Restoration-,,Restaurare”

,,Restaurație”  film  realizat în 1995  de  Michael Hoffman este o adaptare după romanul cu același titlu al prolificei scriitoare americane  Rose Tremain. Prima  parte a  filmului  ne prezintă într-o notă exuberantă ,cu lux de amănunte vizuale, măreția barocă a epocii în care revine la putere în Anglia, după ani de austeritate și tiranie ai regimului lui  Oliver Cromwell, puritan antiregalist  devenit  Lord Protector al Angliei,  Scoției  și  Irlandei. , Charles II. regele de drept,  un tip ,,luminat „, priceput la arhitectură,  inginerie,  arte și la… seducerea Doamnelor de la Curte. Și stilul de viață anterior, ajuns acum la alt nivel , este paradisul luxului, dezmățului pentru unii și infernul sărăcimii decimate de foamete, promiscuitate  și boli  pentru alții.

Această prezentare necesită JavaScript.


A doua parte a filmului  cade ca un trăsnet peste noi  transportându-ne cu rapiditatea unei mașini a timpului  nu prea departe de  proprietățile regale,`colo , la câteva cartiere unde se află ,,portalul” pătrunderii   în  ,,mărginime” și  filmul devine epic, sumbru, morbid  și șocant. Și , culmea, chiar existau aceste Lumi paralele (și mai există și azi)  doar că știința medicală era , pe atunci, încă tulburător de  primitivă,  încât nici  bogăția nu era întotdeauna Salvarea.
Vom urmări destinul  lui  Robert Merivel , tânăr medic (rezident) , nu prea incântat de profesia la care l-a obligat ambitia tatălui său și  care printr-o întâmplare fericită intră în grațiile regelui, care la început îl desemnează medic al celor 15 spanieli ai săi,  dar mai apoi, folosindu-se de protejatul  său pentru a distrage atenția Reginei  și a celorlalte amante,  îl însoară cu favorita lui,  cerându-i acestuia să nu  încalce  regula cardinală , aceea de a  rămâne un  ,,soț de paie” care să nu se atingă de soția lui. Și cum tot ce e prohibit este mai râvnit,  Merivel  cade  curând  în dizgrație și ajunge pe străzi.
Filmul conține câteva anacronisme care sunt, poate, voite sau chiar ne dovedesc cum și   în țări civilizate , lumea a cam lipsit de la cursurile de istorie.

Concluzii:

-viața poate aduce oricând surprize
-întâlnirea suferinței, trăirea ei, ne mai scoate gărgăunii din cap
-să fim prudenti la ce se ascunde în spatele bunăvoinței celor cu statut social superior nouă
-că,adesea,  ne descoperim calitățile profesionale și umane când suntem în situații limită
-să ne formăm o altă scară a valorilor
-să știm cine suntem cu adevărat pentru a nu ne lăsa călcați în picioare
Robert Downey Jr face un rol bun.

Reclame

The Incredibles (2004) – „Am murit! Am murit! Am supraviețuit, dar am murit!”

Cu un an înaintea lui Batman Begins (2005) și cu patru ani înainte ca Iron Man (2008) să pornească Universul Marvel, studiourile Pixar spuneau prima lor poveste cu super-eroi bazată pe personaje originale. X-Men începuse deja o serie de filme și deși la momentul apariției The Incredibles a beneficiat de recenzii favorabile, inclusiv două nominalizări la premiile Oscar, nu a rămas în memoria colectivă atât cât ar fi meritat, astfel că a durat nu mai bine de 14 ani pentru o continuare ce va apărea și la noi anul acesta.

mv5bmta1nze3nda5nzreqtjeqwpwz15bbwu3mda5ntg5mjm-_v1_sx1777_cr001777739_al_După ce guvernul decide să scoată acțiunile super-eroilor în afara legii aceștia sunt nevoiți să trăiască ascunși niște vieți normale cu care doar câțiva sunt mulțumiți, astfel că nu durează mult până când Bob Parr (fostul Mr. Incredible), acum un familist convins, este cooptat de o organizație secretă cu scopuri îndoielnice, cu promisiunea că va putea să își facă liniștit ”meseria” de super-erou; toate astea în timp ce încearcă să păstreze aparențele în fața familiei.

Ca majoritatea filmelor Pixar, de The Incredibles se pot bucura atât copiii cât și adulții. Pe fondul unei dispute super-erou/răufăcător, plină de momente amuzante și lupte ingenioase ce implică mai multe super-puteri, fimul reușește să spună o poveste despre familie, despre asumarea responsabilității și acceptarea momentelor dificile prin care viața te încearcă. Cu toate că scenariul nu aduce nimic nou, personajele ușor caricaturale și glumele deștepte sunt cele care dau savoare narațiunii.

The Incredibles e tot ceea ce ar fi putut fi filmele cu Fantastic Four. Oferă o perspectivă nouă despre ce înseamnă viața unei familii de super-eroi și cum trebuie să se descurce aceștia într-o lume din care nu fac parte și care nu îi acceptă așa cum sunt.

De la animație și până la sound design și interpretări vocale, filmul excelează la toate nivelele. Cu toate că are o vârstă respectabilă, multe animații din prezent s-ar chinui să țină pasul cu nivelul de detaliu pe care îl regăsim aici, filmul putând să rivalizeze ușor cu ultimele apariții în cinema. Și în curând va avea și ocazia. Incredibles 2 are lansarea în cinema pe 27 iulie, iar dacă nu ați apucat încă să vă familiarizați cu seria acesta este cel mai bun moment.

 

 

 

La Casa de Papel

După finalul de sezon de la Billions am încercat să-l înlocuiesc cu Succesiunea, care până la urmă nu e un serial rău, dar debutează foarte lent, cu cele mai plicticoase personaje în prim-plan. Până la urmă am dat de acest serial spaniol contemporan, pe calapodul Ocean’s Eleven – o trupă de spărgători și inteligenți și simpatici, pen`că nu vor să fure bani de la oricine.

Așa că ajung tocmai la Monetăria regală a Spaniei… punct de la care mă feresc să fac spoiler. Ideea filmului e interesantă cel puțin în primele 10 episoade, care-i țin pe toți la un loc atâta timp, că te gândești că e mai degrabă un pretext pentru filmări ieftine, de interior. Dar personajele sunt bine conturate și actorii buni, așa că serialul reușește să mențină interesul și după ce te prinzi cum stau treburile.

c2

Seria se ține mai degrabă în scenariu, dpar pe parcurs ies la rampă personajele: Tokio (Úrsula Corberó) și Profesorul (Álvaro Morte) ne deschid apetitul, după care în jurul lor încep să se țeasă mai multe fire: o polițistă pe cât de divorțată, pe atât de ambițioasă; un lider (Berlin) cu multe secrete și prizonierii cu problemele lor. Se pregătește o nouă serie în 2019 așa că sigur veți mai auzi de el.

La casa… se poate compara cu „Prison break”, dar este mult mai spontan, și mai amuzant (comedie neagră). Ce-l face mai veridic însă e faptul că avem nu unul, ci mai mulți deștepți. De fapt, chiar dacă toată lumea are planuri ascunse, nimeni nu e luat de prost în filmul ăsta: toți își fac jocurile, atât cât sunt în stare, fără ca vreun personaj să stea în umbră ca să le pună în valoare pe celelalte.

Ba, ca să mă contrazic, sunt totuși vreo două gorile de la care aștept câteva surprize până la final. Bine că nu-s români 😉 că tot e plină Spania de concetățeni.

Avengers: Infinity War (2018) – „Sper că o să-și amintească de tine”

Zece ani, 3 faze, și 18 filme au trecut de la premiera lui Iron Man (2008) și lansarea Universului Marvel. Acum studiourile Marvel ne prezintă prima instanță din evenimentul ce va urmări două filme pe parcursul unui an, menite să schimbe definitiv direcția filmelor viitoare, Avengers: Infinity War.

Un film ce se anunța sosind încă din scena de după finalul lui Avengers (2012) în care Thanos își face apariția pentru prima dată pe marele ecran, un cunoscut antagonist din benzile desenate. Cu toate că Thanos a mai fost prezent în scurte scene pe parcurs, putem spune că Infinity War este într-adevăr povestea lui, iar cu o interpretare (motion-capture) capabilă din partea lui Josh Brolin, un design vizual veridic și impunător și o mv5bmtg1mjmwntq3mf5bml5banbnxkftztgwmdg4mjkzntm-_v1_sx1777_cr001777937_al_motivație credibilă, frații Russo reușesc să creeze probabil cel mai bun villain din filmele Marvel.

Cu un număr exagerat de mare de personaje avem parte de ciocniri interesante, preferatele mele fiind Iron Man cu Doctor Strange (sau cei doi Sherlock Holmes, nu numai pentru că amândoi au interpretat personajul, dar rolurile lor seamănă și aici) și Thor cu Rocket Racoon („sweet rabbit” e cea mai amuzantă replică din film). La o așa prezență numeroasă, scenariul alege varianta evidentă de a grupa personajele și fiecare grup va avea propria misiune, cu scopul final de a-l opri pe Thanos să strangă toate Pietrele Infinitului, necesare pentru scopul său, de a anihila jumătate din ființele vii din Univers. Deși părea greu de crezut, niciuna dintre aceste aventuri separate nu plictisesc și există sentimentul de coeziune între firele narative, culminând cu un final mai mult decât satisfăcător.

Dacă în mod normal susțin că filmele din seriile cu super-eroi ar trebui să poată fi văzute și de un public neavizat, nu e și cazul lui Infinity War, el bazându-se puternic pe cunoașterea personajelor și mitologiei setate anterior. Dupa 10 ani de filme, Universul Marvel se aseamănă mai mult cu un serial decât cu o serie de filme, iar Infinity War ar putea fi finalul primului sezon.

Aflați la cârma unui film Marvel pentru a treia oară, frații Joe și Anthony Russo fac dovada unei înțelegeri în amănunt a personajelor și a direcției pe care este nevoie să o mv5bngu5y2yxmtatymizzi00ngy4lwixnjitytu5otk0nzc3mgi0xkeyxkfqcgdeqxvyntc5otmwotq-_v1_urmeze, se folosesc de capacitățile individuale ale fiecăruia pentru a-i scoate în evidență în cadrul grupului și reușesc să le ofere măcar un moment, toate astea în timp ce spun cea mai importantă poveste de până acum, în nici 2 ore și jumătate.

Sacrificiul reprezintă tema de bază a filmului, ceea ce cu toții încearcă să evite, dar pe măsură ce evenimentele se precipită devine tot mai evident că nu poate fi evitat. Miza este uriașă, iar inamicul mai puternic decât tot ce au întâlnit eroii până acum. Am spus că filmul este povestea lui Thanos, atât de mult încât el se transformă în protagonist, fiind de fapt primul film Marvel văzut prin ochii villain-ului, o alegere curioasă, un risc imens pentru un film cu așa așteptări, dar cu o răsplată pe măsură.

Infinity War și Avengers 4 (cu lansarea în mai 2019) spun o poveste legată și cea care va urma să decidă viitorul componenței echipei Avengers. Momentan este anunțată cu certitudine doar o continuare pentru Spider-Man: Homecoming, deci ne putem aștepta ca Spider-Man să revină și după filmul anului viitor, însă pentru ceilalți nimic nu este sigur. Un lucru este cert, dacă Avengers 4 se va ridica la nivelul lui Infinity War vom avea parte de o încununare ca la carte pentru acest deceniu de filme „super”.

 

Hereditary/Moștenire diabolică (2018) – Filmele horror nu vor mai fi niciodată la fel

În nici 6 ani de existență, studiourile independente americane A24 încep să își lase puternic amprenta în istoria cinematografiei, cu deja un câștigător de Oscar (Moonlight) și multe alte premii la activ, și cu producții din ce în ce mai neașteptate, rezultat al lipsei interferențelor între studio și realizatorii filmului, aceștia din urmă având mână liberă în viziunea pe care își doresc să o transpună pe marele ecran.

Poate părea gratuită introducerea, dar este relevantă pentru că sentimentul avut după film a fost similar cu cel de după vizionarea The Witch (2016) și It Comes at Night (2017), filme care nu au nimic în comun în ce privește producția în afara apartenenței aceluiași studio, A24. Toate cele trei filme „suferă” de aceleași mari particularități: atmosfera neliniștită, evenimentele neașteptate, personajele profund tulburate, răsturnările de situație și gândurile cu care rămâi mult timp după genericul de final.

mv5bodg1ywrhy2qtowjims00y2nhltgzzgutzdjjzge2mjrlm2y4xkeyxkfqcgdeqxvyntazmty4mda-_v1_sy999_cr00674999_al_Cu toate că încă din titlu am menționat genul horror, Hereditary nu este ceea ce numesc eu „horror de duzină”. Elementele de groază sunt mediul în care se derulează evenimentele și trăirile înfiorătoare prin care trec personajele și pe care regizorul reușește să te facă să le compătimești, și mult mai puțin ”gore-ul” sau sperieturile de moment, adică un film horror așa cum ar trebui să fie toate.

Am mers la film fară aproape nicio informație, fară vreun trailer urmărit sau recenzie citită și recomand același lucru, motiv pentru care nu voi vorbi despre poveste, mai ales că sunt foarte puține lucruri pe care aș putea să le spun fară să stric vreo surpriză. Încă din prima scenă am fost captivat, o scenă care setează perfect parametrii pentru tot restul filmului, o scenă care îmi amintește să laud regizorul de imagine Pawel Pogorzelski pentru toată munca depusă, pentru că se îmbină ideal cu regia și scenariul lui Ari Aster.

Ca să îmi justific subtitlul, Hereditary, alături de Get Out, sunt producții horror ce sfidează normele și ies din tipare, aduc o lumină nouă asupra genului și nu se tem să folosească exagerările pentru a-și spune punctul de vedere. Sunt conștiente de audiența lor și nu le subestimează inteligența, sunt atât filme dramatice cât sunt și filme „de groază”, și chiar abordând teme precum familia sau rasismul nu ți le trântesc peste cap, știu să fie subtile și în același timp să spună o poveste în care te poți regăsi cu ușurință cum ar fi pierderea unei persoane dragi sau momentul în care el urmează să îi întalnească pe parinții ei excentrici.

Filme precum acestea sunt un pas înainte, și în ultima vreme sunt tot mai multe, lucru care nu poate decât să mă bucure. Încurajez pe oricine să vadă producții de genul, chiar și pe cei care nu sunt fani horror, pentru că numai așa numărul lor va continua să crească și competiția va fi mai atentă la calitatea filmelor lor.

Ca ultimă mențiune o să îmi spun o doleanță, cu pretenția de a fi predicție, deși șansele sunt slabe. Toni Collette (Little Miss Sunshine) merită numeroase nominalizări pentru interpretarea sa, iar dacă peisajul nu se va schimba masiv pană la sfârșitul anului, nu văd de ce nu ar putea fi o pretendentă puternică la Oscarul pentru actriță în rol principal de anul viitor.