Nicolas Cage

Născut pe 7 ianuarie 1964 într-o familie de origine italiană, plină de personalități din lumea filmului, Nicolas Kim Coppola și-a dorit încă de mic să devină actor, inspirat fiind de idolul său, James Dean. După ce a urmat cursurile Școlii de Teatru, Film și Televiziune UCLA, nepotul lui Coppola și-a făcut debutul pe marele ecran în 1982, cu un rol minor în comedia Fast Times at Ridgemont High (în regia lui Amy Heckerling).

Un an mai târziu a jucat în primul său rol principal (Valley Girl, r. Martha Coolidge) și a început să apară în filmele unchiului său, legendarul regizor Francis Ford Coppola. Din dorința de a atinge faima pe cont propriu, fără a fi propulsat de renumele unchiului său, Nicolas a renunțat la numele de Coppola în favoarea celui de Cage, după Luke Cage, unul dintre personajele sale preferate din colecția de benzi desenate Marvel Comics.

Tatăl său, August Coppola, a fost profesor de literatură iar mama sa, Joy Vogelsang, este dansatoare și coreograf; ei au divorțat în 1976. Mama sa era de origine germană iar tatăl său de origine italiană. Cage este văr cu regizorii Roman Coppola și Sofia Coppola. Personalitate atipică în peis ajul hollywoodian, Nicolas Cage este cunoscut pentru modul natural în care se poate transpune perfect în roluri foarte diverse, talent datorită căruia și-a câștigat rapid faima internațională.

„Vinovate” pentru acest succes sunt câteva comedii ultrapremiate, printre care Peggy Sue Got Married (1986, r. Francis Ford Coppola, un succes de box-office nominalizat la trei premii Oscar), Raising Arizona (1997), comedia neagră a fraților Coen, Moonstruck (1987, câștigătoare a trei Oscaruri), în care a jucat alături de Cher, dar și filmul-cult Wild at Heart (1990, r. David Lynch, care a câștigat Palme d’Or-ul la Cannes), în urma cărei colaborări Lynch l-a numit „muzicianul jazz al actoriei americane”.

Unul dintre rolurile sale de referință rămâne cel al scenaristului alcoolic din Leaving Las Vegas (1995, r. Mike Figgis), care i-a adus Premiul Oscar și Globul de Aur pentru cel mai bun actor. Ofertele de a juca în producții cu bugete imense l-au asaltat imediat, rezultatul fiind câteva succese de casă impresionante precum blockbusterele de acțiune The Rock (1996, r. Michael Bay), Face / Off (1997, în regia lui John Woo, a rulat aseară la Cluj), Con Air (1997, r. Simon West) și drama romantică City of Angels (1998, r. Brad Silberling), în care a jucat alături de Meg Ryan.

În 2002 a fost nominalizat pentru a doua oară la Oscar, cu Adaptation (r. Spike Jonze), în care interpretează tot un scenarist, de data aceasta în dublu rol. În același an a debutat ca regizor cu Sonny, pe care l-a și produs, cu James Franco în rolul principal și selectat în competiția oficială a Festivalului de Film American Deauville. De-a lungul impresionan-tei sale cariere i-au fost acordate numeroase alte premii și distincții, iar pentru contribuția adusă industriei cinematografice a primit, în 1998, o stea pe Walk of Fame din Hollywood.

După o perioadă în care și-a îndreptat atenția aproape exclusiv spre filmele independente, Nicolas Cage a fost catalogat de mai mulți critici drept unul dintre cei mai subapreciați actori ai generației sale. Și-a reluat locul în lumina reflectoarelor anul trecut, când a dublat personajul lui Spider-Man Noir din hitul animat premiat cu Oscar, Spider-Man: Into the Spider-Verse, dar mai ales datorită rolului principal din Mandy, un horror arthouse de serie B care s-a bucurat de un succes enorm atât din partea criticilor cât și a publicului larg. (portret schițat de Laurențiu Paraschiv în AperiTIFF nr. 2/2019).

Nicolas Cage a făcut două filme în țara noastră, „The Dying of the Light” și „Ghost Rider – Spirit of Vengeance” și a declarat că „ambele experiențe au fost minunate. Vă mulțumesc pentru onoarea pe care mi-o faceți cu Trofeul Transilvania. Am crezut întotdeauna în spiritul locului și cred că trebuie să mă las inspirat de acest spirit, iar aici în România am simțit un puternic și bun spirit care m-a influențat și pe mine în munca mea”.

Fie că a fost vorba de efectul țării dvs asupra imaginației mele datorită cărții <<Dracula>> al lui Bram Stoker, a istoriei lui Vlad Țepeș, ori a experienței prin care am înnoptat în Castelul lui Dracula și a minunaților Munți Carpați, toate m-au inspirat pe deplin astfel că aș dori să mai fac încă un film aici, cu voi.

„Vă mulțumesc încă o dată pentru Trofeul Transilvania, îl voi pune pe noptiera de lângă patul meu iar când mă voi simți singur la ora 3 dimineață, mă voi gândi la prietenii mei din Transilvania, la copiii nopții, la lupi și lilieci, la contele Dracula însuși – iar atunci inima mea se va încălzi”, a mai spus Cage la Cluj.

Reclame

Romulus & Remus

O reinterpretare în cheie istorică mai puțin livrescă a mitului fondator al Romei, Il primo re se abate de la standardele clasice ale filmului istoric. Eroul nu e chiar erou, după cum nici antagonistul nu e foarte evident – cel puţin în prima parte.

Povestea de început pare banală, focusându-se pe traseul celor doi frați, simpli păstori, răpiți după inundația Tibrului de cei din sângerosul Alba Longa. Dincolo de reconstituirea istorică, regizorul Matteo Rovere și echipa de producție se angajează într-un demers filologic asemănător celui încercat de Mel Gibson în Passion of Christ – jucat în aramaică, ebraică şi latină sau Apocalypto (limbajul maya yukatec).

Ce vorbesc actorii din Romulus & Remus este o proto-latină, un limbaj reconstituit de un grup de semiologi după artefactele rămase din mormintele datate în anii 800 înainte de Christos, când se presupune că au trăit fondatorii Romei. Scenele de luptă sunt şi ele destul de reuşite, şi aduc cu cele din Vikings sau Game of Thrones, aspect remarcabil pentru un film cu buget de doar 7.5 millioane de euro.

Adevăratul protagonist este Remus, jucat de Alessandro Borghi. Dintre cei doi fraţi, el este cel care are curajul să provoace zeii, chiar dacă plăteşte scump această aroganţă. Romulus  reaprinde focul sacru și devine noul lider al pagusului. Încercând să scape de profeție, Remus se îndreaptă spre Tibru cu un grup de oameni, dar este atacat de cavaleria celor din Alba Longa și va fi salvat de tribul rămas fidel lui Romulus.

Acesta traversează Tibrul și arde corpul lui Remus, jurând să construiască cel mai mare și mai puternic oraș din lume pe cenușa fratelui său. Romulus (jucat de Alessio Lapice) dă orașului numele Roma, iar pe parcursul creditelor de final, o hartă animată arată expansiunea teritoriului supus Romei până în perioada sa de vârf, sub împăratul Traian, în 117.

Gala TIFF şi fala

Dacă hipsterii de la Electric s-au înţeles bine cu ploaia, cei de la TIFF au avut până acum noroc. N-a fost cazul şi la Gala de deschidere a ediţiei cu nr. 18, la care organizatorii au limitat iniţial numărul de bilete, iar apoi, după grele negocieri cu norii, am ajuns la o înțelegere:

🌤În această seară ne vedem la Gala de Deschidere #TIFF2019 în Piața Unirii! Ne îmbrăcăm puțin mai gros, să nu ne deranjeze frigul, luăm și-o pelerină în cazul unor stropi rebeli și ne întâlnim pe covorul roșu…

Ei bine, de data asta n-a fost să fie. Poate că pe meteorologi nu poți să-i crezi, pentru că nu pot calcula cu precizie viteza cu care se mişcă norii. De regulă, se cam grăbesc: dacă se anunţă ploaie pe la ora 20, eu mă aştept să vină pe la 22. Dar pe cer poţi să te uiţi, şi dacă de la 19:30 se adună nori negri deasupra Pieţei Unirii, e clar că n-ai cum să ţii aici un eveniment de la 20:45.

Seară tristă pentru cei pe care apele i-au despărţit în plătitori de „belet” şi primitori de invitații. Ultimii au avut parte de încăpătoarea dar cam înghesuita sală a Cinematografului Florin Piersic (cea mai mare din rețeaua RADEF, cu peste 500 de locuri) și de evenimentul pregătit pentru Piață (un moment Flamenco) în timp ce restul au fost redirecționați spre nu mai puțin de 8 cinematografe, în funcție de ora la care erau dispuşi să mai vadă filmul pentru care-și luaseră bilet:

21:30 – Casa de Cultură a Studenților
21:45 – Universitatea Sapientia
21:45 – Cinema Arta
22:15 – Cinema Victoria
23:45 – Universitatea Sapientia
23:45 – Cinema Arta
23:45 – Cinema Florin Piersic
00:00 – Casa de Cultură a Studenților

Dar unde sunt căluţii d’anţărţ, unde-s saltimbancii, gata toate, odată TIFF-ul înţărcat? Parcă Gala de deschidere a TIFF-ului era un eveniment, nu o manifestare de orgolii, dar  dacă nici în nori nu mai poţi avea încredere….

Sigur că până la urmă de vină a fost vremea, care n-a vrut să colaboreze, nu vremurile 🙂 Oamenii s-au comportat admirabil, chiar dacă spiritul TIFF-ului a fost pus la grea încercare, date fiind condiţiile: s-au făcut glume, s-au donat bilete, şamd.

Adorabilă totuşi încrederea cu care vreo două sute de… nu le poţi spune altfel decât TIFFangii, au rămas în piață să aștepte cuminți pe scaunele ude, în ploaie, deși 3 platforme meteo anunțau cod galben. Şi un comentariu pentru duminică, de pe pagina TIFF:

Sper că n-o sa se întâmple la fel şi mâine la Bonţida şi-o să luam o teapă ca şi-n seara asta, după ce-o să mergem 30 de km până acolo…

Ammore e malavita (2017)

Genul ăsta de film o să-mi amintească mereu de TIFF: o experiență cinematografică autentică petrecută într-un cinema de cartier (Mărăști), într-o sală pe jumătate goală, fără prea mult foşnet de pungi sau alte zgomote deranjante.

Iniţial, o prostie de film: o parodie grosieră a Cammorei, apoi o parodie a genului musical, încă una a genului romantic, şi undeva după primul sfert, după ce accepţi decăderile astea, te prinde. Nu mai eşti simplu spectator, ci turist în Napoli, avid după the ultimate touristic experience. De mirare ce-au reușit să facă frații Manetti din el.

Mai departe e greu să spun ce urmează fără să fac spoiler: îţi curg ochii după frumoasa Claudia Gerini, “the dark lady”, te cam lasă rece plinuţa localnică Fatima (napoletana Serena Rossi) până-ţi face, precum Stela Enache, un cover super-neaoş după What a felling. Te amuză și te-ntristează la maxim servitoarea romena, și corectitudinea politică a patroanei care, vezi Doamne, îi ia apărarea.

Una peste alta, această revizitare în cheie grotescă frumosului oraş Napoli s-a ales cu cinci statuete din ploaia de nominalizări (15) la premiile cinematografiei italiene, inclusiv trofeul Davide Donatello pentru cel mai bun film al anului 2017.

Și le-a meritat cu brio pe toate, pentru că e greu să vezi un film care s-o dea în stil așa mare din parodie în glumă fină și din grotesc în serios. Deziluzie mare la aceeași gală pentru thrillerul Napoli velata, regizat de Ferzan Özpetek, nominalizat la 11 premii şi câștigător a numai două statuete – de pus pe lista de văzut și acela, oricum.

Cine a câştigat GoT

Printre cele mai bune comentarii nemulțumite de finalul GoT este cel care spune că dacii (familia Stark) sunt cei care câștigă tot. Bran domneşte peste 6 regate, al 7-lea o are regină pe Sansa Stark, iar Jon este regele Nordului sălbatic. Până şi Arya Stark pare să fie câștigată având în vedere noua sa îndeletnicire, de… exploratoare.

Chiar dacă tronul de fier s-a topit sub răsuflarea supărată a dragonului, dacii din neamul Stark sunt câștigătoarii detașați ai jocului pentru putere – ceea ce toți ne așteptam, de fapt! Și restul are o anumită logică: Bran știa el ceva despre regalitate, că „doar de-aia a bătut atâta drum”, dar nu numai din cauza asta…

Un alt mesaj evident al scenariului este că doar un non-razboinic putea să ia locul regilor clasici care aduceau nenorocitul de război în lumea oamenilor obișnuiți. Pe lângă acesta, adunarea nobililor aduce un moderat mesaj pro sau premergător democraţiei, o pledoarie pentru poveste şi alte naivităţi moderne.

E clar că o întâlnire medievală, oricât de fantasy, nu se putea desfăşura în jurul acestor idei/concepte vehiculate în film. Una peste alta însă, episodul final a fost mai bun decât celelalte din sezon, poate și pentru că seria mergea din rău în mai rău și orice șansă părea pierdută, plus că niciun personaj nu părea să iasă la liman.

Cu toate astea, majoritatea fanilor s-au declarat nemulțumiți de „The Iron Throne”, concluzia unanimă fiind că astfel GoT s-a terminat în cel mai aiurea mod cu putință. Publicul știa încă de pe la al cincilea episod că pe tron va ajunge un Stark, atâta doar că 90% din şanse erau împărţite între Jon, Sansa şi Alya, iar faptul că norocosul câștigător a fost Bran a nemulţumit pe mulţi.

Game of Thrones a continuat să folosească aceleași tematici din politică, spionaj și spectacol până la ultimul cadru, dar… chiar să fie de ajuns ca Tyrion să-i țină un discurs lui Jon Snow pentru ca acesta să-și înjunghie mătușa în timpul unui sărut? Apoi, chiar trebuie să punem botul că, după 70 de episoade în care s-au dat războaie și lupte pentru putere, discursul motivațional al lui Tyrion despre oamenii cu cele mai bune povești i-a făcut brusc rezonabili pe toţi, deopotrivă războinici şi nobili?

Până la urmă, cel mai dramatic personaj a fost dragonul Drogon, în timp ce din încleştarea dintre anti-eroina Daenerys şi anti-eroul bastard Jon Snow n-a ieşit nimeni bine. Ultimul, mai ales, a ratat tot ce putea rata: nu l-a ucis pe nea Night King, n-a eliminat-o pe coana Cersei, în schimb a reuşit să-şi ucidă mătuşa/iubita…