Lucas Hedges în ,,Boy Erased” (2018) & ,,Honey Boy „(2019)

Voiam să scriu pentru început despre ascensiunea artistică a tânărului Lucas Hedges, deși recunosc nu i-am prea dat atenție când am vizionat filmul ,,Manchester by the sea”. i-am acordat mai mult interes lui Casey Affleck care mi-a părut și cu alte ocazii un interpret mai talentat și mai plăcut decât Ben, deja celebrul său frate . Între timp , iată, Lucas Hedges s-a impus în ultimele producții  Three Billboards Outside Ebbing, Missouri / Trei panouri în afară orașului Ebbing, Missouri (2017) , Lady Bird (2017,Mid90s (2018), Boy Erased (2018), Ben is Back (2018), Honey Boy (2019) . În ultimele trei filme are rol principal. Înainte de rolul în  ,,Manchester by the sea” mai apăruse în vreo opt filme și are doar vârsta de 22 de ani! Am spicuit două filme

 

 

Boy Erased (2018)
Filmul are o temă interesantă și motive de luat în seamă , tentativa de convertire spre…normalitate a unui tânăr homosexual : rușinea familiei, eforturile de a-i  băga fiului mințile în cap, șantajul moral (ori ,ori), ignorarea oricărei intenții de a înțelege că drama băiatului e mai ales  familia  lui  și societatea bigotă și prefăcută, torturarea sufletească făcută pentru a spăla rușinea.

 

Sinopsis
Jared, fiul unui preot baptist dintr-un mic oraș american își devăluie homosexualitatea în fața părinților săi, trebuind apoi să se confrunte cu un ultimatum: ori va participa la programul terapeutic de conversie, ori va deveni un proscris desconsiderat și evitat de familie, prieteni și biserică !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul  regizat  de Joel Edgerton este inspirat după  cartea autobiografică  Boy Erased: A Memoir(1916) a lui Garrard Conley care și-a descris copilăria în Arkansas în care familia sa fundamentalistă l-a înrolat într-un program terapeutic de convertire .

 

Honey Boy (2019)
În acest film  Shia LaBeouf (32 de ani) a uimit Hollywoodul cu performanțele sale actoricești din ultimii ani. El a ajuns de nerecunoscut imbătrânit, cu plete, burtă și început de calviție. Așa a fost fotografiat pe străzile din Los Angeles. Arta cere sacrificiiEmoji : așa un narcisist ca Shia să facă eforturi pentru un rol  în care personajul întruchipat va fi  Jeffrey Craig LaBeouf , propriul său tată  care a fost dependent de heroină și alcool și a avut probleme cu legea. Actorul a declarat în mai multe interviuri că tatăl său l-a ajutat enorm și că el  este  motivul  pentru  care s-a făcut actor. Adolescentul  Shia LaBeouf  va fi interpretatat de Lucas Hedges, mai tânăr, în realitate , doar cu 10 ani. Un fals #10YearsChallenge !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

In Good Company (2004)

Un film pe care l-aș putea adăuga în lista mea de filme despre vânzări, deși… ăsta e doar un subiect, pentru că agenții fac o singură vânzare, spre final, iar povestea e mult mai romanțată decât ar fi putut să fie, de fapt.

Dan (Dennis Quaid) este un bărbat de vârstă mijlocie, director de vânzări al unei publicații de 20 de ani. Genul tipului care știe ce vrea să facă, și care crede în misiunea lui. Are o căsnicie reușită și două fete la vârsta adolescenței. Cea mai mare, Alex (Scarlett Johansson), vrea la altă facultate, așa că tatăl își ia, ca orice american middle-class, o a doua ipotecă – nimic nou până aici.

Doar că, pe nesimite, viața sa așezată e dată peste cap când „Sports Illustrated”, pentru care lucrează el, este cumpărată de către o multinațională, iar poziția lui de lider este preluată de un yuppie pe nume Carter (Topher Grace). Carter are 26 de ani și are doar câteva noțiuni superficiale în domeniul vânzărilor. Are abilități de corporatist, știe ce vor șefii, dar în rest nu are pic de experiență.

Conflictul dintre generații dintr-o companie, între personaje precum Carter și Dan, putea fi subiectul acestui film – de altfel prima ne lasă chiar cu impresia asta, Carter ajungând, după câteva scene scurte, să ocupe biroul lui Dan. Avem parte de o serie de dialoguri elocvente și întrezărim ceva din psihologia „micii companii” înghițită de corporație.

Cei care se regăsesc pe pista asta falsă vor fi putin dezamăgiți în a doua jumătate a filmului, pentru că Weitz, după ce surprinde „cu garda jos” câteva personaje din aceasta lume, pare să abandoneze subiectul, realizând poate că a pus față în față două generații de yuppies, și subiectul nu merită o dezvoltare, cât un final… didactic. Adică, dacă-mi permiteți să fac un pic de SPOILER, filmul nu se termină bine, dar nici nu se termină rău.

Așa că disputa dintre cei doi planează lin, acțiunea curge firesc și până la urmă avem o poveste de dragoste, salvată de câțiva actori înzestrați. Toată povestea cu vânzarea brandului intră în derizoriu când „Sports Illustrated” este plasată mai departe, altei companii, iar protagoniștii sunt nevoiți să facă altceva sau același lucru.

Deși vechiuț și ușor didactic în final, Șef, și puțin mai mult! (închipuiți-vă, sub acest titlu retro a rulat filmul în cinematografele de la noi) reușește să te pună puțin pe gânduri. Până la urmă, dintr-o privire asupra universului capitalist global, Weitz scoate un sitcom liberal-umanist, ceea ar putea trece chiar drept o performanță, dacă nu ar fi aici un pic prea mult sirop. Bine, poate nici nu poți evita asta când o ai pe Scarlett Johansson în distribuție.

Ca să spunem totuși lucrurilor pe nume, după ce am evidențiat părțile bune, să recunoaștem că filmul nu taie prea adânc și ratează astfel miza, pentru a încerca să fie în același timp și amuzant, și fermecător. In Good Company se vrea a fi despre transformarea lui roboțelului corporatist Carter în om, dar din păcate ce lipsește e adevărata dramă sau suspans, deoarece scenariul îl face să-și mărturisească nesiguranța chiar de la început.

În plus Weitz, care a scris și scenariul, face câteva greșeli schimbând ritmul filmării și acest aspect pare că lasă filmul să se dilueze, dar acestea sunt greșelile unui regizor mult prea atașat de personajele și actorii săi. Din rechinii corporatiști ce amenințau să muște unul din celălalt, cei doi sfârșesc asemenea peștișorului din „poveste”, singuri în acvariu.

Vikings sezonul V – la final

La sfârșitul lunii decembrie s-a reluat sezonul V, iar ultima parte a acestuia (episoadele 11-20) se difuzează în fiecare joi pe History. În seara asta de la orele 21 rulează episodul 18 – Baldur, în care urmărim lui aventurile lui Hvitserk, Flokki și Ubbe. Dacă în prima parte a seriei V din Vikings luptele dintre fii lui Ragnar mi s-au părut cam ilogice și haotice, acum totul pare să capete sens, iar personajele să prindă contur.

După dispariția liderului, triburile de vikingi se dezbină, dar fii săi își găsesc în cele din urmă, fiecare, propria direcție. Curioasă decizia de a rupe sezonul 5 în două calupuri a câte 10 episoade, atât de depărtate încât ultimul din prima parte părea a lăsa multe semne de întrebare și istorii neterminate.

Însă, cum firele narative se complicaseră, este clar că a fost nevoie de o distanță pentru că fiecare sezon (iar mai nou și jumătățile) aduce câte  ceva nou, câte un element care-l face din ce în ce mai interesant. În acest sezon apare încă un fiu al lui Ragnar – Magnus, făcut în timpul captivității din Wessex – iar un personaj episodic afirmă: toți (vikingii) suntem fii lui Ragnar Lothbrok!

Personajele sunt complexe și carismatice, iar scenele de luptă la fel de reușite. O senzație persistentă după moartea lui Ragnar, care a devenit mai clară din această a doua jumătate a sezonului V, este că Vikings devine un fel de Games of Thrones, prin împrăștierea eroilor principali. Dacă în primele sezoane am urmărit ascensiunea eroului Ragnar Lothbrok, intrat în legendă ca descendent direct al lui Odin, zeul războiului, firul principal s-a desprins în atât de multe fire disparate încât nu mai știi ce să urmărești.

Constructorul de corăbii Floki e pe cale să moară și el, dar renaște spiritual și ajunge într-un ținut izolat, trăgând după el, asemeni lui Noe, câteva familii. Acest mit fondator al Islandei putea constitui, desigur, un film separat. La fel și legenda ascensiunii lui Björn Ironside, despre care nu știm cum de nu mai ajunge odată rege al Suediei: de vină or fi numeroasele neveste pe care le schimbă, sau fiindcă e fugărit de Ivar, ori fiindcă stă în umbra lui Ubbe.

Tag (2018)

O producție pentru corporatiști, cu Jeremy Renner, Jon Hamm, Ed Helms, Isla Fischer care – by the way – este sotia lui Sacha Baron Cohen. Filmul este bazat pe o poveste adevarat publicata în Wall Street Journal despre un grup de prieteni care o luna in fiecare an joaca Leapșa sau Dă-o mai departe. 

Povestea adevarată este și mai grozavă decât filmul asa ca va recomand să o citiți, iar motivul pentru care au continuat să joace acest joc și în viata adulta este acela de a ramane in contact, de a se revedea măcar pe parcursul acelei luni din fiecare an, iar premisa este deosebită.

În lumea actuala din pacate pierdem de multe ori contactul cu prieteni buni din liceu sau facultate, iar daca mai pastram legatura este eventual prin facebook. Filmul este simpatic, scenele amuzante sunt multe si reusite, multor critici nu le-a plăcut, dar eu cred ca merita sa-i dati o sansa… iar cu ocazia asta va dau și o leapșă, la rubrica de comment să scrieti filmul și serialul care v-a placut cel mai mult în 2018 🙂

A Quiet Place

Probabil că l-ați văzut deja – dacă nu, nu e timp de pierdut! Cu John Krasinsky și Emily Blunt, pe el îl stiti deja din The Office și Jack Ryan macar, iar Emily Blunt nu cred ca mai are nevoie de prezentare.

Într-o lume postapocaliptica, Jack si Emily – care sunt un cuplu și în viata reală – încearca să se ferească în tăcere absolută, împreuna cu cei doi copii ai lor, de monstrii orbi dotati însă cu un auz hiperdezvoltat, și care ucid tot ce aud.

Acum premisa poate nu pare asa interesantă dar realizarea e fantastica, atât de bună încât Stephen King, un maestru al genului horror, a fost extrem de incantat iar pe Rotten Tomatoes filmul e evaluat 95% pozitiv, o cifră atât de buna încât John Krasinsky pregătește deja un sequel.

Filmul e foarte reușit, mie mi-a adus putin aminte de Bird Box, respectiv Bird Box de el, nu a devenit viral ca si Bird Box căci exista deja Bird Box Challenges, dar după parerea mea A Quiet Place este mult mai bun.

John Krasinsky demonstrează că nu ai nevoie de un buget supradimensionat, de efecte speciale nemaivăzute, pentru a realiza un film bun, căci un film pleacă de la o poveste și aici povestea este foarte bună și inteligent redata. Asa ca nu mai pierdeți timpul dacă nu l-ați văzut.