Plein soleil (1960)

Riplay

,,The Talented Mr. Ripley ” este un roman polițist scris în 1955 de celebra romancieră americană Patricia Highsmith. Este  un thriller psihologic, primul dintr-o serie de cinci romane pe care autoarea le-a  consacrat personajului Tom  Ripley, de exemplu ,, Ripley’s Game ” ( ecranizat în 2002,cu John Malkovich în  rolul lui Tom ),, Ripley Under Ground „, 2005 ,, The Boy Who Followed Ripley ” (1980) ,, Ripley Under Water ” (1991) .
 Prima adaptare cinematografică a romanului,, The Talented Mr. Ripley”  s-a făcut în Franța cu filmul intitulat ,,Plein soleil”, în 1960, în regia lui René Clément  având în distribuție  pe Alain Delon, Maurice Ronet, Marie Laforêt , Elvire Popesco.

riplay1

riplay3

riplay 5

riplay4

Sinopsis
Tom Ripley e trimis în Italia de către domnul Greenleaf, un american  miliardar ca să-l convingă pe ușuraticul și imaturul său fiu Philippe să se intoarcă acasă dintr-un concediu cam prelungit, sponsorizat,cum altfel decât de bătrân. Umilit în permanență de acest playboy care nu are de gând să lase distracția pentru a prelua responsabilitățile de conducere a afacerilor familiei,Tom devine un tip disperat atunci când domnul Greenleaf decide că misiunea a luat sfârșit și adio recompensei de 5.000 de dolari făgăduite de  acesta ! Tom decide să-și schimbe radical viața !
Un Alain Delon la început de carieră care -l interpretează pe Tom Ripley , un tânăr frumos, fermecător și inteligent. Aici 1-0 pentru Delon. În adaptarea cu Matt Damon, scenariul este mai  complex, mai nuanțat decât romanul, iar Tom e un tip mai cerebral, de o viclenie mai rafinată, ceea ce pentru unii poate să pară un avantaj în interpretare față de rolul lui Alain Delon. Cu siguranță că sunt subiectivă, dar cred că ACEL Tom al actorului francez putea mai ușor înșela pe toată lumea prin firea ușuratică, prin nonșalanță: l-am bănui mai degrabă că e în stare doar de mici escrocherii, de găinării și infidelități amoroase. Pe Tom cel  interpretat de Damon l-aș fi suspectat din prima de invidie (contactul cu lumea bogaților, cu acel ,, dolce farniente ” în care se complace Philippe, succesul la femei), de ambiție : niște pârghii importante în pregătirea unor ,,lovituri”mărețe.

Scenariul : Paul Gégauff,René Clément, Patricia Highsmith.

Imaginea e la superlativ: superbele peisaje ale Italiei din anii ’60 , atmosfera  de atunci  trezesc melancolia.
Povestea fascinantă a lui Tom Ripley va apărea în câteva remake-uri, dar  pentru mine această ecranizare rămâne una de suflet . Remake-ul:,,The Talented Mr. Ripley” al regizorului și scenaristului Anthony Minghella, din anul 1999 îl știm cu Matt Damon, Jude Law, Gwyneth Paltrow .
În 1960 René Clément își câștigase deja reputația de reformator cu filmul său de debut din 1946,, La Bataille du rail”.

Regăsim și în ,,Plein soleil „talentul său pentru improvizație:

-scena care urmează asasinării lui Philippe, în care, pe o mare dezlănțuită, Delon este părăsit de regizor și de operatorul șef și filmat de pe  o șalupă cum se luptă de-adevăratelea cu elementele naturii

-scena, aproape de documentar, pe muzica lui  Nino Rota , când Tom se plimbă fără griji prin piața de pește, fără a bănui că urmează ,,pentru faptă și răsplată”. Parcă îmi vine să-l compătimesc pe afurisitul de Tom care și-a dorit și el un loc comod sub soare!

 Modernitatea filmului e frapantă și prin actualitatea temelor , chiar prin  amoralitatea lor : prefăcătorii, lipsa de scrupule, dorința nebună de a deveni altcineva, de a nu munci deloc, de a duce o viață luxoasă fără griji .

Anunțuri

SOLARIS – două ecranizări distante

Preambul: Scriind rândurile de mai jos îl am în minte şi pe cititorul care nu a văzut filmele şi/sau nu a citit cartea: încerc să nu deconspir lucrurile (să nu-i răpesc plăcerea vizionării sau lecturării), formulând chestiunile astfel încât lui să-i anime curiozitatea, dar ele să fie înţelese rezonant mai ales de cel care a citit/văzut ‘Solaris’.

Cu cât ne imersăm mai adânc în lectura romanului „Solaris” (Stanlislaw Lem, 1961) cu atât ne convigem că el este greu de transpus în film (mult mai greu decât majoritatea operelor literare ecranizate), din multe considerente: curge lent şi meditativ, foloseşte multe recursuri bibliografice, acţiunea este relativ săracă şi dificil decupabilă de contextul descriptiv. Iar ‘materialul’ gnoseologic – cu ale sale dezbateri ştiinţifice şi etice din gândurile lui Kris Kelvin (eroul narator al romanului) sau din dialogurile cu celelalte personaje – ridică şi el serioase probleme la transpunerea în film artistic.

sol

Avem deci un context ce ne provoacă să vizionăm cu paradoxală curiozitate (paradoxală prin dialectica de scepticism şi optimism implicată) cele două încercări de ecranizare a romanului SOLARIS: cea sovietică (1972, regizor Andrei Tarkovski, cel care în 1979 reuşea prin „Călăuza” o ecranizare magistrală a cărţii „Picnic la marginea drumului” scrisă de fraţii Arkadi şi Boris Strugaţki), şi cea americănească (2002, regizor Steven Soderbergh, producător James Cameron).

Versiunea americană

Din perspectivă modernă (economică, capitalistă), o oră şi treizeci de minute constituie durata ideală, aşa că filmul lămureşte spectatorul destul de repede asupra contextului spaţio-temporal. Chiar dacă – spre deosebire de firul epic ceva mai contorsionat al ecranizării ruseşti – vedem aici de la-nceput respectându-se secvenţialitatea din roman, realizatorii filmului american operează câteva abateri de la povestea originară: schimbă două-trei personaje; motivaţiile expansiunii cosmice sunt unele mai actuale (economicul surclasează ştiinţificul); fizica atomică devine aici mecanică cuantică (deşi, dacă ar fi scris romanul cu un deceniu mai târziu, Stanislaw Lem – pasionat cum era de filosofie şi de fizică – ar fi recurs şi el la bozoni şi cuarci în locul neutrinilor pentru a destabiliza substanţa extraterestră).

sol2Modificările de personaje, deşi surprinzătoare pe alocuri, nu sunt neinspirate, ele aducând o echilibrare a ponderilor (inclusiv din perspective de ‘corectitudine politică’) şi chiar rezolvări interesante. De exemplu, Snaut/Snow, aici afectat mental, ne apare mai pitoresc, adăugând un pic de sare-şi-piper atmosferei apăsătoare. Şi, apropo de atmosferă, vom observa cum coloana sonoră – amintind de cea de pe nava din ‘Odiseea Spaţială 2001’ – susţine dramatismul poveştii ecranizate. De asemenea, remarcăm, la imaginea de film, folosirea intensă a filtrelor-efect specifice cinematografiei actuale (inclusiv acel obsedant filtru albastru-maron[1]).

sol1O altă abatere, de această dată destul de indigestă pentru cel ce, lecturând romanul, s-a lăsat fascinat de tulburătoarea chestiune a nepotrivirii dintre inteligenţa noastră şi cea extraterestră: în carte, oceanul planetei Solaris este un personaj central, un substrat cheie pentru toată povestea. Or, filmul american îl ignoră, aproape-ratând miza SF principală: incompatibilitatea inteligenţelor la întâlnirea dintre civilizaţii cosmice.

Filmul aduce o notă în plus: erotismul. Deşi cam reţetardă, sugestia sexuală folosită în ecranizare este nu doar acceptabilă, ci şi cumva reparatorie. Pentru că, citind cartea te cam aştepţi ca erotismul să transpară printre rânduri, ca un liant normal al relaţiei bărbat-femeie – relaţie esenţială în povestea SOLARIS –, iar un cititor modern ar putea reproşa platonismul tratării originare. (Plusăm şi cu filmogenia scenelor erotice: compunerea cadrelor statice, folosirea clar-obscurului, a luminilor şi culorilor).

sol3

[1] Filtru numit uneori „Teal and Orange”

autor: Mircea Băduţ – eseu publicat în volumul ‘DonQuijotisme AntropoLexice’, Editura Europress, 2017; citiți continuarea pe cefilmevad.ro

Jaf cu stil (2017)

Cand Christopher Lloyd (Back To The Future) este cea mai buna parte intr-un film cu Morgan Freeman si Michael Caine este clar ca accentul nu se pune pe actorie, ci mai mult pe prezenta scenica a acestora. Iar cand trei nume ca ei decid sa faca o comedie despre oameni batrani à la The Intern sau Last Vegas asteptarile nu sunt foarte ridicate.

Dupa ce asista la un jaf armat, si in urma problemelor financiare cu bancile si taierea pensiilor de catre firma la care a lucrat o viata, Michael Caine (Joe) isi convinge vechii prieteni, Morgan Freeman (Willie) si Alan Arkin (Albert) sa dea o spargere sub pretextul ca nu au nimic de pierdut chiar daca ar fi prinsi, iar in urma unor mici ezitari acestia accepta.

Dintr-un motiv sau altul sunt un fan al filmelor cu spargeri de banci, dar nu atat de mult al comediilor, mai ales pentru ca majoritatea filmelor de gen ma dezamagesc dupa vizionare. Going in Style (Jaf cu stil) este o combinatie neinspirata intre cele doua stiluri, iar jaful reprezinta mai mult un motiv decat un scop real in cadrul scenariului. Majoritatea scenelor sunt sketch-uri cu cei trei facand glume despre batranete si avand reactii acide unul la adresa celuilalt, care surprinzator sunt amuzante in cele din urma, tot creditul fiind al actorilor, il locul carora daca ar fi fost alte nume din comedie probabil ca nu ar fi fost la fel de credibile.

Scena mea preferata ii surprinde pe cei trei „antrenandu-se” pentru marele jaf incercand sa fure dintr-un supermarket o intreaga lista de cumparaturi. Un motiv este probabil si faptul ca le da actorilor mai multa libertate sa se miste efectiv si sa iasa din monotonia de a sta jos si discuta banalitati (desi atunci cand urmaresc The Bachelorette – aur). Un element amuzant, dar putin folosit este, cum am mentionat mai devreme, Christopher Lloyd in rolul lui Milton, un batran senil cu replici atat de neasteptate si de senin livrate ca fura toate alea patru scene in care e prezent.

Momentele bune sunt prezente, dar prea putine si prea spatiate de scene de familie care nu te fac sa te atasezi de personajele secundare, scene ce nu avanseaza povestea si gag-uri care nu functioneza. Nu am regretat totusi vizionarea, probabil si pentru ca atinge doar o ora si 36 de minute, dar daca nimic din ce am spus nu v-a atras atentia nu este un film pentru voi.

[DVD] HACKSAW RIDGE (2016)

fara arma in linia intai dvd

Filmul Hacksaw Ridge cred că e singurul film bun de anul trecut care l-am trecut cu vederea în ceea ce priveste topul meu personal pe 2016. Explicaţia ar fi ca nu cumva să supra-apreciez un film din genul preferat de mine (de război) şi la puţin timp a confirmat oarecum suprinzător la Oscaruri. Regizorul Mel Gibson e din nou în cărţi, alături de tânărul Andrew Garfield în rol principal, plus o nominalizare importantă la cel mai bun film. Avem 3 categorii principale completate de nominalizări la editare de film, editare de sunet şi mixaj de sunet.

La Oscaruri poţi  juca pe câteva cărţi câştigătoare: patriotismul, sexualitatea combinată cu rasismul şi se pare că musicalul are cea mai mare rată de succes. Desigur Mel Gibson a mizat pe patriotismul dramatic deghizat sub forma creştinului ca la carte.

hacksaw-ridge andrew-garfieldRezultatul a fost unul frumos stilizat, imaginea mi s-a părut perfect desenată pe tranşeele celui de-al doilea război mondial. Bătălia de la Okinawa seamănă cu o Normandie japoneză unde valurile înspumegate sunt înlocuite cu praful spulberat.

Cadrul războiului face loc pentru romantism şi exprimarea credinţei unui soldat dedicat pentru crezul său.

Film distribuit pe DVD de Provideo.ro

Gosford Park (2001)

Fiindcă am văzut filmul ăsta la un an după Sieranevada, deși a apărut cu 15 ani înainte – or fi exact ăia 15 ani de realism – nu am putut să nu le compar. Asta chiar dacă în uriașul conac din Gosford Park încap, spre deosebire de un apartament cu patru camere din București, două tabere din care nimeni nu poate face parte în același timp: stăpâni și servitori. g8Avem parte și într-un film și în celălalt de mese prelungite în familie, ca și de moartea personajului principal. Asta apropos de micile asemănări – și acum despre deosebiri: avem parte de un întreg week-end la conac, și chiar și de o partidă de vânătoare, chit că nu se întâmplă mare lucru acolo. Dar perioada asta mai puțin concentrată permite celor două lumi (sau tabere aparent opuse, cum ziceam) să se intersecteze, chiar dacă totul are loc printr-un artificiu: un producător sau regizor american discută la telefon despre filmul pe care îl pregătește și documentează, iar un actor sosit cu el ajunge (voit sau întâmplător) printre servitori.

g2

Interesele personajelor secundare nu ies prea ușor în evidență, obturate de problemele celor pe care îi servesc, dar în cele din urmă fac tot farmecul filmului. Un farmec mai greu de prins în primele secvențe – misterul apărând abia în a doua parte a filmului, care începe ca o comedie de moravuri. Lăsând la o parte distribuția care include nume remarcabile (Hellen Mirren și Maggie Smith pentru rol feminin), pelicula a luat un Oscar pentru scenariu și un Glob de aur pentru regie, plus două premii BAFTA – dintre numeroasele nominalizări primite.

g4