Repo Men (2010)

Un SF destul de reușit care a rulat la începutul lunii august pe Film Now (noua denumire a canalului Digi Film) cu Jude Law și Forest Whitaker în rolurile principale. Ideea filmului aduce cu cea din Repo! The Genetic Opera, dar nu putem spune că este vorba despre un remake, ci cel mult despre o altă adaptare, ceva mai puțin morbidă,  a aceleiași cărți.

The Genetic Opera (2008) a fost cunoscut mai degrabă pentru Zmeura de aur primită în 2009 de Paris Hilton pentru cea mai slabă actriță în rol secundar. Nici aici Jude Law nu este departe de a realiza o contra-performanță, fie pentru că  rolul nu prea i s-a potrivit, fie că a fost eclipsat de Forest Whitaker.

Ce surprinde la acest film este că, la doar 8 ani de la lansare, nu mai e deloc un SF, iar aluzia deloc străvezie la achizițiile în rate promovate de băncile care te ajută doar pentru a te putea mulge mai mult și mai bine este deja depășită. O altă idee actuală, susținută de ambii protagoniști – A job is a job – justifică absolut orice decizie ar lua ei sau șeful lor.

Am putea spune că acesta e, mai degrabă, firul roșu al filmului. Dacă nu-ți mai permiți să plătești, bunul este recuperat de „eroii” care și-au făcut din acest job o misiune. Finalul este cel care salvează filmul, altfel destul de liniar. Scenariul este adaptat după romanul Repossession Mambo, scris de Eric Garcia.

Regizor este Miguel Sapochnik, cunoscut anterior pentru Trainspotting (unde a funcționat ca art department runner), ulterior pentru Urzeala Tronurilor (din care a regizat câteva episoade) și mai nou pentru seria SF distribuită primăvara aceasta de Netflix, Altered Carbon.

A nu se confunda cu filmul-cult din 1984, Repo Man.

Reclame

Caleașca de aur – 1953

Această prezentare necesită JavaScript.

,,Caleașca de aur” este un film franco-italian realizat în 1953 de Jean Renoir,  fiul celebrului pictor impresionist Pierre-Auguste Renoir. Filmul face parte, alături celebrul film ,,French Cancan”  si de ,,Elena și bărbații”  din  trilogia  renoiriană consacrată lumii spectacolului, fiind considerat un film cheie în cinematografia regizorului francez. Adaptarea comediei într-un singur act ,, Le Carrosse du Saint-Sacrement ” de Prosper Mérimée  (,,Caleașca Sfântului Sacrament „) nu a fost deloc ușoară. Renoir transformă textul original pentru a deveni  un omagiu al Commediei dell `Arte , o reflecție asupra teatrului și a aparențelor .  Alegerea actriței  Anna Magnani a părut la vremea aceea destul de excentrică, pentru că vedeta italiană excelase în filme neo-realiste italiene, în special în roluri puternice de femeie din popor. Dar se pare că tocmai temperamentul ei vulcanic, capacitatea de a se transpune în roluri dificile au contribuit la savoarea acestei comedii sofisticate, frivole și pentru noi, aparent, desuete. Vom descifra la fiecare pas o filozofie despre rolurile din societate, despre manipulare , despre ,, Vanitas vanitatum et omnia vanitas”. Filmul care se voia mai mult social și politic devine  metafizic,  prezentând granițele imaginare,  mai mult, prăpastia , dintre lumea  marii nobilimii de la Curtea viceregelui sud-american, superficiale, îmbuibate, arogante și membri trupei de teatru itinerante; o frontieră între teatru și viață. Și unde încetează jocul și începe realitatea și mai ales de care parte se află fericirea? E o întrebare esențială pentru Renoir.  Soundtrack-ul filmului este  inspirat din   seria celor patru concerte de muzică barocă a lui Antonio Vivaldi  ,,Anotimpurile” 
Filmul este o premieră  exclusiv europeană în Technicolor, fără contribuție americană .

Full movie in english

Maud Lewis: „Privesc printr-o fereastră viața înrămată„

Un film care m-a impresionat prin realizarea sobră, de bun simț, deloc ostentativă ori melodramatică, chiar dacă ne prezintă o dramă reală, este Maudie.

Biopicul tratează viața creatoarei de pictură naivă Maud Lewiscare a murit  în 1970, săracă și a cărei operă artistică a reintrat  în atenția  publicului și  criticilor de artă datorită  acestui film,  încât  azi  operele sale sunt vândute la  licitație.  Maud Lewis a trăit între anii 1903-1970  în Noua Scoție, Canada, cu un handicap  fizic grav și evolutiv datorat unei artrite juvenile degenerative.

Filmul ne prezintă traseul neobișnuit al destinului acestei femei firave, sensibile, vulnerabile, a cărei familie a tratat-o prea protector, sufocând-o cu mila prin care era oprită de la orice încercare de a-și depăși condiția. La vârsta de 34 de ani  ea rămâne  fără părinți,  iar fratele ei o plasează la o mătușă care nu o primește cu brațele  deschise.

Maud este umilită mereu  de mătușă,  de frate, de  vecini, încât  răspunde  fără ezitare  la un anunț , aflat la magazin,  în care un fermier caută o menajeră.  În ciuda a toți  și a toate  Maud Dowley  (pe numele de fată) dorește  enorm să se emancipeze  intelectual și fiind foarte determinată va reuși  chiar și  în căsuța izolată  de lume să  îmblânzească  un bărbat needucat, ursuz, rece și mitocan – care o va lua de nevastă.

Dorința ei cea mai mare – de a iubi  și de a  fi iubită  ,,oricât de puțin”  – se împlinește, reușind să treacă cu tact peste momentele de criză  inerente unei căsnicii atât de singulare. Nu vreau să insist prea  mult pe  analiza psihologică, o face  documentarul  Maud Lewis:  A World Without Shadows din 1976. Imagini din documentar

 

Regizoarea  irlandeză  Aisling Walsh  ne poartă în  universul  intim al  artistei care (în ciuda aparențelor) nu este deloc proastă. O anumită doză  de naivitate nu o împiedică să  distingă falsitatea oamenilor și are chiar curajul să-i pună la punct: mătușa,  fratele, chiar și viitorul soț primesc replici tranșante.

Femeie independentă, Maud se exteriorizează prin picturile ei, creația fiind un refugiu și un balsam pentru rănile existenței.  ,,Privesc printr-o fereastră viața înrămată” cugetă ea. Subiectele sale  sunt în același timp naive și frumoase:  flori, animale,  natură,  peisaje  maritime.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul câștigă pentru că nu încearcă să romanțeze viața acestei  femei atât de diferite  de mediul  în care a evoluat artistic, poate a prins mai multă încredere în sine, poate a simțit că nu toți oamenii sunt din același aluat: unii sunt fățarnici dar nu prea buni la suflet, alții sunt dintr-o bucată care mai trebuie șlefuită puțin! Emoji  Un film care, vrem / nu vrem, ne va lăsa o urmă nepieritoare în suflet…

În privința subiectului vreau să subliniez că personajul din film interpretat de Sally Hawkins  are o prezentă  fizică mai agreabilă decât adevărata Maud care era, însă, la fel de zâmbitoare  și plină de viață. Ethan  Hawke este  surprinzător  pentru rolul  unui  tip  butucănos (în toate rolurile era un frumușel finuț) și am impresia că-și exagerează interpretarea de morocănos.

Adevăratul domn Everett Lewis pare și el un bătrânel zâmbitor, chiar dacă nu știm cum arăta în momentele de furie Emoji. În film, relația de acceptare reciprocă,  de toleranță, nu  pare să fi  devenit o mare iubire – ci mai mult obișnuința de a nu mai fi  singur și de a avea  un ajutor.  Deci, un  cuplu  mai diferit, nu o relație ieșită din comun. Maud a învățat să deseneze  și să picteze  de la  mama ei car e voise să-i dea  o preocupare.

Presupun că nu bănuise că fiica ei va  deveni astfel celebră. Căsuța lor avea  o singură cameră, fără utilități elementare (apa, lumina, focul cu lemne fiind o treabă foarte anevoioasă pentru cineva cu sănătatea atât de fragilă),  dar cu un spațiu mare, de 10m x 11 m, care a devenit și / mai ales studioul artistei. Everett Lewis  (1893-1979) a  fost ucis  în 1979,  când  niște tâlhari  i-au devastat  locuința (probabil, presupuneau că ar fi avut valori în casă).

După 1990 s-a  pornit o promovare intensă a operei  lui Maud, începând cu strămutarea casei  în Halifax și transformarea clădirii în muzeu permanent.  Comemorarea vieții și a artei  lui Lewis a devenit  obiect  de  dispută  între  comunitate,  guvern  și  interesele corporatiste  pentru a modela ceea ce ea însemna pentru locația  (nu localitatea)  și provincia ei.

S-a promovat termenul de folk artist – artist popular, s-a încurajat acest gen de artă. Maud Lewis a intrat, post-mortem, în  istoria Artei canadiene pentru că a reprezentat, la un moment dat,  o imagine care putea  fi  exploatată, servind  diferite interese.

Elle

 

Filmul  ,,Elle”  thriller, dramă , comedie grotescă a  regizorului  Paul Verhoeven este inspirat de romanul ,, Oh „, scris in 2012 de prolificul  autor francez de origine armeană  Philippe Dijian .
Femeie de afaceri redutabilă , șefă respectată și temută în domeniul jocurilor video,  Michèle Leblanc se pomenește cu viața ei  atât  de  bine controlată până atunci ,  puternic dată peste cap, după  ce un tip mascat  pătrunde în  dormitorul  ei și o violează ,,cu sălbăticie” (stil, Stiri  PROTV). Un mascul dominant?  Cu ea?  Pentru  început chiar dacă încearcă să se controleze (simbolism transparent: strânge cioburile și în loc să sune poliția, comandă mâncare și-și așteaptă fiul la cină :mai rafinată scena  în care se îmbăiază) este totuși cuprinsă de un fel de paranoia: aude zgomote, își suspectează colegii , doarme cu un cuțit sub perină ,cumpără un spray paralizant, ia lecții de tragere cu pistolul, acționează  grabnic lovind mașina presupusului atacator, folosește spray-ul pe fostul soț care a  venit să o protejeze. Pisica are un rol cheie (!)Emoji, pentru unii, pare că știe multe în complicitate cu stăpâna , pentru alții ,e doar un martor impasibil.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dacă aș vrea să-i dau credite regizorului Paul Verhoeven aș enumera temele pe care le-am putea regăsi în acest film: despre caracterul inpenetrabil  al unor persoane, despre  granița dintre inocență și culpabilitate, dintre normalitate și nebunie , garnisite cu motivul  femeii dominante ,cu motivul  crizei de cuplu și al conflictului  părinte vs. copil.  Eu consider acest film doar un studiu de caz cum mai rar întâlnim în cotidianul nostru , dar care există în analele psihiatrilor, ale poliției. Așa că rezum subiectul  la modul în care poate o femeie gestiona un abuz sexual. Nu consider că filmul e relevant pentru feministe  sau, dimpotrivă , pentru antifeministi. De ce? Pentru că eroina nu  poate  fi considerată  un exponent al femeilor care trec printr-o astfel de experientă traumatizantă .  Michèle Leblanc e un  caz aparte, ea poartă  povara  unei  moșteniri  genetice deosebite : tatăl criminal  în serie, mama, trecută de 75 de ani, e nimfomană, fostul soț, un scriitor ratat de care divorțează la prima lui ieșire violentă (deșteaptă, femeie!), un fiu fără personalitate pe care-l tratează  ca pe un handicapat si care e manevrat  la rândul său  și de iubita care-i face copil  cu un altul. Deci, peste tot relatii disfunctionale . Dar femeia este nonconformistă , realistă și fără iluzii, vigilentă și cu nervi solizi, ea  dorește liniște sufletească, urăște tot ce-i amenință  acest confort, vrea să uite trecutul și chiar dă impresia că are o viață lină ,prozaică, ordinară . Dar în spatele acestor aparențe se află o armată de demoni care îi mai condimentează existența:  ironii,  vorbe răutăcioase, cuvinte care rănesc intenționat  ,aruncate colegilor, fostului soț, iubitei acestuia, amantului, soției amantului,  mamei sale,  fiului său, întreține relații intime cu soțul prietenei ei, e obsedată de fantezii sexuale.
Michèle  e o femeie alfa Emoji  pentru unii pe care îi domină ,îi ține la distanță, îi desconsideră.  Pentru specialiștii în boli mintale , probabil nu ar fi  o rara avis, pentru că se știe că unii psihopați par normali, sunt inteligenți , raționali (cu acea mică excepție care îi ține în azile sau sub tratament dacă sunt depistați la timp) , egoiști , nu iubesc pe nimeni, au complexe  pe care vor să le surmonteze …așa cum știu ei , se ofensează până în adâncul ființei lor dacă li se pare că  nu  sunt tratați cu respectul cuvenit,  ,,clocesc ” gânduri crude de răzbunare. După ce Michèle descoperă cine a fost  violatorul  ea se angrenează într-o relație tulbure , un amestec de atracție și repulsie care eliberează alți demoni care o poartă într-o zonă încă neexplorată,  abisală și periculoasă: un joc de-a șoarecele și pisica în care ea începe să aibă ascendență  asupra ,,călăului  “ ei.  Va ademeni, va trece de la reacțiile  explozive  la calmul ce prevestește  lovitura de grație, pe care o tot amână pentru a intensifica suspansul ! Un  personaj păcălit de atracția față de propriul agresor ajunge la un adevăr ce va arunca în aer viețile tuturor.În concluzie,filmul este în primul rând o reflecție asupra puterii obscure a psihopatului, a  Răului care poate zace în noi.

Restoration-,,Restaurare”

,,Restaurație”  film  realizat în 1995  de  Michael Hoffman este o adaptare după romanul cu același titlu al prolificei scriitoare americane  Rose Tremain. Prima  parte a  filmului  ne prezintă într-o notă exuberantă ,cu lux de amănunte vizuale, măreția barocă a epocii în care revine la putere în Anglia, după ani de austeritate și tiranie ai regimului lui  Oliver Cromwell, puritan antiregalist  devenit  Lord Protector al Angliei,  Scoției  și  Irlandei. , Charles II. regele de drept,  un tip ,,luminat „, priceput la arhitectură,  inginerie,  arte și la… seducerea Doamnelor de la Curte. Și stilul de viață anterior, ajuns acum la alt nivel , este paradisul luxului, dezmățului pentru unii și infernul sărăcimii decimate de foamete, promiscuitate  și boli  pentru alții.

Această prezentare necesită JavaScript.


A doua parte a filmului  cade ca un trăsnet peste noi  transportându-ne cu rapiditatea unei mașini a timpului  nu prea departe de  proprietățile regale,`colo , la câteva cartiere unde se află ,,portalul” pătrunderii   în  ,,mărginime” și  filmul devine epic, sumbru, morbid  și șocant. Și , culmea, chiar existau aceste Lumi paralele (și mai există și azi)  doar că știința medicală era , pe atunci, încă tulburător de  primitivă,  încât nici  bogăția nu era întotdeauna Salvarea.
Vom urmări destinul  lui  Robert Merivel , tânăr medic (rezident) , nu prea incântat de profesia la care l-a obligat ambitia tatălui său și  care printr-o întâmplare fericită intră în grațiile regelui, care la început îl desemnează medic al celor 15 spanieli ai săi,  dar mai apoi, folosindu-se de protejatul  său pentru a distrage atenția Reginei  și a celorlalte amante,  îl însoară cu favorita lui,  cerându-i acestuia să nu  încalce  regula cardinală , aceea de a  rămâne un  ,,soț de paie” care să nu se atingă de soția lui. Și cum tot ce e prohibit este mai râvnit,  Merivel  cade  curând  în dizgrație și ajunge pe străzi.
Filmul conține câteva anacronisme care sunt, poate, voite sau chiar ne dovedesc cum și   în țări civilizate , lumea a cam lipsit de la cursurile de istorie.

Concluzii:

-viața poate aduce oricând surprize
-întâlnirea suferinței, trăirea ei, ne mai scoate gărgăunii din cap
-să fim prudenti la ce se ascunde în spatele bunăvoinței celor cu statut social superior nouă
-că,adesea,  ne descoperim calitățile profesionale și umane când suntem în situații limită
-să ne formăm o altă scară a valorilor
-să știm cine suntem cu adevărat pentru a nu ne lăsa călcați în picioare
Robert Downey Jr face un rol bun.