale.

Chiar dacă a debutat mult mai târziu decât Gomora (care a anunțat deja sezonul al IV-a, chiar la sfârșitul acestei luni), serialul Subbura a scos deja două serii, ultima rulând chiar la finalul lunii februarie 2019.

Pescărușul (2018)

Într-o vară, pe o moșie rusească de pe malul lacului, un cuplu de vârstă mijlocie se întoarce să petreacă un weekend la țară cu o familia și prietenii. Apar și două iubiri tinere, una împărtășită, alta nu. Apare și o iubire veche… semn al unor situații analizate simetric.

Filmul ce rulează acum pe HBO/Cinemax nu e tocmai unul de Oscar, dar regizorul scenaristul surprinde simetria piesei lui Cehov. În timp ce toți iubesc cu ardoare pe cineva care iubește pe altcineva, în jurul lor se desfășoară o tragi-comedie despre artă, faimă, nebunie și dorința eternă de a duce o viață bună.

SPOILER ALERT: Veritabil personaj, casa este deținută de Sorin Șamraev, un angajat guvernamental pensionat, și de sora lui, Irina, o actriță legendară a teatrului din Moscova.  Irina este autoritară, narcisistă, egoistă și își dorește cu disperare să-și păstreze statutul și să fie adorată în continuare de iubitul ei ceva mai tânăr, Boris Trigorin, un scriitor de succes.

Konstantin, fiul Irinei, care a crescut pe moșie, este foarteîndrăgostit de Nina, o localnică frumoasă și naivă care visează să fie actriță. Nina se simte flatată când Konstantin îi dă rolul principal în piesa lui nou-scrisă, dar, după ce îl cunoaște pe Boris, Nina îl respinge pe Konstantin și în schimb îl urmărește pe atrăgătorul și faimosul scriitor…

Piesa lui Cehov era o comedie în patru acte, numai că filmul contemporan făcut după ea nu iese deloc în felul ăsta 😉